Magic: being in the same auction event with my Master, Ion Ţuculescu


Text and Time 68, oil on canvas, 100x70 cm (39,4x27,6 inch), 2009

Text and Time 68, oil on canvas, 100×70 cm (39,4×27,6 inch), 2009

One of my artworks, Text and Time 68, belonging to the Archetypal Expressionism series, was included in a special selection, entitled AVANT-GARDE TO ULTRA CONTEMPORARY, by LAVACOW international auction house for its next event, April 29, 9 pm EEST:

http://lavacow.com/current-auctions/avant-garde-to-ultra-contemporary-11-2015/text-and-time-68.html

My artwork on Barnebys, France:

https://www.barnebys.fr/ventes/?q=&r1%5B0%5D=0&a%5B0%5D=526&c=0&o=45

The star of this auction event is my Master, Ion Ţuculescu, the Romanian painter who is, in my opinion, a World Master of the Archetypal Expressionism, my new awarded concept/movement invented at the beginning of this century:

http://archetypalexpressionism.com/

Lavacow is the first auction house dedicated to Emerging European Art.

ENIGMATIC BIRDS, a masterpiece by Ion Ţuculescu

ENIGMATIC BIRDS, a masterpiece by Ion Ţuculescu

Posted in archetypal expressionism, Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Rodica Lăzărescu în dialog cu Constantin Severin


Rodica Lăzărescu

Rodica Lăzărescu

Ultimul număr al unei frumoase şi incitante reviste de cultură, literatură şi artă, PRO SAECULUM din Focşani, este ilustrat cu picturi semnate de mine, iar la pagina 54 puteţi citi un interviu realizat de doamna Rodica Lăzărescu, scriitoare şi coordonatoare a publicaţiei apărute în condiţii grafice excepţionale,

http://www.pro-saeculum.ro/

„CRED CĂ ÎNTRE POETUL ŞI ARTISTUL CU NUMELE MEU EXISTĂ O PERFECTĂ CONSONANŢĂ”

Interviu de Rodica Lăzărescu

Pendulează cu graţie şi cu succes între Baia de Aramă şi Suceava, între Ionescu şi Severin, între Facultatea de Chimie şi expresionismul arhetipal, între pădurea de liliac mehedinţeană şi culorile mănăstirilor bucovinene, între pictură şi postliteratură, între Ernesto Sábato şi Gauguin, între poezie şi roman, între „Pasărea de foc” şi Brâncuşi, între Buenos Aires şi scufundata Ada Kaleh… Pe scurt – Constantin Severin, scriitor şi artist vizual.

„Probabil toate aceste preocupări paradoxale au ca punct comun curiozitatea mea de copil…”

– Pentru început, v-aş ruga să lămurim nişte termeni. Să zicem că ştiu ce este un scriitor, deci aş începe prin a vă întreba ce este un artist vizual – aşa cum vă prezentaţi pe cartea de vizită.
– Dacă am fi făcut acest interviu în urmă cu vreo 30-40 de ani, aş fi afirmat fără vreo urmă de îndoială că sunt un artist plastic. De câtva timp am devenit însă conştient, în urma unor lecturi captivante, de la Richard Rorty şi Gilles Deleuze la Adrian Marino, că noi nu suntem generaţia unei schimbări de paradigmă doar pe plan politic, ci şi pe plan cultural. În urmă cu 50-100 de ani trăiam încă într-o epocă dominată de literatură, iar în prezent devine tot mai clar că ne aflăm într-o eră post-literară, cu accentul pus pe lumea vizualului. Cu unele excepţii, artiştii competitivi pe plan internaţional sunt fascinaţi de aproape toate artele vizuale, de la pictură şi artă video (fac parte, în fiecare an, din juriul Festivalului Naţional Videoart, de la Colegiul „Petru Rareş” din Suceava) la instalaţii, performance sau videoinstalaţii. Cele mai complexe forme de artă de avangardă au devenit probabil instalaţiile (show-urile) de postliteratură, aici aş da ca exemplu grupul Osmose din Montreal, despre care am scris, iar marile puteri investesc imens în artele vizuale, fiind conştiente că acestea constituie un motor de dezvoltare economico-socială. Voi da un singur exemplu: în urmă cu 15 ani, Bilbao era un oraş ca Suceava, puţin cunoscut şi frecventat, ajungeau acolo doar circa 500.000 de turişti pe an, dar după ce autorităţile locale au avut inspiraţia să înfiinţeze acolo muzeul de artă contemporană Guggenheim Bilbao, în urma unui parteneriat, oraşul a crescut exploziv din toate punctele de vedere, iar acum are circa 5 milioane de turişti anual.
Aţi reuşit în prima întrebare să surprindeţi într-o frază aproape întreg labirintul căutărilor mele spirituale şi existenţiale, probabil toate aceste preocupări paradoxale au ca punct comun curiozitatea mea de copil.

„Nu cred că aş putea fi invitat vreodată de vreo universitate din România să-mi expun ideile”

