Severin’s Choice: Ion Irimescu


Sculptorul Ion Irimescu. Foto Crai Nou

’’În viaţă, totul trebuie cucerit!’’

Interviu cu Maestrul Ion Irimescu

În perioada în care am lucrat ca jurnalist, Maestrul Ion Irimescu a devenit treptat unul dintre reperele vieţii mele spirituale şi sufleteşti, l-am vizitat adeseori în locuinţa de lângă muzeul din Fălticeni pe care l-a fondat şi am fost invitat de fiecare dată în momentele emoţionante în care a fost sărbătorit de întreaga comunitate locală şi naţională, inclusiv la propriul său centenar. Îndrăznesc să spun că am fost acceptat printre amicii săi, îmi povestea multe întâmplări cu caracter personal din viaţa sa, de la amintirile din copilărie la femeile pe care le-a iubit…S-a numărat printre invitaţii de seamă ai Clubului Artelor din Suceava, pe care îl coordonam şi am fost împreună, în 2002, când tocmai împlinise 99 de ani şi era proaspăt laureat al Premiului pentru Excelenţă în Cultura Română, la Mănăstirea Slatina din zona Fălticenilor, pentru a ne închina împreună la moaştele Sfântului Grigore Teologul.
Chipul său senin, permanent luminat de un zâmbet discret, emana o intensă căldură spirituală şi sufletească, de altfel întreaga sa făptură părea îmbibată de aura nevăzutului, a unor forţe de dincolo de ierarhia luminii. Prin mama sa, Maria Cazaban, o ’’fiinţă sensibilă, iubitoare de muzică, de lecturi şi pictură’’(Eugen Dimitriu), artistul făcea parte din renumita dinastie culturală a Cazabanilor. Orice întâlnire cu Maestrul Ion Irimescu, care a avut şansa de a trăi aproape 103 ani, era pentru mine un memento al bucuriei de a trăi, de a percepe şi a înţelege câte ceva din arta rară de a deveni, în acelaşi timp, un mare artist şi un mare om.

– Ce mesaj le adresaţi tinerilor artişti plastici de azi?

– Aş vrea să le spun mai întâi că nu există ’’nu se poate’’.Totul se poate când există o dragoste, o pasiune, o credinţă, o dorinţă de a reda. Tot ce avem noi mai valoros în cultură este datorită poporului nostru, care este înzestrat cu acest spirit creator.Primindu-l, noi suntem datori să-l cultivăm, trecând prin toate împrejurările grele, uneori chiar foarte grele. Să nu credeţi că viaţa mea a fost o linie dreaptă, am avut multe necazuri şi chiar în timpul concursului pentru bursa de la Fontenay aux Roses, de lângă Paris, am simţit la un moment dat cum mă lasă puterile pe când lucram la tema pe care o aveam, ’’Atlas cu Pământul în spate’’. Am închis atelierul şi am venit aici, la Fălticeni, la părinţii mei, care au chemat doctorul şi a constatat că sunt bolnav. Aveam o formă mai uşoară de tifos, dar care necesita un regim special, medicamente şi îngrijire medicală. Credeam că nu mai am nicio şansă să termin lucrarea pentru bursa de la Paris, dar părinţii m-au ajutat foarte mult, au procurat pentru mine medicamente din străinătate şi, într-un timp scurt, cu toate că nu eram complet vindecat, am putut să-mi reiau munca în atelierul meu din Bucureşti. Am lipsit numai 3-4 săptămâni din cele trei luni care mi s-au dat ca să realizez lucrarea. Cu un efort fizic mai redus, dar cu un efort de voinţă foarte puternic, am reuşit astfel să termin lucrarea în termenul stabilit de comisie şi să câştig bursa de doi ani de la Paris. În viaţă totul trebuie cucerit, trebuie să prinzi taurul de coarne şi să încerci să faci ceva, să te angrenezi în spiritul creator al vremii.

’’Pentru mine, care eram un biet provincial din Fălticeni, Parisul a însemnat ceva mirific’’

– Ce a însemnat întâlnirea cu Parisul pentru evoluţia carierei dvs. de tânăr artist?
-Perioada de la Paris nu se poate uita. În primul rând este imprimată în suflet, deoarece totul era proaspăt şi se imprima foarte precis, cu tăria în perspectivă de a nu se retuşa, de a nu dispărea. Amintirile de la Paris sunt cele mai profunde. Împrejurarea a făcut să mi se acorde această bursă şi am plecat cu tot entuziasmul tinereţii, fiindcă atunci aveam 27 de ani. Desigur, pentru mine, care eram un biet provincial din Fălticeni, Parisul a însemnat ceva mirific, ceva minunat atât prin aspectul grandios, complex şi frumos al oraşului, dar mai ales prin acele muzee care adăpostesc cele mai mari capodopere ale lumii creatoare în plastică. Acolo te simţi oarecum luat prin surprindere, eşti impresionat de aceste locuri, îţi trebuie un timp de acomodare cu acele opere pe care le vedeam ca pe nişte rezultate ale unor oameni aproape demiurgici, care depăşeau limitele umane. Am fost adânc impresionat, începând cu acei mari maeştri ai artei, Michelangelo şi Leonardo. Pe măsura înaintării în actualitate, spre spaţiile moderne, au apărut şi ceilalţi titani, pe măsura înaintaşilor, dar care totuşi au avut personalitatea lor şi un fel de exprimare deosebit, fiindcă arta nu trebuie să meargă întotdeauna pe drumuri bătătorite. Ea trebuie să fie înnoitoare, dar nu cu orice preţ. Înnoirea trebuie făcută cu ’’rama’’ intelectuală şi sufletească alcătuită din toate facultăţile de care dispun corpul şi sufletul omenesc în actualitate. Apariţia lui Rodin, Bourdelle şi Maillol a fost o necesitate a artei. Ei au constituit puncte aproape decisive pe scara înaintării artelor, dar au fost mulţi artişti înainte care au pregătit venirea lor.
– Cum a fost impactul cu marile opere şi curente artistice ale vremii în capitala Franţei?
– Când am plecat la Paris eram un tânăr care abia pusese piciorul în plămada pământului românesc. Am poposit acolo într-un moment de răscruce, un moment de oarecare oprire a tuturor impulsurilor mele de a crea, pentru a mă stabili în cumpăna acestor mari tentaţii şi curente artistice la cel mai înalt nivel şi a-mi găsi portiţa sau drumul pe care să merg, ca să nu devin doar un imitator al unui mare artist. Doream să-mi găsesc drumul funcţie de posibilităţile care se relevau şi renăşteau în sufletul meu, nu cu intenţia de a captiva sau a răsturna nişte legi care s-au stabilit definitiv. Sigur că trebuie să păstrăm întotdeauna cu foarte multă rigoare simţul realităţii. După Rodin, Bourdelle, Maillol şi alţi mari sculptori era foarte greu să-ţi găseşti o cale care să exprime ceva mai proaspăt, ceva nou, pentru că aceştia au epuizat anumite drumuri. Drumurile păreau să fie închise. Poate timpul, poate cei care vor dezlega toate aspectele artelor pe parcursul secolelor, vor stabili şi o continuitate a celor ce făceam eu faţă de cele existente, însă am căutat să fiu eu însumi, cu modestele mele însuşiri date de natură şi cu marea experienţă a Parisului.
– Cum a fost întâlnirea cu opera lui Brâncuşi, care expunea frecvent la saloanele artistice din Paris?
– Brâncuşi era cunoscut şi, cu toate că era român, eu nu-i ştiam opera. Atunci am cunoscut-o, am vizitat atelierul său unde şi-a desfăşurat toată activitatea din perioada pariziană, dar nu l-am cunoscut personal. Era prea mare Brâncuşi şi prea mic eu, eram un începător, dar i-am văzut operele în cele două saloane ale Independenţilor şi în atelier. Am vizitat şi atelierele lui Rodin şi Bourdelle. A fost un punct culminant al perioadei mele pariziene. Îmi puneam numeroase întrebări în legătură cu felul în care îmi voi desfăşura activitatea, ce voi face pentru a nu fi un imitator, nici al lui Rodin şi nici al lui Bourdelle sau Maillol, pentru că aceşti trei mari artişti aveau stiluri proprii, cu toate că mergeau spre acelaşi punct, spre aceeaşi ţintă în artă, dar fiecare pe alt drum.

’’Brâncuşi a mers la esenţa formei’’


– Cele mai valoroase lucrări ale dvs. cred că fac parte din aceeaşi familie spirituală cu cea a lui Constantin Brâncuşi. E vorba de accederea la esenţe, la arhetipuri, un fel de expresionism arhetipal pe care puţini sculptori români l-au atins în afară de dvs., Brâncuşi, Apostu sau Iliescu-Călineşti. E o sinteză extraordinară între tendinţele noi din artă şi tradiţii, rădăcinile româneşti. A fost greu să vă descoperiţi această cale, care s-a dovedit până la urmă extrem de fertilă?