– O afirmaţie de mai sus – „marile puteri investesc imens în artele vizuale” – mă face să deschid o paranteză în şirul întrebărilor lămuritoare asupra termenilor. Aveţi parcă drept motto/deviză sintagma „a supravieţui prin imaginaţie”! Pentru Suceava, pentru România în general, nu cumva trimiterea la Bilbao depăşeşte… orice imaginaţie?!Să continuăm însă! Ce este expresionismul arhetipal?
– Da, din nefericire corupţia aproape apocaliptică a clasei noastre politice a făcut ca Suceava şi România să bată pasul pe loc, nu mai există idealuri naţionale şi nici măcar un minim interes faţă de proiectele culturale de anvergură. Îmi amintesc că în urmă cu vreo 7-8 ani am organizat la Suceava împreună cu un prieten, Joaquin Garrigos, directorul Institutului „Cervantes”, un simpozion internaţional cu scriitori români şi spanioli şi am solicitat o sponsorizare de la Primărie, era primul eveniment literar de impact internaţional care avea loc după 1989 în Bucovina. „Cervantes? Cine-i Cervantes ăsta?” – a ţipat primarul Ioan Lungu la telefon (ulterior a mai câştigat două mandate) şi bineînţeles că de atunci relaţia mea cu autorităţile locale s-a încheiat.
Expresionismul arhetipal este un concept de artă pe care l-am teoretizat şi lansat în 2000-2001, pe vremea când aproape nimeni în lume nu vorbea despre arta arhetipală, fiind inspirat din cercetarea în profunzime a artei unor monştri sacri precum Constantin Brâncuşi, Paul Klee, Ion Ţuculescu, George Apostu sau Ovidiu Maitec. Nu mi-a fost greu să remarc că toţi aceşti artişti de valoare universală au ceva în comun: sunt artişti expresionişti (după opinia mea, „Pasărea în Spaţiu” a lui Brâncuşi este corespondentul în sculptură al faimoasei picturi „Ţipătul” de Edvard Munch, o lucrare portdrapel a expresionismului), dar nu figurativi, ei au lucrat cu arhetipuri (simboluri universale) pentru a-şi desăvârşi viziunea. De altfel, Brâncuşi menţionează arhetipul în scrierile sale, semn că era un artist cultivat, la curent cu ideile unui alt mare contemporan, Carl Gustav Jung. Spre deosebire de aproape toţi istoricii de artă din comunitatea academică, convinşi că în artă avem doar două paradigme majore, figurativul şi abstractul, eu cred că există şi cea de-a treia paradigmă, chiar anterioară celorlalte două, arta arhetipală. Recent, am avut surpriza plăcută să constat că, în sfârşit, un curator de la Muzeul de Artă Modernă din New York, Laura Hoptman, a dedicat o expoziţie unor artişti americani actuali preocupaţi de arta arhetipală, dar în acelaşi timp surpriza neplăcută să aflu că tot ce am realizat timp de 15 ani, pentru a impune o nouă perspectivă, nu-mi este recunoscut de această prestigioasă instituţie de artă, nu există nicio referire la contribuţia mea, deşi dacă veţi căuta pe net peste 90% din materialele pe acest subiect au legătură cu activitatea mea. Ca să nu mai spun că expresionismul arhetipal, un concept premiat, a devenit deja un curent artistic de impact internaţional, cu zeci de artişti din toată lumea care se regăsesc în manifestul meu, conceput la începutul acestui secol. O fostă expertă în artă de la MoMA (Muzeul de Artă Modernă) din New York m-a căutat pe Facebook şi mi-a scris că era imposibil ca un curator preocupat de fenomenul artei arhetipale să nu fi aflat de cercetările mele.
– Înainte de a mai lămuri un termen – post-literatura – v-aş adresa o întrebare rezultată din nemulţumirea exprimată mai sus. Chiar dacă Internetul anulează distanţele, totuşi New Yorkul e hăt, taman peste ocean (tot atât de depărtat în spaţiu pe cât e Cervantes de pierdut în timp pentru pomenitul primar!). Dar aici, în ţară, cât se ştie despre cercetările dvs.? Vă descopăr în compania unor artişti din numeroase ţări, lucrările dvs. sunt publicate în diverse periodice, literare şi de artă, majore, din înşiruirea cărora numai „Vatra” e din România…
– În era realităţii virtuale nimic nu e departe, mai ales atunci când eşti interesat de o veritabilă competiţie de idei. Întâmplător sau nu, în ultimele săptămâni, de pildă, am aflat de la prietenii mei de pe Facebook mai multe lucruri inedite despre activitatea directorului Muzeului de Artă Modernă din New York decât despre cea a directorului Muzeului Bucovinei… În ţară nu au fost iniţiate încă dezbateri serioase despre expresionismul arhetipal sau despre postliteratură/post-literatură, cele două concepte teoretizate şi promovate de mine, nici nu cred că aş putea fi invitat vreodată de vreo universitate din România să-mi expun ideile, la noi sunt promovaţi doar cei care au diplome, nu viziuni originale. Eu mă consider un discipol fidel al maestrului Ion Ţuculescu, în opinia mea cel mai valoros reprezentat al expresionismului arhetipal în pictură, de aceea nu am fost preocupat să am o pregătire academică în domeniul artelor vizuale, mai ales în România, unde diplomele şi titlurile se acordă pe bandă rulantă.Din acest motiv sunt conştient că m-am expus unei marginalizări, atât ca artist vizual, cât şi ca scriitor, de altfel la fel a fost tratat şi Ţuculescu în timpul vieţii, dar exact ca în cazul său marii colecţionari de artă şi casele de licitaţii compensează, prin interesul lor, această atitudine nedreaptă şi îmi asigură liniştea sufletească necesară creaţiei. Cunoscând din adolescenţă engleza şi franceza, care m-au ajutat enorm să fiu la curent cu ce se întâmplă important în lume în sfera culturii, am încercat să mă salvez printr-un fel de autoexil, să încerc să public mai mult în străinătate, după ce m-am convins că în viaţa noastră culturală a proliferat modelul găştilor agresive şi corupte din lumea politică; dacă doreşti să rămâi un autor independent, şansele de a te impune sunt minime. De aceea e o mare bucurie pentru mine că atât dvs., cât şi colegii dvs. de la o revistă atât de frumoasă şi de prestigioasă, „Pro Saeculum”, care şi-a sărbătorit de curând centenarul… numerelor, îmi acordaţi atâta atenţie, vă mulţumesc mult şi vă urez La mulţi ani!
– Vă mulţumesc şi pentru aprecieri şi pentru urări!
– Aproape nu mai ştiu ce este post-literatura, un concept care îşi trăieşte de mult timp propria viaţă şi este într-o efervescentă schimbare, prin contribuţiile altor autori şi artişti de pretutindeni, unii mai valoroşi decât mine. Îmi amintesc însă cu plăcere că în 2002, când mi-a venit ideea de a numi o realitate spirituală atât de complexă şi de incitantă, având drept catalizator fervoarea lecturilor din doi gânditori contemporani dragi mie (filozoful francez Gilles Deleuze şi americanul Michael Heim, supranumit părintele realităţii virtuale, care se numără acum printre prietenii mei), eu eram convins că noul concept pe care l-am propus şi am încercat să-l teoretizez se referea la o nouă formă de artă, existentă deja în stare incipientă în unele centre culturale importante, o artă care îngloba şi literatura, noile tehnologii, muzica sau meditaţia filozofică. Un astfel de show de postliteratură nu poate fi realizat decât de o echipă multidisciplinară, alcătuită din artişti vizuali, electronişti, scriitori, muzicieni, specialişti IT, filozofi ş.a. Au trecut 13 ani de atunci şi eu încă nu am avut şansa de a intra într-un astfel de team în România… Viziunea mea a fost înţeleasă şi împărtăşită corect mai ales în SUA, de pildă în urmă cu opt ani mi-a scris o tânără artistă americană de origine chineză, Lily Yang, care mi-a mărturisit că eseul meu a ajutat-o să-şi găsească un drum propriu în artă, ajutată şi de profesorii ei de la Universitatea Massachussets din Boston, care au inclus eseul în bibliografia generală a studenţilor. După mine au venit însă alţi gânditori, precum francezul Richard Millet, care a deturnat termenul către o literatură de după literatură, în esenţa sa apocaliptică, aşa cum face în cartea sa, „L’enfer du roman. Réflexions sur la postlittérature”, publicată în 2010 la Gallimard. Nu am verificat încă dacă am fost citat în studiile sale, aşa cum au făcut alţi scriitori străini, ceea ce mă deranjează este faptul că cei doi-trei scriitori români care au făcut până acum referiri despre postliteratură mă trec sub tăcere, deşi eseul a fost publicat şi în limba română în revista „Vatra” sau pe site-ul „Poezie.ro”.

„Poate că peste 50 de ani se va vorbi mai mult despre tehno-sensibilitate”

– Să zicem că am lămurit cât de cât termenii cu care operaţi, iar eu nu-mi doresc să teoretizăm prea mult, deşi parcă tot v-aş mai întreba unde se află sensibilitatea, inefabilul, emoţia, „poezia” într-o astfel de formă de artă interdisciplinară, tehnicizată, computerizată ş.a.m.d.
– Poate că peste 50 de ani se va vorbi mai mult despre tehno-sensibilitate; cyborgul, omul cibernetic cu implanturi de cipuri şi programe de calculator este deja o realitate, de două sau trei decenii. Primul cyborg din istorie este probabil Steve Mann, profesor la Universitatea din Toronto, cel care are o experienţă de peste 30 de ani în această lume apropiată de SF. Am avut o corespondenţă cu el în urmă cu vreo 5-6 ani, se numără printre savanţii care mi-au apreciat eseul despre postliteratură şi pare a fi convins că urmează într-adevăr o lume post-umană, în care computerele ne vor controla pe toţi. Elemente ale acestei lumi viitoare sunt lansate şi teoretizate încă de pe acum, precum „destin digital” sau „înger digital”. Sper să nu fie chiar aşa, eu cred că şi peste 50 de ani vor fi admirate şi vor coexista armonios toate formele de artă, de la cele preistorice la cele digitale. Şi nu este exclus ca într-o astfel de lume super-tehnicizată, emoţia în faţa unui tablou de Tonitza să fie mai intensă. Realizez acum că anterior am folosit un clişeu, preistorie, poate ar trebui să se vorbească mai curând despre istorie primordială, nu despre preistorie; frumuseţea cosmică a unui vas de Cucuteni, de pildă, încă neegalată până în prezent, ar trebui să ne facă mai prudenţi în folosirea unor cuvinte peiorative despre acea perioadă şi acele culturi şi civilizaţii enigmatice. Eu am repertoriat circa 120 de semne sacre sau litere, vechi arhetipuri ale istoriei primordiale de pe teritoriul ţării noastre şi din Europa Centrală, pe care le utilizez în compoziţiile mele ca artist, mi-am dat seama destul de repede că au o mare încărcătură estetică, de altfel multe dintre ele au „migrat” în celebrele ii româneşti sau pe porţile maramureşene. Eu sunt un primordial fascinat din adolescenţă de arta modernă, poate tocmai de aceea în multe lucrări semnate de mine coexistă arhetipuri utilitare, culturale sau sacre din toate erele, aşa cum au remarcat şi unii critici de artă.

„Spaţiul natal are un rol primordial în evoluţia noastră”

– Aş vrea să aruncăm o privire „pe dinăuntrul” omului şi artistului care sunteţi. V-aţi născut într-un târguşor mehedinţean, Baia de Aramă, aţi locuit la Turnu-Severin, la o azvârlitură de băţ de Ada Kaleh, apoi aţi tăiat ţara în diagonală şi aţi ajuns în „Imperiul Sacru”. De la care dintre aceste două spaţii aparte se revendică „matricea stilistică” a artistului Constantin Severin?
– Nici mie nu-mi este uşor să înţeleg de unde vin fluxurile directoare ale creaţiei mele, cred că între poetul şi artistul cu numele meu există o perfectă consonanţă, ambii sunt expresionişti şi probabil în mod natural, deoarece pe filiaţie maternă prin venele mele curge şi sânge germanic. Vâna de oltean este, de asemenea, vizibilă în tot ceea ce fac, e vorba de un anumit neastâmpăr existenţial, de pasionalitate mediteraneană şi de curaj (pe vremea în care lucram ca jurnalist de investigaţii mi-am riscat de câteva ori viaţa, pentru a apăra dezinteresat nişte oameni simpli, striviţi de maşinăria infernală a sistemului politico-poliţienesc care a înlocuit comunismul după revoluţie). În ce priveşte matricea stilistică a creaţiei mele artistice, deşi iubesc mult „Imperiul Sacru”, dulcea Bucovină, cred că ar trebui să fiu de acord cu gânditorii care afirmă că spaţiul natal are un rol primordial în evoluţia noastră şi poate nu întâmplător idolii mei în artă, Constantin Brâncuşi şi Ion Ţuculescu, s-au născut nu departe de Baia de Aramă. M am născut lângă pădurea de liliac din Baia de Aramă, dar părinţii mei s-au mutat de acolo când aveam abia doi ani şi am amânat o viaţă, timp de 50 de ani, întâlnirea cu pădurea de liliac de la Ponoare. Şi bine am făcut, fiindcă mi-am imaginat-o întotdeauna mult mai mare şi mai frumoasă ca în realitate, i-am dedicat de altfel unul din primele mele poeme publicate: „toată viaţa m-am pregătit / pentru a vedea pădurea de liliac / din ţinutul natal / – pădurea de liliac adaugă / o cătuşă de rouă clarvăzătorilor – // blând poet visător al realului / teamă îmi era să nu orbesc / «orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oraş de cărbune / o ţară se învaţă / pe linia de uimire a ochilor» // teamă îmi era să nu orbesc / până într-o noapte a tuturor nopţilor / hublou prin care îţi priveşti / muşcătura astrală: / – cândva poeţii orbeau /în piscul oglinzilor / nu mai aveau ochi / dar vedeau cu trupul / prin respiraţia înaltă a rănilor / dacă nu mai aveau trup / vedeau cu cerul / de parcă inimă le era o stea / iar creier sintaxa cristalelor –”. Sufletul meu a fost bântuit peste 50 de ani de o absenţă aurorală, pădurea de liliac, dar am făcut greşeala să o văd şi, de atunci, nu se ştie prin ce transformare misterioasă a trecut interiorul meu, încât am fost obligat să renunţ la poezie. Am înlocuit parţial această pierdere de suflet cu revenirea la pictură, prima iubire.

Autoportet cu înger păzitor

Autoportet cu înger păzitor

„Viaţa oricărui artist sau scriitor este presărată cu un nesfârşit şir de pierderi şi renunţări”

– Într-adevăr, cine vă urmăreşte biografia constată aceste părăsiri şi reveniri – pictura până la 25 de ani, poezia pentru următorul sfert de veac, cam la 50 de ani aţi revenit în forţă la şevalet şi v-aţi făcut debutul în proză cu romanul „Iubita lui Esto”. Soarta face ca şi acum să vorbim de o „pierdere” în cel mai propriu sens al cuvântului – ştiu că ating o rană încă deschisă: „Pasărea de foc” şi-a luat tributul?
– Ceea ce s-a întâmplat recent, în dimineaţa zilei de 8 ianuarie 2015, este în primul rând tot o imensă pierdere de suflet, „Pasărea de foc”, atât de sublim pusă pe note de Igor Stravinski, unul din compozitorii mei preferaţi, s-a întrupat şi a prefăcut în scrum 13 dintre tablourile mele cu mănăstiri din ciclul „Imperiul Sacru”, rodul a sute de ore de penitenţă în faţa şevaletului şi de iubire întru frumos. Incendiul devastator de la sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor a făcut ca de acum înainte lucrările mele, achiziţionate de ierarhii bucovineni în urmă cu 5-6 ani, să nu mai poată fi admirate decât pe site-ul meu de artă sau în acest număr al revistei „Pro Saeculum”. Mă aflam în acele clipe îngrozitoare doar la câteva sute de metri de locul dezastrului şi am alergat într-un suflet, presimţeam cu acuitate că arde ceva din sufletul meu, mă simţeam rău, şi în câteva minute m-am trezit în apropierea IPS Pimen, stăteam amândoi muţi de uimire, cu privirile întoarse în noi înşine, la 50 de metri de o uriaşă torţă cu flăcări de o intensitate atât de mare, încât forfota pompierilor era inutilă. Mitul „Păsării de foc” s-a întrupat cu şi mai multă forţă şi cu pierderi incalculabile şi în existenţa unui mare prieten şi artist, Ovidiu Maitec, al cărui atelier din Bucureşti a ars complet în zilele revoluţiei. Cred însă că viaţa oricărui artist sau scriitor este presărată cu un nesfârşit şir de pierderi şi renunţări. O parte din făptura mea, de pildă, cea mai frumoasă şi curată, din perioada copilăriei, e scufundată în Dunăre, odată cu insula Ada Kaleh.