– Cunoaşterea operelor sculptorilor amintiţi şi a altora, Archipenko, Lipschitz etc., a fost un prim pas de a-mi pune întrebări faţă de unele probleme pe care le găseam noi în expresia lucrărilor acestor artişti. Am privit lucrările lor cu multă admiraţie şi plăcere, cu un intens contact sufletesc şi intelectual, însă mi-am dat seama că ele aduc ceva nou. Tocmai acest lucru căutam să-l înţeleg, să-l descifrez şi să mă îndrept spre un alt drum, pe care lucrările lor îl anunţau, dar fără a fi un imitator, aşa cum Bourdelle a anunţat faţă de Michelangelo un alt drum, Michelangelo faţă de Donatello un alt drum ş.a.m.d.
Sunteţi de acord că şi Brâncuşi a fost un deschizător de drumuri, considerat de unii chiar părintele sculpturii moderne?
– Da, într-adevăr, Brâncuşi a înţeles primul că se ajunsese la o artă imitativă, prea încărcată de anatomie, de cultură, de expresie nesemnificativă, care erau prea legate de materie şi nu de anumite probleme spirituale pe măsura capodoperelor înaintaşilor. Ne bucurăm că acest oltean, român de-al nostru, a avut o minte mai iscoditoare şi a căutat să ajungă la ceea ce numea el, originea artei. Arta în timpul lui era în plină mişcare, apăruseră diferite curente, unele absurde, nelogice, altele cu un sâmbure de încolţire în viitor, însă Brâncuşi a mers la esenţa formei, adică prin reducţie reducţie reducţie să te debarasezi de tot ce este accidental, nesemnificativ. El a înţeles că trebuie schimbat fondul gândirii artistice şi nu maniera.
Referitor la ce ai spus anterior, trebuie totuşi să facem o distincţie. Sigur, şi eu sunt un luptător în meseria mea, şi eu sunt un iscoditor, dar Brâncuşi e mai mare. El a fost părintele care a avut cheia miraculoasă a unui nou drum. Brâncuşi a deschis lacătul care era foarte bine ferecat şi a lăsat un drum liber pentru generaţii întregi de artişti. Din păcate, unii dintre ei au ajuns la aberaţii, care nu mai aveau substrat artistic, ci numai ceva care să impresioneze prin forme grosolane sau prin exagerări nu prea bine gândite sau nelogice.
– Aşa cum am văzut recent la o expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, unde drept sculptură era prezentată o grămadă de pungi de plastic umplute cu deşeuri de hârtie…
– Da, a mers dorinţa asta de noutate cu orice preţ până acolo încât să să se abandoneze chiar materialele clasice, care sunt totuşi permanente, cum ar fi bronzul, marmura, piatra, lemnul şi să se găsească altele, pungi de plastic etc., sau unele subiecte indecente, altele absurde, fără nicio semnificaţie. Totuşi, este nevoie de acest context şi această emulaţie, un context veşnic tulburător, deoarece de aici ţâşnesc vârfurile. Şi pe vremea lui Brâncuşi, Bourdelle sau Michelangelo au fost alţi artizani care căutau nu atât calitatea expresiei, ci ceva care să-i impresioneze pe vizitatori. Desigur, te impresionează şi o floare, dar la fel te impresionează aceeaşi floare veştejită şi căzută la pământ.
– Aş vrea să mai remarc faptul că formele dvs. sunt la fel de muzicalizate precum cele ale lui Brâncuşi. Ce rol a jucat muzica, această mare enigmă, în viaţa dvs?
– Muzica a jucat un rol foarte curios în viaţa mea. Eu n-am fost înzestrat cu calităţile necesare de a exprima anumite aspecte ale muzicii. În liceu am avut un profesor care era foarte recunoscut pe vremea aceea, Ion Chirescu. El se necăjea, dar eram afon, nu aveam glas, nu aveam ureche muzicală. Dar totuşi, ceva curios: mi-a plăcut muzica la nebunie. Discoteca mea era destul de bogată, când m-am mutat de la Bucureşti am adus aici ’’caimacul’’ şi am fost un veşnic iubitor al muzicii. Am ascultat-o şi la radio, am asistat le concerte şi având sau neavând parale am cumpărat discurile unor mari interpreţi sau compozitori. Am fost foarte apropiat, chiar bolnăvicios de apropiat de muzică. Ea se adresează unor gânduri şi sentimente, fără o motivaţie profesională, ca să zic aşa. E o necesitate sufletească.
Părerea mea este că atracţia pentru muzică e unul din secretele marii arte.
– Sigur că da. Am căutat prin tematica pe care am abordat-o să leg într-o măsură oarecare subiectul cu o idee legată de muzică. Nu în mod ostentativ, ci prin acele femei care cântă vocal sau la instrumente.

’’Ambiţia mea este să ating suma de 100 de ani, pentru a fi primul artist centenar în plastica noastră’’

– Da, acea asemănare între femeie şi instrumentul muzical, vizibilă în arta dvs. Ce a reprezentat femeia în viaţa dvs?

– Femeia a reprezentat un lucru extraordinar. Când eram tânăr, ca orice tânăr, trăiam într-un cerc de fete tinere şi mai aveam mici aventuri pe ici pe colea, cum era şi firesc. Câteodată acestea erau mai îndrăzneţe, dar de obicei mai timide, mai platonice. Cam pe la 26-27 de ani a venit momentul când am cunoscut-o pe soţia mea, care era aproape o fetiţă, Eugenia Melidon. Era elevă de liceu în Fălticeni şi eu îi făceam curte. Povestea a continuat, deşi ne-am mai necăjit, ne-am mai supărat, eu eram puţin mai gelos, ea era mai veselă şi mai mică decât mine cu vreo 6 ani, dar iar ne împăcam şi aşa am mers până în faţa preotului şi ne-am căsătorit. Am continuat viaţa foarte plăcut şi am voiajat cu soţia mea prin toată Europa, afară de Albania. Am fost şi peste Marea Mediterană în Egipt, în Israel, în câteva state de pe coasta Asiei Mici. Am mai avut un gând, pe care însă nu am putut să-l realizez: mă tenta această Americă, eram curios să văd ce se petrece acolo, dar n-am avut nici bani nici forţa de a rezista la un drum mai îndelungat.
– Aceste călătorii au contat în destinul dvs. artistic, aţi găsit motive şi teme noi?