„O absenţă, în esenţă o pierdere, te poate uneori îmbogăţi spiritual şi afectiv

– Insulă pe care, după cum citesc în revista bilingvă „Orizonturi culturale italo- române/Orizzonti culturali italo-romeni”, aţi început să o scoateţi la suprafaţa amintirii. Muncă de arheolog sufletesc, presupun. Deci ce şi cine este „Străinul din Ada Kaleh”?

– „Străinul din Ada Kaleh” va fi cel de-al doilea roman al meu, îl visam de mult timp şi am început să-l scriu, cu entuziasm şi speranţă, începând din decembrie 2010. Din martie 2011 nu am mai fost însă în stare să concep un singur rând, vreme de aproape doi ani, după ce ochii sufletului mi-au orbit în timp ce urmăream imaginile cu acel tsunami apocaliptic din Japonia, un tragic memento despre fragilitatea trecerii noastre prin această lume şi despre caracterul efemer al oricărei creaţii. Este un roman în care încerc într-adevăr să fac un fel de arheologie sufletească, personajul principal fiind bineînţeles insula Ada Kaleh, mitul/paradisul exotic al copilăriei mele, în jurul căreia vor gravita Giovanni Esposito, un bibliotecar, magician şi alchimist născut la Napoli, apoi prietenul meu, Omer Kadri, un fost insular care trăieşte acum în Orşova şi, în sfârşit, scriitorul şi artistul Constantin Ionescu (un alter ego, de altfel acesta era numele meu pe primul certificat de naştere…). E un roman dificil, care necesită multă documentare, de pildă „nemuritorul” Giovanni Esposito (prieten pe Facebook, care locuieşte acum în Australia) trăieşte pe la 1700 în Napoli, apoi în Viena şi ulterior în Ada Kaleh, trimis cu o misiune secretă de Prinţul Eugeniu de Savoya al Austriei. Nu e uşor să încerci o reconstituire a vieţii cotidiene din Napoli şi Viena în secolul al XVIII-lea, apoi să surprinzi cu acurateţe esenţa sufletului colectiv al insulei Ada Kaleh, timp de peste două secole, până la tragedia din 1971, când a dispărut sub apele Dunării. Cred că voi avea nevoie de mulţi ani şi de răbdare şi iubire pentru a scrie această poveste şi a reînvia în text un mit fondator, probabil şi pentru evoluţia mea spirituală, celelalte două fiind pădurea de liliac din ţinutul natal şi savantul Ştefan Odobleja, care locuia în Turnu-Severin pe aceeaşi stradă cu noi, Decebal. Nu ştiu prin ce curios proces alchimic o absenţă, în esenţă o pierdere, te poate uneori îmbogăţi spiritual şi afectiv, te poate face mai sensibil şi mai înţelegător, mai dornic de a privi lumea cu ochii sufletului.

„O poveste de dragoste între două mari culturi”

– Trei chestiuni rezultă – vorba lui Ilie Moromete – din cele spuse mai sus! Prima ar fi că viitorul are obiceiul să se nască pe strada Decebal din Turnu Severin. A doua, că personajele Domniei Voastre au drept prototipuri prieteni de-ai dvs. (fie şi pe Facebook!). Legat de această a doua constatare, v-aş ruga să ne spuneţi, mai întâi, cu Ernesto Sábato cum a fost, adică ce-a fost mai întâi – prietenia cu Ernesto Sábato sau personajul Esto? Şi apoi, fiindcă, la rându-vă, sunteţi personaj, e drept, episodic, într-un roman – ce simte un om când se recunoaşte/regăseşte în această inedită ipostază?

– Mai întâi a fost admiraţia mea pentru opera lui Ernesto Sábato, încă din perioada adolescenţei. Şi fiindcă sunt un artist conceptual, în 2008 am avut ideea destul de excentrică de a imagina o poveste de dragoste între Sábato (cel care a fost întotdeauna extrem de zgârcit în informaţii şi relatări despre viaţa sa intimă) şi o bucovineancă, ajunsă profesoară de fizică la Universitatea din Buenos Aires. I-am recitit cărţile, romane, eseuri, interviuri etc. în încercarea de a mă impregna de spiritualitatea sa specială, ardentă şi cu o mare încărcătură etică, şi m-am apucat de lucru cu o imensă satisfacţie în momentul în care Maestrul mi-a transmis, printr-un prieten comun, vecin cu el vreme de peste 50 de ani, dramaturgul Salvador Amore, că este de acord să scriu această poveste şi se bucură că devine din nou personaj de roman, după „Abaddón, exterminatorul”. Personajul Esto are biografia şi prietenii lui Ernesto Sábato, însă viaţa lui afectivă poartă desigur în mod pregnant pecetea sensibilităţii mele. Până la urmă însă cred că „Iubita lui Esto” (Editura Curtea Veche, 2010) a devenit o poveste de dragoste între două mari culturi, română şi argentiniană, deoarece aproape toate personajele sunt reale, mari creatori din cele două spaţii, de la Ernesto Sábato, J.L. Borges, Xul Solar, Astor Piazzola la Liviu Ciulei, Alexandru Vona şi Ovidiu Maitec, pe cei din urmă având norocul de a-i cunoaşte personal, am publicat şi interviuri cu ei. Evident, fiindcă acţiunea se petrece în principal în Buenos Aires (oraş pe care sper să-l vizitez abia după ce versiunea în limba spaniolă va fi publicată), tangoul argentinian a devenit practic un personaj principal, laitmotivul romanului.
Anterior, devenisem şi eu într-adevăr un personaj episodic în romanul „Întoarcerea huliganului”, semnat de cel mai cunoscut scriitor sucevean, Norman Manea, şi el un mare admirator al scrisului sabatian, iar în „Iubita lui Esto” nu i-am rămas nici eu dator. E interesant să afli cum te văd alţii, în mod sigur acest lucru te ajută să te cunoşti mai bine. Limita dintre starea de a fi scriitor şi cea de a fi personaj este adeseori fluctuantă şi vagă, cei mai mulţi autori îşi varsă preaplinul în lumea luxuriantă a ficţiunii, iar personajele o iau uneori razna şi se întorc împotriva autorului, îi pot pune chiar viaţa în pericol, cazul Salman Rushdie, un alt scriitor pe care îl apreciez mult. Chiar şi după ce am recitit dialogul nostru am avut un uşor frison: nu cumva suntem amândoi mai mult personaje decât autori!?…

„Cred că pruncului născut în apropierea pădurii de liliac ursitoarele i-au dorit să fie fermentul unui proiect major în arta secolului al XXI-lea”

– În fine, a treia constatare, şi anume că aveţi mirajul spaţiilor îndepărtate şi, eventual, exotice, şi nu doar în literatură, ci şi în pictură – Tahiti ar fi un exemplu. Vă place să călătoriţi? Aţi „bătut cu pasul” locurile evocate?
– Da, îmi place mult să călătoresc, atât mie cât şi soţiei mele, Corina, care adoră să se ocupe de toate detaliile unui sejur, lăsându-mi timp pentru lecturi şi creaţie, dar până în prezent nu am fost decât pe două continente, în mai multe ţări din Europa şi de câteva ori în America, la copiii noştri din Canada şi la nepoţelul Matei, care va împlini în curând 8 ani şi are deja o biografie de creator, citeşte enorm de mult, desenează, scrie povestiri, joacă teatru şi cântă la pian. Uneori nu am „bătut cu pasul” locurile evocate în poezia şi proza mea, mi-am păstrat obiceiul din copilărie de a călători şi prin lecturi sau imaginaţie, mai ales că înainte de 1989 nu am putut să obţin un paşaport. Cred că voi ajunge cândva şi în Tahiti, un gest în memoria unui mare pictor pe care îl iubesc, Paul Gauguin.
– Pentru că, spre regretul meu, spaţiul acestui interviu, dar şi răbdarea dvs. au nişte limite, trebuie să ne apropiem de final. Nu-mi reprim însă o curiozitate: între pană (metaforic vorbind; apropo, cum scrieţi – la computer, de mână?) şi penel, printre videoinstalaţii şi cyborgi, ce loc sau rost îşi are… saxofonul?
– Saxofonul din pictura „Autoportret cu înger păzitor” nu e decât un simbol al celei mai mari absenţe/pierderi din viaţa mea spirituală: incapacitatea de a învăţa să cânt la un instrument, deşi părinţii mi-au procurat în copilărie o vioară (pe care nu o mai am, mi-a spart-o mama în cap, pe la vreo 12 ani…) şi un acordeon. Şi la şcoală, la orele de muzică, citirea notelor muzicale mi se părea o operaţiune mai dificilă decât învăţarea limbii chineze, pe care o imitam uneori la vreo agapă cu prietenii. Am compensat probabil această pierdere prin încercarea de a aduce muzica în poezie şi pictură. De obicei scriu pe diverse caiete, am câteva zeci încă din perioada adolescenţei, cu note de lectură, poezii, proză, eseuri, dar în ultimii ani scriu uneori şi direct la computer.
– Stimate domnule Constantin Severin, sunteţi un interlocutor extraordinar – nu-mi vine să pun punct dialogului nostru (purtat, evident, prin poşta electronică!). Şi totuşi, va trebui să încheiem (cel puţin pentru acest interviu destinat unei reviste). Pentru final, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Într-o minunată pagină, E. Lovinescu îşi închipuia povestea celor cinci ursitoare care s-au adunat în jurul leagănului pruncului Sadoveanu – prilej metaforic de caracterizare a omului şi scriitorului. Vă propun, cum ziceam, un exerciţiu de imaginaţie – ce or fi menit ursitoarele adunate în jurul leagănului pruncului Constantin într-o înzăpezită zi (sau noapte??) de 8 februarie a anului 7460 de la facerea lumii, iar de la naşterea Domnului 1952??
– Îmi place să cred că pruncului născut în apropierea pădurii de liliac ursitoarele i-au dorit să fie fermentul unui proiect major în arta secolului al XXI-lea, un muzeu dedicat Expresionismului Arhetipal, în Suceava sau Baia de Aramă. Această mişcare artistică este deja un brand în ascensiune pe plan internaţional, a fost întâmpinată cu entuziasm de artişti de talie internaţională, MoMA din New York încurajează artiştii americani să meargă pe calea artei arhetipale, în curând se va lansa un site cu nouă dintre cei mai valoroşi reprezentanţi (Doru Covrig – Franţa/România, Alberto D’Assumpcao – Portugalia, Nathalie Detsch Soutworth – Elveţia, Yulia Kirschner – Rusia/Elveţia, Pablo Maire – Mexic, Bruce Rimell – Marea Britanie, Constantin Severin – România, Fefe Talavera – Brazilia, Michal Trpak – Cehia), mai rămâne ca şi cei care conduc destinele culturale ale acestei ţări să fie conştienţi de importanţa sa, de impactul pe termen lung în satul cultural global, deşi am senzaţia că acest vis se va întrupa abia peste 10-15 ani, cu o altă clasă politică. Dacă nu se va putea la noi, alţi artişti din grupare vor găsi în mod sigur sprijin şi înţelegere în altă zonă a lumii.

Pro Saeculum, nr. 1-2 (101-102)/2015

Curriculum vitae Rodica Lăzărescu:

Născută: 03 decembrie 1953, localitatea Bucureşti
De profesie profesor (doctor în Filologie, 2003)
A publicat şi semnat următoarele opere literare:
Viaţa cu haz şi fără a numitului Peltz. Contribuţii bio-bibliografice, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, istorie literară
Peltz şi „perfida sa amantă”, Editura Nico, Tg. Mureş, 2011, istorie literară.
Dincolo de „Amor încuiat”. I. Peltz şi lumea lui, Editura Nico, Tg. Mureş, 2011, istorie literară.
Călătorie în jurul fiinţei tale, Editura Nico, Tg. Mureş, 2013, proză.
Semne de carte, Editura Pallas Athena, Focşani, 2014, critică literară.
Pro Saeculum – bibliografie, Editura Pallas Athena, Focşani, 2015, istorie literară.
Confesiuni provocate… de Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2013, interviuri.
Scrisori către Rebreanu (A-B), (coord. Niculae Gheran), (coautor), Editura Academiei, 2014, istorie literară.
• 5 manuale alternative de Limba şi Literatura Română
• 13 auxiliare didactice
A colaborat la următoarele publicații: „Ateneu”, „Argeş”, „Baaadul literar”, „Caiete critice”, „Caiete silvane”, „Cervantes”, „Convorbiri literare”, „Cultura”, „Examene”, „Ex Ponto”, „Jurnalul literar”, „Jurnalul de Vrancea” (on-line), „Historia”, „Literatorul”, „Perspective”, „Pro Saeculum”, „Revista română de sociologie”, „Tribuna învăţământului”, „Vatra veche”, cu peste 200 de studii, articole de specialitate şi de opinie, interviuri, cronici, recenzii.
Secretar general de redacţie la „Pro Saeculum”, iar din 2013 conduce, practic, revista, după moartea redactorului-şef Mircea Dinutz.Membru în comitetul de redacţie la „Vatra veche” (Tg. Mureş).

Posted in Art, Literature, Post-literature | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Nathalie Detsch Southworth


DSC00040

Artist’s statement:

My fascination is for the eternal, for the ancient and spiritual. I have always tried to find some answers in history and other cultures as to what it means to be human. Bedded in the stream of many generations whose thoughts and feelings we carry within us without knowing it. Finding and newly interpreting the shapes and symbols of „…inner lives and common cultural roots that lie between the real and the imaginary“ is my reality and deepest pleasure.

I am very proud and happy having been invited to join the archetypal expressionist group by Constantin Severin and and now being part of a larger community of artists working along the same themes. It is nice to know there are other people with a different cultural background but the same interest and questions towards the world. For years my artistic path was a very lonely quest and I now feel bedded in a community. Many thanks Constantin!