– Căutam nu atât motive, fiindcă aş fi fost poate un imitator, ci căutam să înţeleg că arta universală are multe posibilităţi de a-şi croi drumuri proprii, deşi trebuie să recunoşti că deschizătorii de drumuri nu sunt pe toate cărările.
Ştiu că visaţi o expoziţie la Paris, Corneliu Baba- Ion Irimescu. Ce amintiri vă leagă de acest mare pictor?
– Pe Corneliu Baba l-am cunoscut când am fost numit profesor de sculptură la Iaşi, deoarece în acelaşi an a fost numit şi el acolo. Eram în pauză la cancelarie cu ceilalţi profesori de la şcoala de Belle Arte şi cu câţiva artişti din Iaşi, când apare un domn înalt cu plete, cu nasul cam proeminent şi se recomandă: Baba. Eu auzisem de Baba, iar el a venit direct la mine pentru că auzise de Irimescu. Am dat mâna şi darea aceea de mână a fost un moment de legământ pentru o viaţă întreagă. Nu ne-am mai despărţit, uite îmi vin şi lacrimi acum, când mă gândesc la el, săracu’ Cornel. Ce bine ne înţelegeam! Preocupările lui, problemele lui le discutam, despărţite de interese, de critici, de laude, fiecare cu părerile lui proprii. Ne-am înţeles foarte bine, soţia lui Ţuca, cred că mai trăieşte, a fost o femeie înţelegătoare. Ea l-a protejat pe Corneliu, şi mi-a părut rău că s-a dus, fiindcă era mai tânăr ca mine cu vreo 6-7 ani. Ar fi putut să trăiască şi să fie şi el aici, dar aşa a fost soarta. Fiecare ne naştem cu ce ne este scris. Eu cred foarte mult în destin. Viaţa, aşa cum s-a desfăşurat, a fost foarte capricioasă şi multe momente au fost foarte decisive. Era vorba de a fi sau a nu mai fi. Când eram copil am prins războiul, la Fălticeni erau trupe ruseşti, începuse revoluţia la Moscova…Am trăit momentele când armatele ruseşti erau dezarmate de grănicerii români, când îşi lepădau armamentul şi erau duşi în vagoane de marfă. Am găsit atunci pe câmp, pe stradă, prin localuri o serie întreagă de lucruri din echipamentul soldaţilor ruşi. Ştiţi cum erau ruşii, dacă beau aruncau tot ce era de prisos… Un popor foarte curios. Într-o zi am găsit un focos, ca o ţigare de aramă, umplut cu ceva gălbui înăuntru. Aveam zeci sau sute de cartuşe adunate, baionete, măşti de gaze, puşti, un arsenal întreg. Scoteam glontele, puneam praful de puşcă prin grădină, îi dădeam foc dintr-o parte şi ardea ca o hârtie. Am văzut eu că tubul acela are ceva, am pus o hârtie pe masă, am luat un ac de siguranţă şi am zgârâiat de două ori, ca să scot materia aceea. Numai de două ori am zgârâiat şi a făcut pac!, iar degetele mele şi mâna s-au dus… E aşa stricată cum o vezi. Tinerele doctoriţe de la Crucea Roşie, care lucrau benevol, mai mult se ocupau de problemele lor decât de răniţi, iar la mine se dusese toată carnea din palmă şi a durat mult până m-am tămăduit. Nu mai puteam să întind palma şi a trebuit, după vreo câţiva ani, să mă ducă părinţii la Iaşi şi să mă supună la o operaţie destul de anevoioasă.
– Sunteţi într-adevăr un mare luptător, dacă aţi reuşit să realizaţi, după acest accident, o operă atât de vastă.
– Cu toate că mâna mea e lipsită de anumite însuşiri pe care ar trebui să le aibă o mână normală, totuşi în timp s-a reabilitat. Natura totdeauna lucrează şi completează lipsurile care întâmplător apar în funcţionalitatea unui organism. Totuşi mi-am dus munca mai departe. Norocul a fost că dreapta a rămas. Aveam totdeauna exemplul sculptorului Jalea, care era tânăr ofiţer pe front în primul război mondial şi o schijă i-a tăiat mâna stângă din umăr. A rămas numai cu un ciot, săracu’…Or, sculptorul acesta a avut o activitate extraordinară. Atât din punct de vederea cantitativ, cât şi calitativ, Jalea a fost unul dintre sculptorii mari ai noştri. El era din popor, părinţii erau ţărani, dar trăind în mediul acesta mai elevat devenise un adevărat aristocrat. Avea maniere frumoase, era invitat la Regina Maria la masă, unde veneau şi alte personalităţi şi se descurca destul de bine. Mâneca o ţinea în buzunare, ca să nu spânzure. Îmi amintesc cum îşi aprindea foarte frumos luleaua. Scotea cu mâna dreaptă cutia cu chibrituri, se obişnuise să o ţină între degete şi cu alt deget împingea chibritul.
Ce ne puteţi spune despre părinţii dvs.?
– Tata era fiu de ţăran, om gospodar, om practic, om cu simţul realităţii. Sigur că nu mai umbla ţărăneşte, era un mic burghez, un moşier mai de periferie, nu un mare latifundiar. Făcuse doar şcoala primară, dar era pesemne un om deştept şi un foarte bun organizator. A reuşit să-şi adune o brumă de avere, avea la Preuteşti o moară cu foc, echipată cu un motor cu benzină, ceea ce însemna un progres faţă de morile cu vânt sau apă. Mai avea o cârciumă, care nu era proprietatea lui, dar îi aducea venituri. Era un om înstărit, se mai ocupa cu agricultura, dar de aici avea venituri mai modeste. Mama mea, Marica, era o tânără pedagogă la Liceul de Fete din Iaşi şi avea un simţ gospodăresc foarte dezvoltat. Cunoştea de acasă limba franceză şi l-a mai modelat şi pe tata, care devenise un boiernaş, un fel de boier, care în preajma boierilor de origine, Cantacuzinii şi alţii, putea să ţină piept la o mică întrevedere, la o discuţie şi nu era cu mult mai prejos. Avea pesemne şi o inteligenţă nativă.
Ce proiecte de viitor aveţi la venerabila vârstă de 98 de ani?
– Proiectul de viitor nu este grozav, este modest. Am 98 de ani şi ambiţia mea este să ating suma de 100 de ani pentru a fi primul artist centenar în plastica noastră, dintre artiştii cunoscuţi, bineînţeles. După ce voi atinge această vârstă, voi pleca atunci când va binevoi Dumnezeu sau soarta, fiindcă totul e deja scris, înregistrat. Chiar atunci când te naşti, te naşti şi cu certificatul de deces. Tot ce se întâmplă în viaţă, deşi avem impresia că sunt lucruri întâmplătoare sau supuse voinţei noastre, de multe ori sunt lucruri determinate de destinul cu care te naşti.

Constantin SEVERIN

Fălticeni, Februarie 2001.

Advertisements
Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Anna Dmytrenko


Anna Dmytrenko. Photo by Aiga Ozolina

Born in Ukraine in 1992, pianist Anna Dmytrenko has dedicated her life to music from a young age. As a concert pianist, Anna has performed at such renowned venues as the Kimmel Center of Performing Arts, Lincoln Center, Carnegie Hall, Paris Philharmonie, and Salle Cortot.

Anna won prizes in many international piano competitions – amongst them were 2nd prize, along with the Audience Prize and the Best Contemporary Piece Prize at the 2016 Olga Kern International Piano Competition, where she performed the Prokofiev 2nd Piano Concerto in the final round with the New Mexico Philharmonic under Vladimir Kern. Most recently, Anna received the 1st prize at the Cantu International Piano Competition in Italy. Previous awards include 1st places at the Manhattan International Piano Competition, Dorothy MacKenzie Artist Recognition Competition, Viardo International Piano Competition, American Prize, and Bradshaw and Buono International Piano Competition. Anna was also awarded the 3rd prize at the New York International Piano Competition, and was thus featured on the McGraw-Hill Companies Young Artists Showcase on WQXR radio and performed many concerts for the Stecher and Horowitz Foundation in venues such as the Salmagundi Club and Temple Emanu-El in New York.

Anna Dmytrenko. Photo by Aiga Ozolina

Recent concerto performances include Beethoven Concerto No. 3, which Anna conducted from the keyboard, in the Paris Philharmonie with the Orchestre de chambre de Paris, and Mozart Concerto No. 21 with the New Mexico Philharmonic and conductor Roger Melone.
While studying in England for her Bachelor’s degree, she enjoyed performing both solo and chamber music around the UK in places such as St. Paul’s Bedford, Windsor Parish Church, St. Mary’s Perivale, St. Martin-in-the-Fields, Steinway Hall, and Regent Hall, amongst others.
Anna began her studies at the Mariupol School of Music in Ukraine. Following her relocation to the United States, she furthered her musical education at the Delaware Music School as a pupil of David Brown and Jeanne Pascal. In 2004, Anna was admitted to the Juilliard School Pre-College Division to study under scholarship with Oxana Yablonskaya. Most recently, she has completed her studies at the Royal Academy of Music in London and received a Bachelor’s degree, under the tuition of Christopher Elton. She is currently based in Berlin, Germany, where she is working on a Master’s Degree at the University of the Arts with Pascal Devoyon.

Her mother, Olga Dmytrenko, is a well-known Urkainian born American visual artist, one of the founders of the 3rd Paradigm International Art Group.

Anna Dmytrenko. Photo by Aiga Ozolina

Anna Dmytrenko’s website is: http://www.annadmytrenko.com

Link to her performance in Paris Phil with the chamber orchestra of Paris:

Link to Wagner-Liszt, Isolde’s Liebestod:

Posted in Art | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

”Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”


La editura Agnos din Sibiu, fondată de jurnalistul şi scriitorul bucovinean Romeo Petraşciuc, a apărut a doua ediţie, revizuită de autor, a cărţii ”Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”.Cartea este prefaţată de cunoscutul scriitor şi preot bucovinean Constantin Hrehor, iar editorul ei este prestigiosul teolog şi scriitor Constantin Necula, originar tot din Bucovina.

Prima ediţie a cărţii a apărut în anul 2003 la editura Paralela 45 din Piteşti şi s-a bucurat de ecouri favorabile nu numai în România, ci şi peste ocean: a fost achiziţionaţă de bibliotecile unor universităţi americane renumite, Princeton şi Stanford. De altfel, Prof. Henry Schilb, de la Princeton University, unul dintre marii bizantinologi ai lumii, mi-a scris pe Academia.edu că a citit prima ediţie a cărţii ”Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”, ea fiind inclusă şi în faimosul Index of Christian Art, de la aceeaşi universitate.