Nathalie Detsch Southworth’s profile on Archetypal Expressionism Group:

http://archetypalexpressionism.com/artists/nathalie-detsch-southworth/

DSC00257

DSC00473

P1040755

Curriculum vitae

Nathalie Detsch Southworth
born 16.04.1971 in Zurich, Switzerland
1991 – 1994 Matura (type B) with Latin
1995 – 1996 Cultural Anthropology at University of Zurich
1996 – 1998 Art foundation course FSG, Olten, Switzerland
1998 – 1999 Guest student at Fine Art class, FSG, Olten, Switzerland
Solo shows
2017 ARTIFACT Gallery, New York, USA
2013 Interior Design furniture store „Wohnbedarf Talamona“, Fislisbach, Switzerland
2009 Gemeindehaus (town hall) Birmenstorf, Switzerland
2005 Regionales Alterszentrum, Fislisbach, Switzerland
2004 Galerie Kunstforum Seligenstadt, Germany
2002 Gemeindehaus (town hall) Gebenstorf, Switzerland
Group shows
2014 Rotterdam International Art Fair
2014 selling artist on SAATCHIART.COM
2013 selling artist and regularly featured in collections on SAATCHIART.COM
2013 International group exhibition, “Nothing is big or small for the Universe”, curated by
Stefania Carrozzini, Città di Castello, Italy
2013 anniversary exhibition Galerie Anixis, Baden, Switzerland
2012 Galerie Anixis, Baden, Switzerland
2010 Galerie Claudine Hohl, Zurich, Switzerland
2008 Galerie Claudine Hohl, Zurich, Switzerland
2006 Galerie Cäcilia Wameling, Untersiggenthal, Switzerland
2006 Max Ernst Gesellschaft, Brühl bei Bonn, Germany
2006 Galerie Claudine Hohl, Zurich, Switzerland
2004 Galerie V.I.P. Interiors, Barbizon, France
2004 “Lichtfeld 4″, Basel, Switzerland
2003 Galerie Lips Art, Zollikerberg bei Zurich, Switzerland
2001 Galerie Cäcilia Wameling, Baden, Switzerland
Public work
• Gemeindehaus (town hall) Birmenstorf, Switzerland
• Print of original work placed in 462 rooms of Royal Sonesta Hotel New Orleans, USA
Publications (selection)
2014 Selected by Saatchi Art for Collection „Signature color“
2014 http://www.mutantspace.com „Nathalie Detsch Southworth‘s paintings are mythical
pictures“, by Moray Mair
2014 Selected by Saatchi Art for Collection „Summer Abstract“
2014 Selected by Saatchi Art for Collection „Spotlight on Switzerland“
2013 Selected by Saatchionline for Christmas Collection: two paintings „Music“
2013 Selected by Saatchionline for Collection „Neutral Abstracts“
2013 Selected by Saatchionline for Collection „Black & White and shades of grey“
2013 Selected by Saatchionline for Collection „Black and White“
2013 Selected by Saatchionline for Collection „Golden“
2013 Selected by Saatchionline for Collection „New This Week“ and featuring on the
Saatchionline Newsletter
2013 Selected by Saatchionline for Collection „New This Week“ and featuring on the
Saatchionline Newsletter
2013 http://www.jaquealarte.com „Nathalie Detsch: Desede Suiza con un toque africano“
2013 Selected by Saatchionline for Collection „New This Week.”

P1060216

P1060973

P1070590

Vernissage Hohl 2010 011

IMG_4196-Edit

Posted in archetypal expressionism, Art | Tagged , , , , | Leave a comment

Arta Arhetipală&Expresionismul Arhetipal


Text and Time 109, oil on canvas, 40x50 cm, 2015

Text and Time 109, oil on canvas, 40×50 cm, 2015

Probabil ştiţi cu toţii, dragii mei cititori şi colegi, câte ceva din aventura mea în lumea artei, începută mai pregnant în 2000-2001, după lecturi, exerciţii plastice şi scrieri în domeniu de o viaţă; cam pe atunci am devenit tot mai convins că în istoria artei ar trebui să se discute şi despre cea de-a treia paradigmă, arta arhetipală, situată între cele doar două paradigme majore recunoscute până în prezent, figurativul şi abstractul, dar în mod cert anterioară acestora. În acea perioadă pe plan internaţional nu vorbea aproape nimeni despre arta arhetipală, dar în ultimii ani au început să ia în calcul această paradigmă (pe care doar istoricul de artă român Mircea Deac a remarcat-o la Brâncuşi, încă din anii ’80) şi pasionaţii de ezoterism.

Tot în acea vreme am teoretizat şi lansat un nou concept, expresionismul arhetipal, pe care am încercat să-l abordez şi în pictura mea, după ce i-am studiat cu atenţie pe maeştrii care, în opinia mea, ilustrează acest concept cu mult mai bine: Brâncuşi, Klee, Ţuculescu, Apostu, Maitec, Norval Morrisseau ş.a.

http://constantinseverin.ro/

Acest concept s-a transformat în câţiva ani într-o adevarată mişcare artistică de impact internaţional, deoarece mulţi artişti de pe toate continentele s-au regăsit şi recunoscut în această nouă/veche viziune, iar recent a fost lansat un sait dedicat celor mai importanţi reprezentanţi actuali:

http://archetypalexpressionism.com/

Încep să cred tot mai mult că este posibil ca ideile mele să devină în timp pagini în dicţionarele şi enciclopediile importante ale lumii, de altfel renumita New World Encyclopedia, atunci când descrie Arhetipul introduce la capitolul legături externe şi manifestul meu despre expresionismul arhetipal:

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Archetype

Ar fi un lucru de neuitat pentru mine ca în această încercare de a impune o prioritate românească să-mi fie alături şi câţiva specialişti de elită de acasă. Iată ce afirmă recent un mare artist britanic, Bruce Rimell, un membru de marcă al grupului nostru:

In 2001, Romanian artist and theorist Constantin Severin conceived of the possibility of a third major paradigm in contemporary art, that of the archetypal as existing between and beyond the customary figurative and asbract forms. Since meeting online in 2008, Constantin has been extolling the virtues of this paradigm and considers me to be one of a number of artists whose work exemplifies his theory. He has decided to turn his theory into a movement and I am delighted to announce that at the beginning of this year, he invited me to join the Archetypal Expressionism Group to promote and disseminate this movement. I am joined by a glittring array of other artists and we hope to raise the profile of this beautiful artistic ideal across the world.

http://www.biroz.net/newsletter.htm

Mi-aş dori mult să reuşim împreună, trebuie să recunosc că m-am simţit extrem de singur acasă în polemica pe care am iniţiat-o pe blogul meu la începutul acestui an, în 3 ianuarie 2015, cu Laura Hoptman, curator la MoMA New York, deoarece nu am primit nicio reacţie de la vreun expert român în artă, nu mi-a răspuns nici Roxana Marcoci, curator de origine română la MoMA:

https://constantinseverin.wordpress.com/2015/01/03/debate-archetypal-expressionism-group-vs-moma/

În schimb, iată ce am primit a doua zi, pe 4 ianuarie 2015, de la J.B., o fostă angajată la MoMA, care m-a căutat pe Facebook pentru a-mi transmite un mesaj emoţionant de încurajare (m-a rugat să nu-i fac public numele, se teme şi acum de posibile represalii…):

January 4th, 1:32pm
Hi Mr Severin, Happy New Year to you. I was reading an article about your research and art theory. I am an art history major. I studied at NYU and I worked at MoMA in the Dept of Education (Public Programs Coordinator) from 1996 to 2002…when Laura Hoptman was in the Drawings Dept. there. I was surprised to see that she had not acknowledged your research…and somehow I was not surprised. MoMA has become a very big art machine which does not respect and honor all of the talents and skills of MANY individuals (staff and outsiders). So…you are in good company.

E un mesaj de susţinere care mă face să cred că pariul meu şi al colegilor din Grupul Expresionismul Arhetipal va fi câştigat cândva, poate şi cu sprijinul fanilor mei din ţară. Pentru început cred că ar fi minunat dacă un tânăr critic, istoric sau curator de artă din România ar inaugura în Wikipedia pagini cu informaţii corecte şi necesare despre Arta Arhetipală şi Expresionismul Arhetipal, atât în română cât şi în engleză, aşa cum mi-a sugerat un jurnalist de artă din străinătate.

Vă mulţumesc anticipat!

Posted in archetypal expressionism, Art | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Tracey Tawhiao


tracey_0

Some years ago, when I visited Klee museum in Bern (Zentrum Paul Klee), I was very impressed that the famous Swiss artist, in his difficult financial periods, when he had no money to buy canvases, he used a lot of newspapers/newsprints as a media in order to continue his art adventure, in any conditions. Some weeks ago, when my friend Tepora Watene, the Maori artist who became a big fan of Archetypal Expresionism, recommended me Tracey Tawhiao’s art, a well-known international Maori artist and poet from New Zealand, I had the surprise to discover the same preoccupation and pleasure to use newsprints as a media. Tracey had the idea to paint on newsprints because she is also a writer and a huge swallower of texts.

tracey1

And I think Tracey’s art vision is very close to my new awarded art concept/movement, the archetypal expressionism, because she is a follower of Paul Klee and she explores the old and atemporal Maori archetypes for her impressive and expressive art compositions, most of them almost musical, where the accompanied contrasts of the vivid colours, the proliferation of curve white lines, like in the strange primordial Cucuteni culture from Romania, the mixture of actual texts and universal symbols create an unique atmosphere of atemporal aesthetic space.

tracey 2

In my opinion there are six major paradigms in the painting of the XXth century and they have been invented by Paul Klee, Pablo Picasso, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian, Salvador Dali and Francis Bacon. When you study the developments of the global art market in the first two decades of the XXIst century, you may notice that the followers of the cutting edge figurative British painter Francis Bacon, like in our days the British artist Jenny Saville or the Romanian artist Adrian Ghenie, are are the most successful. I think there are already some signs (the enthusiasm among some major international artists, curators and native artists from America, Africa and New Zealand for the archetypal expressionism movement, the group show Forever Now, curated at MoMA, New York by Laura Hoptman, etc) that after 2020 the global art market will be dominated by Klee’s followers. And as I always asserted, Klee was a forerunner of archetypal expressionism in painting, in the XXth century, together with Ion Tuculescu and Norval Morrisseau.

Constantin SEVERIN, March 2015

tracey 3

Artists’s statements:

’’I had no idea I wanted to be an Artist. I just knew I had to do something energetic and self reliant while I was a Mother at home with small children. I did a Law degree while pregnant and mothering my babies and I countered that training with poetry and painting. It felt natural. I was a busy woman but it never felt hard and I never thought I was being an Artist. I was very aware that a lot of international deals were going on that would directly impact our future as a country and as Maori. Also the paternalism in Law towards Maori horrified me. The Resource Management Act just annoyed the hell out of me. The tone was … you can have YOUR land back to use and live on but here are the rules. I remember getting angry and I think that fueled my need to expose the outright hypocrisy and injustice of that tone. It was clear I could not be a Lawyer; I was already too disgusted to adhere to that Authority. I still finished the degree. My mother taught me to finish things.’’

tracey 4

’’I knew I’d been repressed through the confiscation of lands, through loss of spiritual practice by prohibition of language and whakapapa. I didn’t fully understand the loss, it was just a strong feeling. Painting taught me to understand. Nothing in my very first paintings was constructed, it was just allowed to exist as it was coming. I threw them out. The next ones were very constructed as I practiced form. The next paintings were paintings on vinyl outlining all the legislation that removed land from Maori Families. They were my Lawyer paintings. The next were signs to the twelve heavens. I was woken up by those paintings to the kinds of thoughts I was missing having around. But my first paintings, where everything was engaged and complicit with some sense of this new language, were my newspaper paintings. These paintings were about discovering the hidden Maori world. I felt like I was embarking on a long love affair. The moment was very exciting.’’

tracey5

’’Certainly I have done overtly political things, like support fundraising for Labour with my Art. Creating the backdrop painting for Hone Harawira’s campaign the year he got into parliament. Curating Te Urupatu, a protest exhibition with Tame Iti on the land confiscation line in Tuhoe. I don’t mind being very vocal about the weaknesses in the democratic system. My painting is much bigger than any politically motivated act. It’s closer to a spiritual reaction to a very soul less system. The soul has been crushed out of existence in every western framework, including religion. So my act of engaging my soul in this work is very liberating and very powerful to experience. That experience is the Art.’’

tracey6

’’Maori philosophy has added so much to my life and in particular, life with the elements as my Ancestors. This view greatly increased my awareness of The Sun, The Wind, The Earth, The Sea, The Sky, The Mountains, The Stars, The Trees, and The Endlessness. Maori Art is one of the heavenly wonders of the world. It’s an endless story of life with history, science, belief, language and love all in there.’’

Artist’s site: http://www.traceytawhiao.com/

tracey 8

Tawhiao

Tracey Tawhiao (Ngai te Rangi, Whakatohea, Tuwharetoa) was born in 1967. She is a multi-skilled contemporary artist who has studied and worked in a variety of fields. She is a writer, performance poet, filmmaker, qualified lawyer and practising artist. Her artworks convey the breadth of her experience and her position as a Maori woman in a European-dominated society. She is a regular contributor to Te Ao Maori Collective and her work has been incorporated into several Contemporary Maori art group shows. The book ‘Taiawhio: Conversations with Contemporary Artists’ includes a chapter on this artist and one of her artworks features on the cover of this publication.
Her practice employs the unconventional art material of newspaper. Her use of this media evolved from her interest in the written word and text and is an extension of her live performances in which she highlights the oral aspect of Maori history. The newspaper series has its origins in Tawhiao’s youth, when as a way of brightening up her grandparent’s home on Matakana Island in the Hauraki Gulf, she suggested redecorating their newspaper-covered walls with colourful murals. While completing this project she noticed the negative connotations in the headlines and decided to embark on her series of artworks that subvert the ‘truth’ of the daily news.
Tawhiao employs pages of newspapers such as the New Zealand Herald and the New York Times and obscuring certain passages of their text using alternating blocks of boldly coloured oil pastel and single graphic symbols. The symbols she uses are sourced from Maori rock art and Creation myths. She has also created her own visual language comprising of fish motifs and other symbols that relate to her Matakana Island heritage. Her blanking out of news stories acts to ‘rewrite’ them from an alternative, Maori perspective. By obscuring certain words in a headline or passages of an article she changes the focus of each news item and subverts the editorial slant.

tracey last

Posted in archetypal expressionism, Art | Tagged , , , , , , , , , , | 4 Comments

A Challenge: Archetypal Expressionism Art Gallery


''Maiastra'' by Constantin Brancusi, Guggenheim Museum, NY

”Maiastra” by Constantin Brancusi, Guggenheim Museum, NY

Probably the best international visual artists who represent the new awarded art concept/movement, Archetypal Expressionism, are now together in a virtual art gallery:

http://archetypalexpressionism.com/

I hope this conceptual art group will be a challenge for the international art market and for possible major art investors, who could transform the project into a cutting edge art gallery.