Cartea va putea fi achiziţionată în curând de la librăriile Alexandria din întreaga ţară, dar şi direct de la editură:

http://www.agnos.ro/magazin/index.php

Prefaţa:

Constantin Hrehor. Foto ”Crai Nou”

Aureole şi ziduri

De ani buni călătorind pe drumul cărţilor selecte, mistuit de secretele fermentaţii şi distilări, însuşindu-şi borgesian recluziunea de bibliotecă, într-acest modus vivendi Constantin Severin şi-a găsit sinele şi l-a pus în valoare în multiple dimensiuni. A lucrat în jurnalistica scrisă (vezi întâiul volum, Marele Joc, Ed. Tipo Moldova, Seria Opera Omnia, Iaşi, 2012) după ce, într-un mediu ingineresc – impropriu structurii sale ontice – introvertit, neştiut şi-a ’’fabricat’’ mental textele lirice, brevetate încă de la debut de către nume mari ale criticii şi istoriei literare româneşti (vezi volumele: Duminica realului, Ed. Junimea, Iaşi, 1984; Zid şi neutrino/Wall and neutrino, Ed. Vlasie, Piteşti, 1994; Wall and neutrino, Ed. Minerva Press, Londra, 1997, versiune în limba engleză de Liviu Martinescu; Axolotul/The Axolotl, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 1998, versiune în limba engleză de Liviu Martinescu; Improvizaţii pe cifraj armonic, Ed. Axa, Botoşani, 1998; Oraşul Alchimic, antologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Improvizaţii pe cifraj armonic, antologie, Ed. Tipo Moldova, Seria Opera Omnia, Iaşi, 2011 şi comentariile pe marginea lor, mai ales în antologia secolului, Poezia română actuală, trei tomuri masive editate de inegalabilul Marin Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1998-1999, în care Constantin Severin este prezent cu … un volum întreg!). Sublinierile critice au fost confirmate ulterior de nominalizările autorului între nume ilustre ale scrisului internaţional, dar această situare, din păcate, nu i-a convins pe constructorii de megalitice Istorii recente, absenţa lui C. S. fiind (încă) o dovadă că nu în tone de hârtie stau perlele.
Am călătorit împreună la Târgu Neamţ şi la Piatra Neamţ, convocaţi de celebrele Colocvii Naţionale de Poezie, desfăşurate curajos sub patronajul criticilor Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu, faţă de care Generaţia ’80 are acum o îndatorare postumă. Eram amândoi atipici – C. Severin cu o alchimie bizară, eu cu o metafizică răsturnată şi nu am dezamăgit nici unul, nici altul pe nimeni, nu am făcut nici parodie, nici paradă; cine a fost chemat să ardă în Verb s-a văzut în timp, chiar şi când ’’talentele’’, toate grămădite la Bucureşti, au tot ieşit înainte ca ’’şoimii patriei’’ cu floricele de plastic pe tâmplele genealoide.
Retras dintre retortele Logosului supus să devină revelaţie lirică, dar nu şi din curţile Poesiei, C. S. excelează printr-o remarcabilă conştiinţă etică; exprimându-se pe măsura talanţilor, şlefuindu-şi harisma până la ipostaza de lentilă orbitoare, s-a oprit la timp – ceea ce e extrem de rar azi – necontaminându-se de obsesia excesivei producţii editoriale. Evitând fanfaronada pseudoculturală, juriile, premiile, medaliile, a descoperit dintru început unde-i frontiera dintre excepţii şi … caracudişti.
Ieşind din arena lirică, a scris câteva eseuri europene, încercându-şi virtuţile condeiereşti şi în câteva titluri romaneşti (Iubita lui Esto, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010 şi Străinul din Ada Kaleh, aflat în lucru), găsindu-şi de câţiva ani un refugiu aproape nebănuit – arta plastică. Nefiind străin în domeniu, cu bune prestaţii în câteva expoziţii de grafică, am fost surprins când critica de profil nu a văzut în lucrările lui C. Severin (mai mult apreciat înafară decât în ţară, acasă) doar un ’’capriciu’’ sinonim cu un alt mod de etalare, ci un concept ambiţios, postulat chiar de autor, paradoxal formulat: expresionismul arhetipal.
Prezentându-se fără emfază şi în această nouă ’’ieşire la rampă’’, autarhic în retragerea pe care o cultivă giuvaergii în atelierele de potrivit cristale veritabile în dantelării de argint, C. S. – acum la maturitate – după nu puţine şi semnificative experienţe, după cum el însuşi rosteşte, a descoperit un ultim miraj, în care se cheltuie şi căruia îi slujeşte: Bucuria. E de altfel pragul cel mai înalt, pe care îl râvneşte orice artist adevărat.
Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, Ed. Paralela 45, 2003, acum reluată în ediţia a doua la Ed. Agnos, Sibiu, 2018, ilustrată de autor într-o cromatică personală, este chiar o panoramă a Bucuriei. Ediţia de acum un deceniu, între lecturile mele, a fost o surpriză: C. Severin nu s-a lăsat niciodată bănuit în taifasurile noastre intime, nici în confreriile literare, că ar avea vreo aplecare pe teme de spiritualitate, vreun îndemn că ar scrie despre aureole şi ziduri! Iniţial nu am privit cartea ca pe o producţie spectaculoasă – am socotit-o drept un exerciţiu reportericesc, un adaos bibliografic. Cândva m-au ispitit şi pe mine aurăriile medievale şi am scris câteva texte pe care poate că le-aş fi continuat, dar când am parcurs cu fervoare Imperiul Sacru, această carte fiind echipată cu tot ce trebuie: informaţie istorică – pisanii, diptice, cronici, scrisă cu acribie ştiinţifică şi cu sensibilitate artistică, fără poetizări inutile, fără podoabe şi grandilocvenţe romantice, m-am oprit. După lectură am alăturat-o câtorva lucrări semnate de Drăguţ, Ulea, Muzicescu, Vătăşianu, Gorovei, Răzvan Theodorescu – scriitura o aşează în vecinătatea unei capodopere: Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Monumente istorice bisericeşti din Patriarhia Română (introducere: Vasile Drăguţ, conf. univ. dr. Corina Nicolescu), Iaşi, 1974, un tom academic editat de ultimul mare miropolit şi patriarh român, Dr. Justin Moisescu.
În Imperiul Sacru (e uşor exotic acest titlu), C. S. pe tot traseul cărţii e înafara canonului admirativ, facil-ceremonios al omului impresionat, cheltuit în declarativism superlativ, nefondat, construit de inconştienţa emotivă. Autorul – în toate paginile – are în vedere o Treime (ca în imaginea perfect geometrică rublioviană) verticală şi indestructibilă: sacralitate, istorie şi mondialitate. Şi cum în acest Triptic nu se poate odihni oricine, în nemurire rămânând doar cei care au trăit şi au zidit Nemurirea, autorul subliniază nu numai reperele de piatră, lăcaşurile perene, ci şi pe cei care le-au conferit durată şi invincibilitate: domnii Muşatini, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Movileştii, Vasile Lupu, boierii ctitori Luca Arbore, Ion Tăutu, Gavril Trotuşan, Şendrea, ’’cavalerul leal’’, cu toate ctitoriile după ei, dar şi Daniil Sihastrul, Grigore Roşca, Anastasie Crimca şi Iacob Putneanul, alături de zugravii care au oprit Timpul în fresce, faţă de care Renaşterea europeană nu poate fi indiferentă. Dragoş Coman, Toma de la Suceava, Ioan şi Sofronie de la Suceviţa, meşteri la Scara virtuţilor (zugravi din stirpea lui Giotto, Pisanello şi Tizian, descoperitori precum Cristofor Columb, zice Severin) sunt nume cu renume care împreună cu caligrafii, broderii, liturgiştii, imnologii şi cărturarii din veacul lor sunt pietrele unui cuptor din care vine – vrem ori nu – Pâinea cea de înveşnicire a Culturii acestui Neam, precum Istoria vine din jertfa anonimilor şi oasele martirilor.
Prin Imperiul Sacru – convertindu-se ideal, Constantin Severin a devenit dintr-un poet păgân un scrib creştin, opera sa fiind în cele din urmă un elogiu pentru Bucovina transfigurată în aerul metafizic al Moldovei.

Constantin Hrehor, februarie-martie 2013

Posted in Essays, Literature | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Grace Kelly


“Charismatic and immensely talented… all the chops in the world.” (DOWNBEAT MAGAZINE)

“A jazz innovator… Making jazz young” (BILLBOARD)

” Grace Kelly is a fearless young improviser, and besides that she is fun to be around.” (Lee Konitz)

“I first heard Grace Kelly in 2006 I was so impressed I presented her with one of my caps.” (Phil Woods)

“Grace Kelly writes great songs, sings beautifully, is a world class saxophonist, and is going to be a big big star” (Huey Lewis)

Grace Kelly is a Yamaha Artist. She plays the 82Z Alto Saxophone and the YBS 62 Baritone Saxophone.

BIO

Grace Kelly

“Grace Kelly has an electric charisma on-stage that instantly ignites the room,” says, band leader Jon Batiste. Saxophonist, singer, and composer Grace Kelly plays with the heart and passion of an old soul yet with the genre-bending zest and energy of a 25 year old. Having been a regular on The Late Show with Stephen Colbert’s band, Jon Batiste and Stay Human, Grace Kelly’s 10th CD Trying To Figure It Out, was voted #2 Jazz Album of The Year in 2016 Downbeat Magazine Readers Poll.

She wrote her first song at 7 years old, recorded her first CD at 12, orchestrated and performed her original composition with the Boston Pops Orchestra at 14, and performed at President Obama’s Inauguration at 16. As a bandleader Grace has performed over 800 concerts in over 30 countries in notable venues as the Hollywood Bowl, Kennedy Center, Carnegie Hall, Symphony Hall and festivals such as Montreal, Newport, and Montreux. Grace has performed and/or recorded with Harry Connick Jr, Wynton Marsalis, Dave Brubeck, Steve Martin, Tina Fey, Martin Short, Maya Rudolph, Emma Stone, Lin Manuel, Questlove, Esperanza Spalding, Lee Konitz, Phil Woods, Ron Carter, David Sanborn, Marcus Miller, Dianne Reeves, Dee Dee Bridgewater, Huey Lewis and Gloria Estefan to name a few.

With the upcoming recording of a new live-in-the-studio set, the rule-breaking jazz musician Grace Kelly is preparing to cross yet another line. A portion of the album will be previewed with the streaming of a Facebook Live session on Sunday March 18th at 3 PM EST. to a worldwide audience Kelly hopes will include everyone from her own contemporaries – millennials – to open-minded veteran music lovers.
Kelly is no stranger to finding innovative ways of getting her music out to larger audiences. Via Facebook, Instagram, and her Youtube channel, she has released more than 50 “PopUp” videos that feature her playing in non-standard live settings – including locations as unexpected as a gondola in Venice, in the water in Labadee, Haiti, and in New York’s Times Square, the latter in a spirited duet with Leo P. “I have had so much fun doing those, I wanted to find other ways to present my music so it feels like an experiential thing for everybody,” Kelly said, citing the new project as an example.

Kelly, a multiple award winner as an alto sax player, winner of the 64th Annual 2016 Downbeat Magazine Critics Poll as “Rising Star Alto Saxophone”, voted #4 Alto saxophonist in 2016 Downbeat Magazine Readers Poll, “Jazz Artist of the Year” 2016 Boston Music Awards, “Alto Saxophonist of the Year” by NYC Jazz Fans Decision 2016, has also drawn recognition as a singer and songwriter, having placed second in the 2017 International Songwriting Competition (Adult Contemporary category). Her live performances also continue to draw rave reviews and expand her fan base.

Grace was also stoked to be invited to join badass 10 piece house band for NBC’s new weekly variety show “Maya & Marty” starring Maya Rudolf & Martin Short produced by Lorne Michaels. She has been featured on Amazon’s Emmy-nominated TV show “Bosch”, CNN.com, Glamour Magazine’s Top Ten College Women 2011, Forbes, Billboard, Huffington Post, and many appearances on NPR. Grace has won multiple ASCAP Composer Awards, Boston Music Awards, and International Songwriting Awards.

Website: http://www.gracekellymusic.com
Facebook: gracekellymusic
Twitter: gracekellyPAZZ
Instagram: gkellymusic

Posted in Art | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Ovidiu Buzec


Ecce Homo



The ‘’Ecce Homo’’ exhibition of the artist Ovidiu Buzec

The Ecce homo exhibition of the artist Ovidiu Buzec hosted by The Ion Irimescu Art Gallery, in March 2018, proposes a theme that has been analyzed in countless rows in the history of art, but now under a new vision, the one of the artist who is unforgiving and honest. He cruelly unveils, without concealment, without circumspection, the true human nature seen through the contemporaneity eyehole.
Of course, art can offer the perspective of a certain commanding appearance in observing the torment of the human condition. And the contemporary public really wished to find a person to put it bluntly, or rather to make the facts in their true fullness. We find this person in the artist Ovidiu Buzec.
The idea behind the conceiving of the exhibition is the well-known exclamation of the Roman procurator Pont Pilate, Ecce Homo (Here is the man) in the moment this one showed Jesus, with the crown of thorns on His head, the artist making reference to the contemporary man, in an adapted and interpreted manner, without necessarily having a religious connotation. He just caught, in an ingenious manner the human nature in its evolution, or rather in its involution.

Mother of Hope

The philosophical view, the ethical attitude, the socio-cultural, economical representation, the universe of knowledge or the way the world manifestations are digested offered his compositions a certain ideological outfit. This exhibition really does us good because it makes us think, meditate in the most serious way.
In the 12 works exhibited in this little gallery, the human nature acquires totally and altogether other valences, more moving, more striking, more cruel and terrifying. The manipulation, the censorship, the discrimination, the treason, the violence, the incest, the narcissism, the egoism, the upstartism, the deception, the suffer, the hate, the cheat, the defamation, the duplicity, the lies, the greed, the contemporary slavery, all are so inspiringly and suggestively portrayed that brings forth new feelings of deception, sadness, confusion and disgust, and rightly, when we look at these monstrous starts, created by some dirty characters we feel that we live in an apparently spiritual world where all that matters is in fact the money. So we notice how the main construction of the exhibition is focused on the anthropomorphous character, this because it is exclusively set up on the human presence.

Salvator Mundi

But let’s not forget that art is subjective and by attentively analyzing the artist’s compositions we cannot limit ourselves on the idea of work of art (paintings) only, respectively to aesthetic objects, but if we are allowed, the need of considering the receptor (the public) and its endowments is acutely felt. Mainly, in this context when these topics are tackled in the paintings, it is impetuously necessary to keep account of the aesthetic sensibility of the receptor and of his/her capacity of perceiving the work of art through different determinations but the overall outlook. Therefore, the way a painting “acts” depends a lot on these attributes of the public. To a well-documented public, with a formed aesthetic taste, an educated public with an open and flexible vision, the paintings address in a different way than to one who is unemotional, unprepared and incondite.
We all maybe know the information so much spread that art is a balm for the soul, a remedy for sorrows, a substitute for the shortcomings, a mediator in healing the soul. Of course, I don’t deny the fact that the encounter with art avails a noble delectation, producing that catharsis for an easier acceptance of the faith tragedy. But let’s not let ourselves surrender to the surface and come down to the level of the quotidian, of the banal and think that art has only the duty to just arouse the joy or to relieve the pain but it sums up much more by offering a much higher pleasure by making abstraction of the mood caused.

The Golden Apple

By filtering through the painter’s conscience, any kind of reflection meets his vision, his ideals, gaining an exponential character resulting, in the end, a reflection of the reflection. In this sophisticated process the image of real with the creator’s fantasy is dissolved and the final product is strongly contoured by being modulated by a multitude unpredictable factors. But, as Karl Marx was saying, in all the social relationships, the man is both the subject of the creation and the subject to whom this is being addressed to, whose ideals and aspiration he expresses.
Even though the artist Ovidiu Buzec approaches an impulsive, massive way of expression, on relatively large surfaces (110 x 110 cm) and wide faced, where everything is in an intense movement toward a transformation or toward a soul rebuilding, his painting achieves, in an interesting manner, an aspect of a certain distinction. He has his palette and cleverly handles the brush, with wide gestures, in a restricted range of colours and almost invariable the same but with a superb technical enthusiasm.
The lines of the drawings run, they call each other, they reject each other, they build up in a hidden rhythm in temperance of the shapes and colours which attunes in austere colors, born from a nucleus of an expressive gravity and of an intense feeling. The artist uses a technique of a tumultuous harshness and the pictorial start is surprisingly fierce, he is mainly working mixt, using the collage technique and painting with acrylics or oil. The chosen colors acquire a softness which he preserves in a variation of nuances, forming in this cohesion of the color paste an organized fabric of the compositions.
Even if we are in the field of the imagination, the deep aspirations are always provocative, daring and their fulfillment implies the ability to defy the risks and the surprisingly difficult obstacles. The Ovidiu Buzec’s art is not pure philosophy because it itself is a self-contained organism and through the expressiveness, through the force of suggestion and through its own ideas it individualizes, gaining a colossal force of infiltration in the masses where it integrates in behaviors, mentalities and attitudes.

Delia Ioana Leizeriuc, Art critic, Suceava, 02.03.2018

The Great Puppeteer

The Human Condition

The Third Desire

Bio Ovidiu Buzec

Ovidiu Buzec

Date and place of birth: 07.10.1954 – Siret, jud. Suceava, Romania
Studies: National University of Arts – Bucharest.
Exhibitions:
2013 – Salonul Anual de Arta – City Gallery – Suceava
2014 – Saloanele Astrei editia II – Sibiu
2014 – Bienala Ion Andreescu – Buzau
2014 – Salonul de toamna – “City Gallery” – Suceava
2014 – Expozitia “Anuala 2014” – Suceava
2015 – Expozitia “Locografii- Santorini”- “Elite Art Gallery” – Bucuresti.
2015 – Expozitia “Culoare-Forma-Expresie” – Galeria “Ion Irimescu” Suceava
2015 – Suceava – Salonul anual de arta
2015 – Expozitia personala de pictura “Alb de Bucovina” – Suceava
2015 – Expozitia “Inimi Unite “- Cernauti – Ucraina
2015 – Simpozionul International de Pictura si Desen – Iacobeni(jud. Suceava)
2015 – Tabara de creatie Balcic- Bulgaria
2015 – Expozitie de pictură “Balcic” – Galeria “Ion Irimescu” Suceava
2016 – Galeria Mediapole, Laval – Franta
2016 – Galeria Regala Sinaia – Expozitia 4+1
2016 – Simpozionul Național de Arte Plastice „Tazlău, izvoare de inspirație“, ediția I
2017 – Expozitia nationala “Desenul post Brâncuși” – Tg. Jiu
2017 – Simpozionul National de arte plastice “Victor Brauner” – Piatra Neamt.
2017 – Expozitia comuna româno-ucraineana- Muzeul de arta Cernauti – decembrie 2017
2017 – Bienala Nationala de arta plastică “Lascăr Vorel” – Piatra Neamt.
2018 – Expoziţia personală de pictură “Ecce Homo” – Suceava.

Posted in Art | Tagged , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Katerina Tsitsela


”Absorbed in thought, the figures of K. Tsitsela with earthy colors and
and strong lines, churning world of displaying a subject that with
broad and impressive touches incorporated into the surrounding area.
Either inside the room or space abstract inspire both contemplation”.

(Art Critic Kyriakos Mortarakos, Professor of Fine Arts)

Katerina Tsitsela creates landscapes that express certain mental
states and psychoanalytically interpreted as “inner landscapes”,
landscapes of the human soul. The paintings reveals dark interior
landscapes in which light bundles invade, revealing to the viewer’s
eyes the forms that are plagued by the existential situation of.
The interest of the artist focuses on the pursuit of excessive and
eternal truth which lies at the end of our trip to matter. The search
is expressed in paintings through the light output, the source of
which is not revealed and is outside of the painted canvas, implying
the transcendent origin. For light by the same artist says “. Light is
one of the names given to God.”
In contrast of light, the darkness in her works does not indicate the
mere absence of light, but the autonomous and self-reactive force that
keeps the protagonists of her works in an eternal standby, immobility
and at the same time ready for the revelation that follows. The
emotional situation of the forms attested thanks to the expressionist
mood with which she uses color and commotion caused by tactile touch
and pasted mat on the canvas surface.

(The museologist Georgia Kourkounaki)

Artist Statement

KATERINA TSITSELA

I am an artist whose artistic research ranges from painting to
engraving. My work delves into human perception of landscapes
expressing specific mental situations. They are interpreted
psychoanalytically as ‘internal landscapes ‘or landscapes of the human
soul. My paintings manifest internal dark landscapes in which beams of
light invade via them. Thus, they reveal the figures besetting with
the present situation of existence through the beholder’s eyes. My
interest focuses on search of excessive truth which lies beyond our
journey to material. The colour along with the turmoil caused by the
tactile touch of the cement on the surface of the canvas witness the
emotional state in which both the figures and landscapes are. The
earthen colours and bold writing display my world showing a theme with
rough and imposing touches integrating the surroundings either as
internal or as abstract ones. My recent research regarding canvas
comes from the sustained interest in the process of natural materials
on a large scale especially for the specific position as executive act
in which the work is a relic of working, gesture and movement. I am
amazed by the ability of the cement when it is mixed with colour dust
and oil. As regards the artistic body, an abstract time measurement is
made. All in all, the body of work is a meditation close to the
brevity of human existence.

C.V
ΚATERINA TSITSELA

Studies

2000 – 2003
Academia di Belli Arti , Pietro Vanucci , Perugia , Italy
2006 – 2012
Fine Arts of the Aristotle University of Thessaloniki ,Greece
2012 – 2014
Master of Fine and Applied Arts Department of the School of Fine Arts
of Aristotle University
of Thessaloniki

Awards
2017
– Women in the Arts Inc
Celebrating the Genius of Women
Art competition- Winner Artist Regognition (International)
– Saatchi Gallery
Selected artworks on screen at the 2nd floor of the Saatchi Gallery
2012
-Chianciano International Art Award 2012 , Siena – Italy , ” The Art
of the Mind ” Special Mention Painting
– 5th Beijing International Art Biennale ( China ) 2012 , ” Future and Reality
Solo exhibitions
2013
”Landscape – Inscape ” Vlassis Art Gallery , Thessaloniki , April 2013
2014
” Inscape ” Kreuzberg , Berlin 2014
2014
“Kunstsalon VillaArtista” Hanover, Germany
2015
“ Alatza Imaret” Thessaloniki, Greece
Group exhibitions (selected)

2017
– Pinakothek Vogiatzoglou Collection
Athens
2016
– State Museum of Contemporary Art
– Vlassis contemporary art gallery
2015
– Tellogleion Foundation, Thessaloniki, Greece
– Gallery Zero, Barcelona
2014
-Byzantioum Museum, Thessaloniki ,Greece
Permanent collection, Byzantioum Myseum

2013
-Center of Architecture , Thessaloniki
-Alatza Imaret , Thessaloniki
-Casa Bianca , Thessaloniki
-International Mail Art Exhibition
Richmond Art Gallery , New York
-XII Engraving International Biennial
” Josep De Ribera ” – XATIVA 2013
-“The Story of the Creative”
Exhibition Space, Long Island City, New York
-Aggelon Vima
Athens , Greece
-Gallery Gagliardi , London
2012
-Lessedra Gallery & Contemporary Art Projects International Painting &
Mixes Media – Sofia , Bulgaria
-5th Beijing International Art Biennale ( China ) 2012 , ” Future and
Reality ”
-Chianciano International Art Award 2012 , Siena – Italy , ” The Art
of the Mind ”
-Museum Gounaropoulou , Athens , Greece
-11th International Biennale Of Miniature Art , Gornji Milanovac , Serbia
-National Bank Cultural Foundation , Invisible Cities , Book
illustration “ Italo Calvino”, Engraving
2011
-Telogleio Museum , participation with engravings of Goya ,
Thessaloniki , Greece
-House of Arts , Piestany , Slovakia
-Art Institute , Siena , Italy
-Biennale 2011’ , Thessaloniki , Greece
-Museum Gounaropoulou , Athens , Greece
-Gallery Vlassis , Thessaloniki , Greece
-Gallery Greek-French Cultural Association Calendar Κolonaki , Αthens , Greece
-Printmaking Group Exhibition , Museum of Contemborary Arts Florina , Greece
-Vafopouleio Cultural Center , Family Cases ΙΙ , Thessaloniki , Greece
-House of Arts , Piestany , Slovakia
-Printmaking Group Exhibition , Museum Vaso Katraki Aitoliko , Greece

Workshops
2014

– 48th Dimitreia Workshop Thessaloniki
Laboratory of Visual – Lectures with Delfim Sardo , Howard Caygill and
Evantheia Tsantila 2014
2012
-Venti Per Venti-IV Edition , Mostra Internazionale , Creative
Workshop Linea Darte Piazza Dante, Naples , Italy
-Macedonian Museum of Contemporary Art , Inspire
Discussion on the round table
2014
Discussion on the round table of “Artaud and Contemporary Art ”,
Howard Caygill Macedonian Museum of
Contemporary Art of Thessaloniki, Greece, (07/10)
Discussion on the round table of “Curating and ambience”, Delfim Sardo
Macedonian Museum of
Contemporary Art of Thessaloniki, Greece, (14/10)

http://www.katerinatsitsela.com

Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Theodor Cazaban


Theodor Cazaban.Foto TVR


Theodor Cazaban sau fiordurile ființei

Unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, fălticeneanul Theodor Cazaban este în acelaşi timp un model în planul fiinţării etice, aproape toată viaţa sa fiind obsedat de grija de a nu pierde ”il ben de l’intelleto”(”binele intelectului”-Dante). În mod cert pentru acest lucru a plătit cu vârf şi îndesat, prin lipsa de popularitate şi audienţă, dar mai ales prin nemeritatul con de umbră în care a fost învăluită opera sa înainte şi după 1989, într-o lume care pare a fi caracterizată, la nivel global, prin ”trădarea intelectualilor.” Când în manualele şcolare ierarhia culturală ceauşistă a rămas aproape intactă, adăugându-se recent câteva nume de diletanţi şi anti-modele în literatură, prin grija unor ”eminenţe cenuşii” precum Nicolae Manolescu, care a optat liber pentru scara de valori falsificată de cenzură şi de jocurile unor personaje de extrema-stângă, în lucrarea ”Lista lui Manolescu”, era normal ca răsfăţaţii intelectuali de pe malurile Dâmboviţei să nu sufle o vorbă despre Theodor Cazaban. Deşi acesta este autorul unui roman de certă valoare universală, ”Parages” (”Cotloane”, ”Locuri”, ”Fiorduri”), editat în 1963 de celebra editură Gallimard din Paris.

Născut în 2 aprilie 1921 la Fălticeni, Theodor Cazaban se trage dintr-o veche familie de origine franceză, semnalată documentar cu peste 300 de ani în urmă, în oraşul Carcasonne. Tatăl său era inginerul de drumuri şi poduri Ludovic Cazaban, iar mama se numea înainte de căsătorie Ana Checais. Bunicul, Jules, fusese inginer constructor, căsătorit cu Ida Ademollo, italiancă din Florenţa. Cazabanii şi-au adus o contribuţie substanţială la cultura enigmaticului târg al Fălticenilor, supranumit ”Florenţa nordului” în cartea ”Lovineştii”, semnată de cunoscutul cărturar sucevean Eugen Dimitriu, fără de care în mod sigur nu aş fi aflat vreodată anumite date pentru acest material. Din renumita familie mai fac parte nume de primă mărime în cultura română: actorul Jules Cazaban, fratele scriitorului de la Paris, sculptorul Ion Irimescu, scriitorul Alexandru Cazaban, compozitorul şi muzicologul Costin Cazaban, cântăreaţa Nora Marinescu, actorul Achil Popescu, compozitoarea Mansi Barberis, pianista Rodica Suţu, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, arhitecta şi cercetătoarea Silvia Păun, dansatorul şi coregraful Trixy Checais. Dar cel care a întemeiat o ramură a acestei distinse familii în România a fost străbunicul lui Theodor, arhitectul François Cazaban, stabilit în 1853 la Iaşi, în urma unui contract edilitar cu statul.
După ce în perioada 1928-1940 este elev la şcoala primară şi Liceul ”Nicu Gane” din ”Oraşul Muzelor” (titlul unei cărţi de excepţie, un veritabil roman spiritual al Fălticenilor, publicată tot de Eugen Dimitriu), Theodor Cazaban urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Aici are profesori care ar fi putut să predea oricând în orice altă capitală europeană: Tudor Vianu (Estetică şi critică), D. Caracostea (Literatură română modernă), Basil Munteanu (Limba franceză), George Oprescu (Istoria artei), Michel Dard (Literatura franceză), ş.a. Printre lucrările sale de an amintim ”Nuvela istorică la Nicu Gane”, ”Poezia lui George Bacovia”, ”Marcel Proust, ”, titlul lucrării de licenţă fiind la fel de sugestiv pentru anvergura şi calitatea preocupărilor sale: ”Le sentiment religieux de Ch. Baudelaire” (1946). Debutează în 9 noiembrie 1940 la ”Curentul literar”, cu poezia ”Zvon de haiducie”, iar în anul următor colaborează la revista ”Albatros”. Dintre prietenii săi bucureşteni îşi aminteşte cu plăcere de Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Vasile şi Horia Lovinescu, Dinu Pillat, Ion Vlad ş.a. În septembrie 1944 este militar pe frontul transilvănean, experienţă transfigurată în proza ”Rachetele” (1945). Preocupat de teatru, scrie primele piese în anii 1945-1947: ”Noaptea nunţii”, ”Copacul fermecat” (scenariu radiofonic) şi ”Ţara Nimănui”, în trei acte şi patru tablouri, cu accente expresioniste, cea mai reuşită dintre ele, remarcată de altfel şi de Petru Comarnescu, care a recomandat-o pentru repertoriul teatrelor. După unele succese regizorale în domeniul teatrului radiofonic, în august-septembrie 1947 montează în oraşul natal ”Revizorul” de Gogol, cu elevii clasei a VIII-a de la Liceul ”Nicu Gane”, printre interpreţi numărându-se Eugen Mandric şi Dan Nemţeanu.

În decembrie 1947, ajutat şi de fostul său coleg de clasă de la Liceul ”Nicu Gane”, Liviu Bodolea, reuşeşte să fugă din infernul comunist, în plină expansiune, şi să se refugieze la Paris. ”Şi cum mergeam noi printr-un noroi înspăimîntător, care ne umplea bocanii cu kilogramele, la un moment dat, apropiindu-ne de un rambleu de linie ferată, ne pomenim prinşi de o lanternă-proiector. Eram toţi trei văzuţi ca ziua. Asta-i aventura! Trebuie să-ţi spun că Bodolea era puţin mai îndrăzneţ decât trebuie. El venea cu nişte documente din ţară. Pot să povestesc, pentru că au trecut mai mult de cincizeci de ani şi aceste lucruri nu mai sunt secrete. Dar nu spun tot. Eu îl sfătuisem: ”Dragă Liviu, leagă pachetul cu o sfoară, îl târâi pe pământ şi dacă ne opresc grănicerii laşi sfoara din mână”. Pentru că noi mergeam numai noaptea. Dar el a zis:”Nu, nu-i nimica”. Şi a pus în buzunarul de la haină, la piept, plicul cu aceste documente cu care, dacă am fi fost prinşi, ajungeam la NKVD. Asta se întâmpla în decembrie ’47. Deci ne-am pomenit luminaţi ca ziua de acest far. Eu atunci-o singură dată mi s-a întâmplat în viaţa mea să aud o voce interioară; nu cred că e doar reacţia unui instinct de pază, de speranţă- am auzit realmente spunându-mi-se: ”Nu se va întâmpla nimic” . Prins în lumina farului, Bodolea a dus mâna la buzunarul de la piept, ca să arunce documentele. Grănicerul-nu putea fi decât un grănicer ungur- a crezut că el duce mâna la o armă. Şi a stins lumina. Apoi l-am auzit fugind. Auzeam pietrişul pe rambleu. I-a fost frică…” (”În ” Scînteia” erau asemenea minciuni, încît mi s-a părut un ziar suprarealist”, interviu realizat de Cristian Bădiliţă, ”România literară”, nr. 51-52, 2000).
În Parisul postbelic practică tot felul de meserii pentru a supravieţui, uneori chiar rabdă de foame, dar nu renunţă la activităţile intelectuale: publică în ”La Nation Roumaine” şi ”România”, colaborează la posturile de radio ”Europa liberă” şi ”Vocea Americii”, este solicitat să redacteze mai multe articole pentru ”La Petite Encyclopedie Larousse”. Marea surpriză a carierei sale literare se produce în 1963, când publică romanul ”Parages” la editura Gallimard, foarte bine primit de criticii francezi Claude Mauriac, Ferdinand Brunetière ş.a. Mai mult, prestigioasa editură îi acordă un cec în alb, oferindu-se să-i editeze şi viitoarele romane, un gest rar întâlnit, care nu a fost însă onorat de autor, justificându-se astfel într-un interviu publicat de Nicolae Florescu în ”Jurnalul literar” (nr. 27-30, septembrie 1997): ”n-am mai scris roman pentru că a trebuit să-mi câştig existenţa.” Cuvinte simple, care spun însă mult despre condiţia intelectualului într-o ţară sufocată, în secolul trecut, de idiosincraziile stângii la adevărurile dure de dincolo de Cortina de Fier; din puţinele sale interviuri şi cărţi, se simte că a detestat în Franţa acea briză a unui ciudat stalinism de piaţă, care bântuia în lumea ideilor.

În biblioteca Petru Comarnescu, aflată în prezent la Muzeul Bucovinei din Suceava, o capodoperă a literaturii române aştepta, de 38 de ani, să fie citită: ”Parages” de Theodor Cazaban. Recunosc coperta sobră a editurii Gallimard şi parcurg cu emoţie scurta dedicaţie a autorului, acum cu cerneala puţin decolorată de timp: ”Domnului Petru Comarnescu, cel dintâi care mi-a dat încredere!…Cu vechea afecţiune.” Mai trebuie să amân însă câteva minute începerea lecturii, deoarece cartea are paginile netăiate; asta mă face să trăiesc cu şi mai multă intensitate clipa întâlnirii cu această fiinţă de cuvinte, aproape mumificată în aşteptarea primului cititor, parcă simt cum îmi adulmecă gândurile, care-i vor reda în curând respiraţia.
De altfel scriitura aceasta accentuat referenţială, gata oricând să se autodevore, reprezintă o insolită şi amplă orchestraţie a gândurilor naratorului, un monolog interior pus pe portativul unei viziuni dominate de ”sigillum veri” (sigiliul adevărului) şi de o minuţioasă operaţiune de cartografiere psihologică a cotloanelor Parisului şi a memoriei sale (”parages”). E un fel de ”oceanografie interioară” până şi la nivel formal, deoarece paragrafele care încep şi sfârşesc cu frecventele puncte de suspensie sugerează curgerea, freamătul indicibil al valurilor fiinţei profunde.
Trama povestirii e simplă, în mod programatic nu iese din sfera aşa-zisului cotidian banal, a derizoriului, dar transfigurarea sa este atât de fascinantă pe plan estetic, încât întreaga carte are ceva din misterul unei simfonii. Povestitorul îşi aşteaptă într-o cafenea pariziană prietenul, pe Vincent, atent uneori la personajele din jur, pe care le surprinde ca într-un fel de tavelling cinematografic, dar prins cel mai adesea în menghina unei intense vieţi interioare (”geografia mea particulară, cu punctele ei cardinale”) sau a unor ”linişti expresive”, trăiri dominate de vag, imprecizie, indecizie şi ubicuitate, dar capabile să aspire uneori imense spaţii, ”între Carpaţi şi iubire.” În aşteptarea lui Vincent (”En attendent Godot”), naratorul, care încearcă să facă din propria-i conştiinţă un bisturiu pentru ”aceste cărnuri de fantome”, îşi instrumentează şi o anchetă morală, ştiindu-se vinovat că o anumită perioadă de timp a iubit-o pe Blanche, soţia prietenului, trăind astfel sub spectrul unui ”Iuda triunghiular” (naratorul, Blanche, Vincent). El se simte cu atât mai culpabil, cu cât ştia că Vincent este ”ca şi mine, din rasa celor pentru care iubirea este adevărul existent”, aşadar o valoare fundamentală. Dar psihicul său îl obligă să descopere treptat şi să recunoască faptul că o mai iubeşte şi acum, chiar dacă nu se mai întâlnesc; mai mult, Blanche este staţia terminus a gândurilor sale, practic nodul emoţional al întregului text.
Întâlnirea cu iubita reprezintă singurele momente de ”sfâşiere a vagului”, în care e percepută cu acuitate acea dedublare despre care a scris şi gânditorul renascentist Marsilio Ficino: ”Cel ce iubeşte îşi sculptează în suflet chipul celui iubit. Astfel, sufletul celui ce iubeşte devine oglinda în care sclipeşte imaginea celui iubit.” T. Cazaban, ”un fel de radar pentru aceste evenimente ascunse”, reuşeşte să capteze chiar ”secunda de aur” a dedublării privirii iubiţilor, ”naşterea unui nou centru de unde pleca acea privire surprinzătoare care conţine prima mea privire.” Conştient că dragostea este mai mult decât dragoste, poate chiar legea de alcătuire a ansamblului său de viziuni, el realizează faptul că Blanche continuă să-l bulverseze, să-i controleze gândurile şi spusele după despărţire. În acest joc de fantasme al iubirii, cititorul e părtaş la structurarea unei stranii arhitecturi intime, cu simetriile, echivocurile şi polarităţile ei, în care cuvintele şi imaginile apar, se întrepătrund şi se ciocnesc în funcţie de Blanche-lumina cristalului său interior. Niciun alt scriitor sau filozof român nu a scris lucruri atât de profunde şi de originale despre iubire: ”cred cu tărie că înşişi îngerii noştri păzitori trebuie să fi fost frapaţi de expresia noastră, de distincţia ce-o avem în cadrul grupului-atât de mare e puterea de modelare a iubirii în înaltele ei sfere- încât chiar îngerii respectivi ne preluau, printr-un minunat mimetism, aerul şi atitudinea calmă, trează, bunătatea şi înţelepciunea: cu siguranţă, ei încetaseră să mai clipească…”.
Fără îndoială, ”Parages” este în acelaşi timp unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului al XX-lea, de aceea este incredibil că nu a fost recuperat până la ora actuală de literatura română. Oare cu se ocupă sutele de militanţi în slujba francofoniei din universităţile noastre, dar mai ales critici literari precum Manolescu, Simion, Grigurcu, Ştefănescu ş.a., care de peste 30 de ani au pretenţia să pozeze în autorităţi incontestabile în materie, dar mai ales să se bucure de privilegiile şi jocurile de culise care derivă din această falsă aură?

Dar pentru istoria literaturii române, ”Parages” prezintă o importanţă cu mult mai mare. Anul 1963 este momentul unei spectaculoase schimbări de paradigmă în romanul românesc, atât de radicală încât din perspectiva literaturii de la noi această carte pare şi acum sosită din viitor, iar pretenţiile inauguratoare ale unor prozatori precum Tsepeneag sau Cărtărescu sunt de-a dreptul rizibile. Într-una din cele doar două-trei recenzii apărute până acum în ţară, Irina Mavrodin situează ”Parages” alături de celelalte două capodopere ale romanului românesc, ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale şi ”Ferestrele zidite”, de Alexandru Vona (la care aş adăuga şi ”Jocul de smarald” de Ioan Petru Culianu, liderul generaţiei ’80, deşi mogulii criticii noastre, interesaţi în special de jocuri extraliterare, nu prea l-au citit!), deşi primele două aparţin unui alt canon literar; ele puteau să apară foarte bine şi în secolul al XIX-lea, într-o mare cultură europeană. În schimb, prin romanul său, Theodor Cazaban se situează într-un dialog de la egal la egal cu câţiva dintre marii inovatori ai prozei secolului al XX-lea, Proust, Joyce şi contemporanul său, Beckett, fapt intuit probabil şi de editorii de la Gallimard, care i-au comandat şi viitoarele cinci romane. Copleşit se pare de propria-i performanţă şi de grija zilei de mâine, autorul nu a mai definitivat ulterior decât unul, ”Ploaia la Chantilly.”

La fel ca în noua ştiinţă a complexităţii, Cazaban realizează în textele sale pasante o trecere de la realitatea simplificată şi fundamentală la realitatea complexă şi accidentată. Blanche are rolul unui ”atractor straniu” din teoria haosului iar naraţiunea (care creează impresia calchierii fluxului mental) devine un fel de fiinţă geometrică, în stare să-şi coordoneze dezvoltarea propriilor sale părţi. Pentru a ajunge în fiordurile fiinţei, unde pot fi auzite vocile gândirii (”Îi auzisem gândirea”-pag.187), calea sugerată de autor e pierderea oricărei ierarhii a organelor de simţ, ubicuitatea, separarea de tine însuţi şi situarea în ochiul din centrul lucrurilor: ”un centru de unde să-mi văd poziţia în lungul spiralei care pleacă din inima mea pentru a ajunge la o autonomie completă (…). Atenţia vizuală şi atenţia auditivă, porţi ale inconştientului, trebuie să fie înlocuite cu atenţia interioară a inconştientului cognitiv. Doar aşa poate fi surprinsă realitatea esenţială.”
Foarte importantă este la acest scriitor inclasabil tonalitatea povestirii. Diapazonul cu care veghează la muzica textului este atât de fin, încât adeseori ai senzaţia că tonalitatea povestirii devine practic însăşi povestirea. Textura operei sale are ceva din atmosfera lui Proust, din limbajul lui Joyce şi din viziunea şi angoasele lui Beckett. Dar spre deosebire de acesta din urmă, care pune în evidenţă absurdul relaţiilor interumane prin folosirea unui limbaj absurd, Cazaban reuşeşte acelaşi lucru cu un limbaj clar, precis, uneori plin de lirism. Cuprins de tentaţia unei realităţi integrale, pe care încearcă să o pună în pagină printr-o descriere densă, exilatul de pe malul Senei, care percepe eroziunea lucrurilor şi a fiinţelor, ”pustiul din inima Parisului”, poartă cu sine nenumărate lumi stratificate, dar dintr-o tainiţă iese la suprafaţă şi lumina blândă a felinarelor din târgul natal, Fălticeni: ”…pentru că forma mea care trecea era dublu luminată de mediul ambiant şi de ceea ce ducea cu sine în mişcare: atâtea configuraţii posibile, ţări resuscitate, străzi liniştite dintr-un oraş provincial, cu şirurile sale de felinare şi acoperişurile joase sub un strat de verdeaţă (sau de zăpadă) (…)”(traducerile din ”Parages” îmi aparţin).
Din scurta prezentare de pe coperta cărţii, e foarte clar că editorii de la Gallimard au intuit perfect că Theodor Cazaban ţintea mult mai departe decât noul roman francez: ”Monologul interior este chiar locul unde se exercită supravegherea spiritului şi, în acest sens, dacă autorul recurge la modalităţile noului roman, o face pentru a depăşi miza printr-o cercetare originală mai amplă: ce este această stăpânire a fluxului psihologic, această distanţare şi separare, dacă nu tentativa spiritului de a-şi căuta propriul său adevăr?”

Miza acestui maestru al ”stăpânirii fluxului psihologic” era mult mai mare, aproape mallarmeană, cu siguranţă e vorba de Opus Magnum, şi din fericire atât pentru literatura franceză cât şi pentru cea română, se pare că ea a fost atinsă.

Suceava, 2001

Posted in Literature | Tagged , , , , , | Leave a comment