Worldwide art lovers, collectors, gallerists, art museums and curators can extend their research to other important international visual artists who shared the values of Archetypal Expressionism: Hussein Salim (Sudan/Canada), Carla Lensen (Netherlands), BIBI (Nigeria/Dubai), Susanne Iles (Ireland), Donald L. Conover (USA), Paola Gonzalez (Mexic), Kerryn Madsen-Pietsch (Australia), Tracey Tawhiao and Tepora Watene (New Zealand), etc.

A contemporary art museum dedicated to Archetypal Expressionism or a project for a future edition of the Venice Biennale could become outstanding achievements of the group.

The design of the site is signed by a young and gifted stage director, Victor Olăhuţ from Cluj Napoca, the city of the most successful wave of young Romanian visual artists, with Adrian Ghenie as a worldwide acclaimed leader.

Posted in Art | Tagged , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Hélène Cardona’s atemporal poetry


Aphrodite in the 21st century: Hélène Cardona. Photo by Paul Smith

Aphrodite in the 21st century: Hélène Cardona. Photo by Paul Smith

There are few visionnary poets in our time, who learned to contemplate the world with the ’’eyes of heart’’ and Hollywood star, award-winning poet and linguist Hélène Cardona is a brilliant representative of them. A follower of some giants of poetry and thinking, like Blake or Rilke, she seeks the patterns of the invisible world, the old archetypes situated beyond time. This is a vision close to my art concept of archetypal expressionism, the quest for common cultural roots beyond the tragic accidents of history.
Hélène Cardona’s atemporal poetry is rich in meanings, vivid and very expressive; every poem has the architecture of a secret temple and to build it in ’’a language older than time’’ you need rigor and mystery, arithmetic and lyricism, simplicity and paradox. Dream, light and music seem to be the primary laws to put together such a unique poetic universe, in which ’’all is light and legend’’, a true copy of our innner world. To explore the inner universe was also a major task for Blake and Rilke, in order to look for the secret geometry of our spirituality. Like her masters, Hélène Cardona is convinced that all creative process begins with a dream, a spiritual insight, a true big-bang of creation and ends in the mystery of time: ’’The dream opens forgotten realms of creation/I think that’s what time is.’’ Time as an essence of creation is also a key to Bergson’s philosophy and I’m sure that Hélène loves his work. I wonder if a contemporary American poet could write such visionary poetry. This could be a spiritual herritage of Old Europe and we know that Hélène Cardona has a Greek mother and a Spanish father. America and Europe have a specific relationship with time and space, maybe Old Europe is a civilization of temporal senses, marked by the impalpable, the immaterial, the unstable, by the inwardness of metaphysics and America belongs to a civilization of spatial senses, with the stress on wholeness, matter, equilibrium, outward and pragmatism. Time means succession, and space is characterized by simultaneity. One might say American people have the genius of space (virtual reality, without temporal dimension, which is apparent in the USA) and European people the genius of time.
’’….discover that in dreaming/lies the healing of earth,’’ writes the poet. She seems to say that “Dreaming will save the world” as once Fyodor Dostoyevsky asserted that “Beauty will save the world.” Hélène Cardona’s illuminating words longing for crystalline temples, fairy tales, ambrosia, mythological birds, lilac sonatas, sirens, figures from Greek mythology, magic flutes, myriad books, metamorphic frontiers, are in their essence a ’’fairy dance/poetic memory/alive’’.

Constantin SEVERIN

Hélène Cardona’s site:
http://www.helenecardona.com/

 Dreaming My Animal Selves (Salmon Poetry) by Hélène Cardona


Dreaming My Animal Selves (Salmon Poetry) by Hélène Cardona

Hélène Cardona BIO

Hélène is a poet, actress, linguist, literary translator & producer, author of Dreaming My Animal Selves (Salmon Poetry, 2013), winner of the Pinnacle Book Award and 2014 Readers’ Favorite Award, The Astonished Universe (Red Hen Press, 2006), Life in Suspension (Salmon Poetry, 2016), Ce que nous portons (Éditions du Cygne, 2014), her translation of What We Carry by Dorianne Laux, and Beyond Elsewhere, her translation of Gabriel Arnou-Laujeac.
She co-wrote the screenplay Primate with John FitzGerald, based on his novel, holds a Master’s in American Literature from the Sorbonne, and taught at Hamilton College & LMU. Hélène received the Poiesis Award of Honor and fellowships from the Goethe-Institut and Universidad Internacional de Andalucía. She is Chief Executive Editor of Dublin Poetry Review and Levure Littéraire, and Managing Editor Fulcrum. Publications include Washington Square, World Literature Today, Poetry International, The Warwick Review, Irish Literary Times, & many more.
She played Françoise “Fuffi” in Lasse Hallström’s Chocolat, Candy in Lawrence Kasdan’s Mumford, the French Food Critic in The Hundred-Foot Journey, a BBC Reporter in Dawn of the Planet of the Apes and World War Z, the French Announcer in Jurassic World, roles in Law & Order, Chuck, Nikita, & more. Among her many voice credits are Happy Feet Two, The Muppets, Muppets Most Wanted etc. For Serendipity, she co-wrote with director Peter Chelsom & composer Alan Silvestri the song Lucienne, which she also sang.
Producing credits include the award-winning documentary Femme: Women Healing the World and Pablo Neruda: The Poet’s Calling.
She speaks six languages: French, Spanish, German, Italian, Greek & English, and has lived in Paris, Switzerland, England, Wales, Monaco, Germany, Spain, New York City and Santa Monica, and travels extensively.

Hélène Cardona at BAFTA LA, 2015, photo by Kerstin Alm

Hélène Cardona at BAFTA LA, 2015, photo by Kerstin Alm

Hélène Cardona at Sue Wong’s Fairies and Angels Fashion Show, 2015

Hélène Cardona at Sue Wong’s Fairies and Angels Fashion Show, 2014

Hélène Cardona at Oscars 2013

Hélène Cardona at Oscars 2013

Hélène Cardona - wearing Sue Wong - necklace by Vilaiwan, at Sue Wong's FAIRIES AND ANGELS Fashion Show. Photo: Glenn Francis

Hélène Cardona – wearing Sue Wong – necklace by Vilaiwan, at Sue Wong’s FAIRIES AND ANGELS Fashion Show.
Photo: Glenn Francis

Posted in Literature | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment