Letter to Charles Saatchi

Originally posted on The Alchemical City:

Brancusi: Artwork of Archetypal Expressionism Brancusi: Artwork of Archetypal Expressionism

Dear Charles Saatchi,

I’m one of the intellectuals who believe in destiny’s magic and its significant coincidences.
That’s why I think now, retrospectively, that it wasn’t a simple coincidence that the first book which influenced my vision on art as a teenager, ‘’A Concise History of Modern Painting’’, was written by a British art historian, Herbert Read, and it wasn’t a simple coincidence that I was among the first 50 international visual artists who joined Saatchi Online, a very dynamic and challenging player on the global market, since Rebecca Wilson became the director of Saatchi Gallery.

Ion Ţuculescu: Artwork of Archetypal Expressionism Ion Ţuculescu: Artwork of Archetypal Expressionism

I was born in a small Romanian city, Baia de Aramă, situated nearby Constantin Brancusi’s village, Hobiţa, and in the same region with my preferred Romanian painter, Ion Ţuculescu. After I studied for many years the art of these two Romanian masters through…

View original 596 more words

| Leave a comment

My art is promoted by Atelier Auction from Singapore

Text and Time 100, mixed media (oil on canvas&cardboard), 70x100 cm, 2013

I’m thrilled to announce that after Lavacow, Bucharest, my art is promoted by another international auction house, Atelier Auction, from Singapore.


Atelier Auction is a relatively new online auctioneer in the South-east Asia auction industry, founded in 2013 by a young entrepreneur, Adrian Tang, Executive Director of Empire Group Holding, who became one of the fans of my art.
Empire Group Holding have managed more than 800 successful projects, both in Governmental and Private sectors, building upon a reputation in the industry as an accomplished Builder, Entrepreneur, Innovator and lastly, Mentor to many others. As an Investment Company, its main role is to acquire and establish companies related to Information Technology and currently held more than 30 unique brands and equities.

''The Orchid'' by Su Xiaohua (China)

”The Orchid” by Su Xiaohua (China)

The launch date of the upcoming auction is on 19th of May, and this
auction event will be lasting for a month till 19th of June, so the bidders will have a total month to bid for their favorite artwork(s).


Don Leon, Art Coordinator of Atelier Auction selected 4 of my artworks for this auction event: ’’I chose your artwork because I see the traits of your artwork have good potential to sell in the Contemporary art market, you have a very unique exotic style of what you called archetypal expressionism. It is very decorative kind of flat image which combines great analogous colors with various beautiful textures. I would praise you as a very well-established artist.’’

''At the market place'' by V.V.Swamy (India)

”At the market place” by V.V.Swamy (India)

The artists’ portfolio of Atelier Auction international auction house is really impressive, with 23 outstanding artists from China, many of them belonging to a top art university, Guangzhou Academy of Fine Arts (in the past five years, the staff members won hundreds of top national prizes), two artists from Singapore, another two artists from India, one from Malaysia, one from Australia, one from Venezuela, one from Dubai and another 6 artists from Europe ( Italy, Croatia, Switzerland, Spain, Slovenia and Poland ).


It’s really amazing to be promoted for the first time on the Asian art market, in my opinion my new awarded art concept/movement, the archetypal expressionism, is fitted to the old values of the Oriental Art.

Posted in Art | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

My nominations for Artes Mundi Prize 2016

Jenny Saville-''Reverse'', 2003

Jenny Saville-”Reverse”, 2003

One of the most important international art prizes is awarded every two years by the National Museum Wales, Cardiff.

Some days ago I was invited by Jane Hughes-Wynn, Marketing and Communications Officer, to make my own nominations for the 7th edition of Artes Mundi Prize, which will take place in venues across Cardiff, the capital city of Wales, from late 2016 to early 2017( the winning artist will receive a prize of £40,000).
The shortlisted artists will also be eligible for the £30,000 Derek Williams Trust Award, that enables National Museum Wales to purchase or commission a work from one of them.

The Romanian visual artist, Mircea Cantor, was nominated in 2008 on the short list.

My nominations for Artes Mundi 7 are:

Jenny Saville (United Kingdom)


If you want freedom

Tracey Tawhiao (New Zealand)




Mircea Roman (Romania)




Here is the invitation I received to nominate some of the artists I like for Artes Mundi 7:

Dear Constantin Severin,

Artes Mundi is currently seeking nominations for the next iteration of its exhibition and prize, Artes Mundi 7. The nominations will close on May 15th 2015.

We invite you to nominate any contemporary visual artist you feel fulfils the requirements set out below:

Nominations can be for contemporary visual artists of any age, from anywhere in the world, who are actively making work and are already well known in their own country or region. The artists will usually have some experience of exhibiting on the international art scene, whether they are just emerging or firmly established.

To be shortlisted for the Artes Mundi Prize artists must create work that directly engages with people’s everyday lives and experiences, exploring contemporary social issues from across the globe in a way that resonates both locally and internationally.

To nominate an artist (or multiple artists) please visit : http://www.artesmundi.org/en/pressrelease/now-open-call-for-nominations

The Artes Mundi 7 Exhibition will be held in venues across Cardiff from October 2016 to February 2017.

If you would like to nominate but are unable to complete the nominations form please email Jane.Hughes-Wynn@artesmundi.org with the artist’s names and websites that you wish nominate.

Please feel free to share this call for nominations amongst your networks.

Yours faithfully
Jane Hughes-Wynn

Posted in Art | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Romanian Soul

Romanian Soul, oil, 51x61 cm, 2015

Romanian Soul, oil, 51×61 cm, 2015

An artwork dedicated to the light of the Romanian Soul, so rich in old and overhelming traditions.

This composition was inspired by Andreea Chisăliţă, one of my teenagers friends from my home-city, Suceava, who is a very gifted and a successful singer of traditional Romanian songs.

One of Andreea’s songs on youtube:

Posted in Art | Tagged , , , , | Leave a comment

The Self

Text and Time 81, mixed media (oil on canvas&oil on board), 50x70 cm, 2011


The Self is like an exotic island, in which the luxuriant and archetypal vegetation of the unconscious is shining. All his life, the poet R. M. Rilke had an obsession to transform the outside world into a sweet, inner space, the universe of the Self.
We live in a strange world, focused on multiplicity and permanent change, which generates a fractal Self and even fractal identities. Identity is a non-linear narrative, faraway of equilibrium, dominated by fuzziness and pullbacks. Human life is a kind of love story between the Self and Time. Language is the chief connection between the Same and the Other, and the artistic achievements spreads the light of our Self, which is in love with the Other and God.
We dare to propose to the world’s artists a non-Aristotelian world, to prefer shadow to black and white, fluidity and flexibility to fixation, vagueness to certainty, smile and laughter to hate, and to practice an art based on the aesthetics of speed & nomadism, flexibility & reconfigurability, on conceptualism, interactivity, integration and immersion, on jump, intuition and synthesis, irony & urban fantasy. Such a ”Citta Intermedia of the Self” becomes a net where people are free to express their temporary trans-culture, creativity & identity, a place where even time is a matrix of creativity.
We are aware that our culture began to fuse too much artificial with the real and to create transhuman structures with ”synthetic” identities. A loss of Self may cause a major loss of love and meanings, a zombi-identity. Love is the merge of the human being with the wholeness, through the heart of the Other, but such a complex feeling is almost impossible in the presence of a surrogate Self. To avoid the dissolution of the Self in such an instable world, full of temporary tele-existences, we have to search for an equilibrium between mind and body, subject and object, material and spiritual life, for a continuity of the important pillars of our identity: love, language, and nature.

| Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Magic: being in the same auction event with my Master, Ion Ţuculescu

Text and Time 68, oil on canvas, 100x70 cm (39,4x27,6 inch), 2009

Text and Time 68, oil on canvas, 100×70 cm (39,4×27,6 inch), 2009

One of my artworks, Text and Time 68, belonging to the Archetypal Expressionism series, was included in a special selection, entitled AVANT-GARDE TO ULTRA CONTEMPORARY, by LAVACOW international auction house for its next event, April 29, 9 pm EEST:


My artwork on Barnebys, France:


My artwork was featured by Barnebys.de, like all the other two which have been selected for Lavacow auction events:


The star of this auction event is my Master, Ion Ţuculescu, the Romanian painter who is, in my opinion, a World Master of the Archetypal Expressionism, my new awarded concept/movement invented at the beginning of this century:


Lavacow is the first auction house dedicated to Emerging European Art.

ENIGMATIC BIRDS, a masterpiece by Ion Ţuculescu

ENIGMATIC BIRDS, a masterpiece by Ion Ţuculescu

Posted in archetypal expressionism, Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Rodica Lăzărescu în dialog cu Constantin Severin

Rodica Lăzărescu

Rodica Lăzărescu

Ultimul număr al unei frumoase şi incitante reviste de cultură, literatură şi artă, PRO SAECULUM din Focşani, este ilustrat cu picturi semnate de mine, iar la pagina 54 puteţi citi un interviu realizat de doamna Rodica Lăzărescu, scriitoare şi coordonatoare a publicaţiei apărute în condiţii grafice excepţionale,



Interviu de Rodica Lăzărescu

Pendulează cu graţie şi cu succes între Baia de Aramă şi Suceava, între Ionescu şi Severin, între Facultatea de Chimie şi expresionismul arhetipal, între pădurea de liliac mehedinţeană şi culorile mănăstirilor bucovinene, între pictură şi postliteratură, între Ernesto Sábato şi Gauguin, între poezie şi roman, între „Pasărea de foc” şi Brâncuşi, între Buenos Aires şi scufundata Ada Kaleh… Pe scurt – Constantin Severin, scriitor şi artist vizual.

„Probabil toate aceste preocupări paradoxale au ca punct comun curiozitatea mea de copil…”

– Pentru început, v-aş ruga să lămurim nişte termeni. Să zicem că ştiu ce este un scriitor, deci aş începe prin a vă întreba ce este un artist vizual – aşa cum vă prezentaţi pe cartea de vizită.
– Dacă am fi făcut acest interviu în urmă cu vreo 30-40 de ani, aş fi afirmat fără vreo urmă de îndoială că sunt un artist plastic. De câtva timp am devenit însă conştient, în urma unor lecturi captivante, de la Richard Rorty şi Gilles Deleuze la Adrian Marino, că noi nu suntem generaţia unei schimbări de paradigmă doar pe plan politic, ci şi pe plan cultural. În urmă cu 50-100 de ani trăiam încă într-o epocă dominată de literatură, iar în prezent devine tot mai clar că ne aflăm într-o eră post-literară, cu accentul pus pe lumea vizualului. Cu unele excepţii, artiştii competitivi pe plan internaţional sunt fascinaţi de aproape toate artele vizuale, de la pictură şi artă video (fac parte, în fiecare an, din juriul Festivalului Naţional Videoart, de la Colegiul „Petru Rareş” din Suceava) la instalaţii, performance sau videoinstalaţii. Cele mai complexe forme de artă de avangardă au devenit probabil instalaţiile (show-urile) de postliteratură, aici aş da ca exemplu grupul Osmose din Montreal, despre care am scris, iar marile puteri investesc imens în artele vizuale, fiind conştiente că acestea constituie un motor de dezvoltare economico-socială. Voi da un singur exemplu: în urmă cu 15 ani, Bilbao era un oraş ca Suceava, puţin cunoscut şi frecventat, ajungeau acolo doar circa 500.000 de turişti pe an, dar după ce autorităţile locale au avut inspiraţia să înfiinţeze acolo muzeul de artă contemporană Guggenheim Bilbao, în urma unui parteneriat, oraşul a crescut exploziv din toate punctele de vedere, iar acum are circa 5 milioane de turişti anual.
Aţi reuşit în prima întrebare să surprindeţi într-o frază aproape întreg labirintul căutărilor mele spirituale şi existenţiale, probabil toate aceste preocupări paradoxale au ca punct comun curiozitatea mea de copil.

„Nu cred că aş putea fi invitat vreodată de vreo universitate din România să-mi expun ideile”

– O afirmaţie de mai sus – „marile puteri investesc imens în artele vizuale” – mă face să deschid o paranteză în şirul întrebărilor lămuritoare asupra termenilor. Aveţi parcă drept motto/deviză sintagma „a supravieţui prin imaginaţie”! Pentru Suceava, pentru România în general, nu cumva trimiterea la Bilbao depăşeşte… orice imaginaţie?!Să continuăm însă! Ce este expresionismul arhetipal?
– Da, din nefericire corupţia aproape apocaliptică a clasei noastre politice a făcut ca Suceava şi România să bată pasul pe loc, nu mai există idealuri naţionale şi nici măcar un minim interes faţă de proiectele culturale de anvergură. Îmi amintesc că în urmă cu vreo 7-8 ani am organizat la Suceava împreună cu un prieten, Joaquin Garrigos, directorul Institutului „Cervantes”, un simpozion internaţional cu scriitori români şi spanioli şi am solicitat o sponsorizare de la Primărie, era primul eveniment literar de impact internaţional care avea loc după 1989 în Bucovina. „Cervantes? Cine-i Cervantes ăsta?” – a ţipat primarul Ioan Lungu la telefon (ulterior a mai câştigat două mandate) şi bineînţeles că de atunci relaţia mea cu autorităţile locale s-a încheiat.
Expresionismul arhetipal este un concept de artă pe care l-am teoretizat şi lansat în 2000-2001, pe vremea când aproape nimeni în lume nu vorbea despre arta arhetipală, fiind inspirat din cercetarea în profunzime a artei unor monştri sacri precum Constantin Brâncuşi, Paul Klee, Ion Ţuculescu, George Apostu sau Ovidiu Maitec. Nu mi-a fost greu să remarc că toţi aceşti artişti de valoare universală au ceva în comun: sunt artişti expresionişti (după opinia mea, „Pasărea în Spaţiu” a lui Brâncuşi este corespondentul în sculptură al faimoasei picturi „Ţipătul” de Edvard Munch, o lucrare portdrapel a expresionismului), dar nu figurativi, ei au lucrat cu arhetipuri (simboluri universale) pentru a-şi desăvârşi viziunea. De altfel, Brâncuşi menţionează arhetipul în scrierile sale, semn că era un artist cultivat, la curent cu ideile unui alt mare contemporan, Carl Gustav Jung. Spre deosebire de aproape toţi istoricii de artă din comunitatea academică, convinşi că în artă avem doar două paradigme majore, figurativul şi abstractul, eu cred că există şi cea de-a treia paradigmă, chiar anterioară celorlalte două, arta arhetipală. Recent, am avut surpriza plăcută să constat că, în sfârşit, un curator de la Muzeul de Artă Modernă din New York, Laura Hoptman, a dedicat o expoziţie unor artişti americani actuali preocupaţi de arta arhetipală, dar în acelaşi timp surpriza neplăcută să aflu că tot ce am realizat timp de 15 ani, pentru a impune o nouă perspectivă, nu-mi este recunoscut de această prestigioasă instituţie de artă, nu există nicio referire la contribuţia mea, deşi dacă veţi căuta pe net peste 90% din materialele pe acest subiect au legătură cu activitatea mea. Ca să nu mai spun că expresionismul arhetipal, un concept premiat, a devenit deja un curent artistic de impact internaţional, cu zeci de artişti din toată lumea care se regăsesc în manifestul meu, conceput la începutul acestui secol. O fostă expertă în artă de la MoMA (Muzeul de Artă Modernă) din New York m-a căutat pe Facebook şi mi-a scris că era imposibil ca un curator preocupat de fenomenul artei arhetipale să nu fi aflat de cercetările mele.
– Înainte de a mai lămuri un termen – post-literatura – v-aş adresa o întrebare rezultată din nemulţumirea exprimată mai sus. Chiar dacă Internetul anulează distanţele, totuşi New Yorkul e hăt, taman peste ocean (tot atât de depărtat în spaţiu pe cât e Cervantes de pierdut în timp pentru pomenitul primar!). Dar aici, în ţară, cât se ştie despre cercetările dvs.? Vă descopăr în compania unor artişti din numeroase ţări, lucrările dvs. sunt publicate în diverse periodice, literare şi de artă, majore, din înşiruirea cărora numai „Vatra” e din România…
– În era realităţii virtuale nimic nu e departe, mai ales atunci când eşti interesat de o veritabilă competiţie de idei. Întâmplător sau nu, în ultimele săptămâni, de pildă, am aflat de la prietenii mei de pe Facebook mai multe lucruri inedite despre activitatea directorului Muzeului de Artă Modernă din New York decât despre cea a directorului Muzeului Bucovinei… În ţară nu au fost iniţiate încă dezbateri serioase despre expresionismul arhetipal sau despre postliteratură/post-literatură, cele două concepte teoretizate şi promovate de mine, nici nu cred că aş putea fi invitat vreodată de vreo universitate din România să-mi expun ideile, la noi sunt promovaţi doar cei care au diplome, nu viziuni originale. Eu mă consider un discipol fidel al maestrului Ion Ţuculescu, în opinia mea cel mai valoros reprezentat al expresionismului arhetipal în pictură, de aceea nu am fost preocupat să am o pregătire academică în domeniul artelor vizuale, mai ales în România, unde diplomele şi titlurile se acordă pe bandă rulantă.Din acest motiv sunt conştient că m-am expus unei marginalizări, atât ca artist vizual, cât şi ca scriitor, de altfel la fel a fost tratat şi Ţuculescu în timpul vieţii, dar exact ca în cazul său marii colecţionari de artă şi casele de licitaţii compensează, prin interesul lor, această atitudine nedreaptă şi îmi asigură liniştea sufletească necesară creaţiei. Cunoscând din adolescenţă engleza şi franceza, care m-au ajutat enorm să fiu la curent cu ce se întâmplă important în lume în sfera culturii, am încercat să mă salvez printr-un fel de autoexil, să încerc să public mai mult în străinătate, după ce m-am convins că în viaţa noastră culturală a proliferat modelul găştilor agresive şi corupte din lumea politică; dacă doreşti să rămâi un autor independent, şansele de a te impune sunt minime. De aceea e o mare bucurie pentru mine că atât dvs., cât şi colegii dvs. de la o revistă atât de frumoasă şi de prestigioasă, „Pro Saeculum”, care şi-a sărbătorit de curând centenarul… numerelor, îmi acordaţi atâta atenţie, vă mulţumesc mult şi vă urez La mulţi ani!
– Vă mulţumesc şi pentru aprecieri şi pentru urări!
– Aproape nu mai ştiu ce este post-literatura, un concept care îşi trăieşte de mult timp propria viaţă şi este într-o efervescentă schimbare, prin contribuţiile altor autori şi artişti de pretutindeni, unii mai valoroşi decât mine. Îmi amintesc însă cu plăcere că în 2002, când mi-a venit ideea de a numi o realitate spirituală atât de complexă şi de incitantă, având drept catalizator fervoarea lecturilor din doi gânditori contemporani dragi mie (filozoful francez Gilles Deleuze şi americanul Michael Heim, supranumit părintele realităţii virtuale, care se numără acum printre prietenii mei), eu eram convins că noul concept pe care l-am propus şi am încercat să-l teoretizez se referea la o nouă formă de artă, existentă deja în stare incipientă în unele centre culturale importante, o artă care îngloba şi literatura, noile tehnologii, muzica sau meditaţia filozofică. Un astfel de show de postliteratură nu poate fi realizat decât de o echipă multidisciplinară, alcătuită din artişti vizuali, electronişti, scriitori, muzicieni, specialişti IT, filozofi ş.a. Au trecut 13 ani de atunci şi eu încă nu am avut şansa de a intra într-un astfel de team în România… Viziunea mea a fost înţeleasă şi împărtăşită corect mai ales în SUA, de pildă în urmă cu opt ani mi-a scris o tânără artistă americană de origine chineză, Lily Yang, care mi-a mărturisit că eseul meu a ajutat-o să-şi găsească un drum propriu în artă, ajutată şi de profesorii ei de la Universitatea Massachussets din Boston, care au inclus eseul în bibliografia generală a studenţilor. După mine au venit însă alţi gânditori, precum francezul Richard Millet, care a deturnat termenul către o literatură de după literatură, în esenţa sa apocaliptică, aşa cum face în cartea sa, „L’enfer du roman. Réflexions sur la postlittérature”, publicată în 2010 la Gallimard. Nu am verificat încă dacă am fost citat în studiile sale, aşa cum au făcut alţi scriitori străini, ceea ce mă deranjează este faptul că cei doi-trei scriitori români care au făcut până acum referiri despre postliteratură mă trec sub tăcere, deşi eseul a fost publicat şi în limba română în revista „Vatra” sau pe site-ul „Poezie.ro”.

„Poate că peste 50 de ani se va vorbi mai mult despre tehno-sensibilitate”

– Să zicem că am lămurit cât de cât termenii cu care operaţi, iar eu nu-mi doresc să teoretizăm prea mult, deşi parcă tot v-aş mai întreba unde se află sensibilitatea, inefabilul, emoţia, „poezia” într-o astfel de formă de artă interdisciplinară, tehnicizată, computerizată ş.a.m.d.
– Poate că peste 50 de ani se va vorbi mai mult despre tehno-sensibilitate; cyborgul, omul cibernetic cu implanturi de cipuri şi programe de calculator este deja o realitate, de două sau trei decenii. Primul cyborg din istorie este probabil Steve Mann, profesor la Universitatea din Toronto, cel care are o experienţă de peste 30 de ani în această lume apropiată de SF. Am avut o corespondenţă cu el în urmă cu vreo 5-6 ani, se numără printre savanţii care mi-au apreciat eseul despre postliteratură şi pare a fi convins că urmează într-adevăr o lume post-umană, în care computerele ne vor controla pe toţi. Elemente ale acestei lumi viitoare sunt lansate şi teoretizate încă de pe acum, precum „destin digital” sau „înger digital”. Sper să nu fie chiar aşa, eu cred că şi peste 50 de ani vor fi admirate şi vor coexista armonios toate formele de artă, de la cele preistorice la cele digitale. Şi nu este exclus ca într-o astfel de lume super-tehnicizată, emoţia în faţa unui tablou de Tonitza să fie mai intensă. Realizez acum că anterior am folosit un clişeu, preistorie, poate ar trebui să se vorbească mai curând despre istorie primordială, nu despre preistorie; frumuseţea cosmică a unui vas de Cucuteni, de pildă, încă neegalată până în prezent, ar trebui să ne facă mai prudenţi în folosirea unor cuvinte peiorative despre acea perioadă şi acele culturi şi civilizaţii enigmatice. Eu am repertoriat circa 120 de semne sacre sau litere, vechi arhetipuri ale istoriei primordiale de pe teritoriul ţării noastre şi din Europa Centrală, pe care le utilizez în compoziţiile mele ca artist, mi-am dat seama destul de repede că au o mare încărcătură estetică, de altfel multe dintre ele au „migrat” în celebrele ii româneşti sau pe porţile maramureşene. Eu sunt un primordial fascinat din adolescenţă de arta modernă, poate tocmai de aceea în multe lucrări semnate de mine coexistă arhetipuri utilitare, culturale sau sacre din toate erele, aşa cum au remarcat şi unii critici de artă.

„Spaţiul natal are un rol primordial în evoluţia noastră”

– Aş vrea să aruncăm o privire „pe dinăuntrul” omului şi artistului care sunteţi. V-aţi născut într-un târguşor mehedinţean, Baia de Aramă, aţi locuit la Turnu-Severin, la o azvârlitură de băţ de Ada Kaleh, apoi aţi tăiat ţara în diagonală şi aţi ajuns în „Imperiul Sacru”. De la care dintre aceste două spaţii aparte se revendică „matricea stilistică” a artistului Constantin Severin?
– Nici mie nu-mi este uşor să înţeleg de unde vin fluxurile directoare ale creaţiei mele, cred că între poetul şi artistul cu numele meu există o perfectă consonanţă, ambii sunt expresionişti şi probabil în mod natural, deoarece pe filiaţie maternă prin venele mele curge şi sânge germanic. Vâna de oltean este, de asemenea, vizibilă în tot ceea ce fac, e vorba de un anumit neastâmpăr existenţial, de pasionalitate mediteraneană şi de curaj (pe vremea în care lucram ca jurnalist de investigaţii mi-am riscat de câteva ori viaţa, pentru a apăra dezinteresat nişte oameni simpli, striviţi de maşinăria infernală a sistemului politico-poliţienesc care a înlocuit comunismul după revoluţie). În ce priveşte matricea stilistică a creaţiei mele artistice, deşi iubesc mult „Imperiul Sacru”, dulcea Bucovină, cred că ar trebui să fiu de acord cu gânditorii care afirmă că spaţiul natal are un rol primordial în evoluţia noastră şi poate nu întâmplător idolii mei în artă, Constantin Brâncuşi şi Ion Ţuculescu, s-au născut nu departe de Baia de Aramă. M am născut lângă pădurea de liliac din Baia de Aramă, dar părinţii mei s-au mutat de acolo când aveam abia doi ani şi am amânat o viaţă, timp de 50 de ani, întâlnirea cu pădurea de liliac de la Ponoare. Şi bine am făcut, fiindcă mi-am imaginat-o întotdeauna mult mai mare şi mai frumoasă ca în realitate, i-am dedicat de altfel unul din primele mele poeme publicate: „toată viaţa m-am pregătit / pentru a vedea pădurea de liliac / din ţinutul natal / – pădurea de liliac adaugă / o cătuşă de rouă clarvăzătorilor – // blând poet visător al realului / teamă îmi era să nu orbesc / «orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oraş de cărbune / o ţară se învaţă / pe linia de uimire a ochilor» // teamă îmi era să nu orbesc / până într-o noapte a tuturor nopţilor / hublou prin care îţi priveşti / muşcătura astrală: / – cândva poeţii orbeau /în piscul oglinzilor / nu mai aveau ochi / dar vedeau cu trupul / prin respiraţia înaltă a rănilor / dacă nu mai aveau trup / vedeau cu cerul / de parcă inimă le era o stea / iar creier sintaxa cristalelor –”. Sufletul meu a fost bântuit peste 50 de ani de o absenţă aurorală, pădurea de liliac, dar am făcut greşeala să o văd şi, de atunci, nu se ştie prin ce transformare misterioasă a trecut interiorul meu, încât am fost obligat să renunţ la poezie. Am înlocuit parţial această pierdere de suflet cu revenirea la pictură, prima iubire.

Autoportet cu înger păzitor

Autoportet cu înger păzitor

„Viaţa oricărui artist sau scriitor este presărată cu un nesfârşit şir de pierderi şi renunţări”

– Într-adevăr, cine vă urmăreşte biografia constată aceste părăsiri şi reveniri – pictura până la 25 de ani, poezia pentru următorul sfert de veac, cam la 50 de ani aţi revenit în forţă la şevalet şi v-aţi făcut debutul în proză cu romanul „Iubita lui Esto”. Soarta face ca şi acum să vorbim de o „pierdere” în cel mai propriu sens al cuvântului – ştiu că ating o rană încă deschisă: „Pasărea de foc” şi-a luat tributul?
– Ceea ce s-a întâmplat recent, în dimineaţa zilei de 8 ianuarie 2015, este în primul rând tot o imensă pierdere de suflet, „Pasărea de foc”, atât de sublim pusă pe note de Igor Stravinski, unul din compozitorii mei preferaţi, s-a întrupat şi a prefăcut în scrum 13 dintre tablourile mele cu mănăstiri din ciclul „Imperiul Sacru”, rodul a sute de ore de penitenţă în faţa şevaletului şi de iubire întru frumos. Incendiul devastator de la sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor a făcut ca de acum înainte lucrările mele, achiziţionate de ierarhii bucovineni în urmă cu 5-6 ani, să nu mai poată fi admirate decât pe site-ul meu de artă sau în acest număr al revistei „Pro Saeculum”. Mă aflam în acele clipe îngrozitoare doar la câteva sute de metri de locul dezastrului şi am alergat într-un suflet, presimţeam cu acuitate că arde ceva din sufletul meu, mă simţeam rău, şi în câteva minute m-am trezit în apropierea IPS Pimen, stăteam amândoi muţi de uimire, cu privirile întoarse în noi înşine, la 50 de metri de o uriaşă torţă cu flăcări de o intensitate atât de mare, încât forfota pompierilor era inutilă. Mitul „Păsării de foc” s-a întrupat cu şi mai multă forţă şi cu pierderi incalculabile şi în existenţa unui mare prieten şi artist, Ovidiu Maitec, al cărui atelier din Bucureşti a ars complet în zilele revoluţiei. Cred însă că viaţa oricărui artist sau scriitor este presărată cu un nesfârşit şir de pierderi şi renunţări. O parte din făptura mea, de pildă, cea mai frumoasă şi curată, din perioada copilăriei, e scufundată în Dunăre, odată cu insula Ada Kaleh.

„O absenţă, în esenţă o pierdere, te poate uneori îmbogăţi spiritual şi afectiv

– Insulă pe care, după cum citesc în revista bilingvă „Orizonturi culturale italo- române/Orizzonti culturali italo-romeni”, aţi început să o scoateţi la suprafaţa amintirii. Muncă de arheolog sufletesc, presupun. Deci ce şi cine este „Străinul din Ada Kaleh”?

– „Străinul din Ada Kaleh” va fi cel de-al doilea roman al meu, îl visam de mult timp şi am început să-l scriu, cu entuziasm şi speranţă, începând din decembrie 2010. Din martie 2011 nu am mai fost însă în stare să concep un singur rând, vreme de aproape doi ani, după ce ochii sufletului mi-au orbit în timp ce urmăream imaginile cu acel tsunami apocaliptic din Japonia, un tragic memento despre fragilitatea trecerii noastre prin această lume şi despre caracterul efemer al oricărei creaţii. Este un roman în care încerc într-adevăr să fac un fel de arheologie sufletească, personajul principal fiind bineînţeles insula Ada Kaleh, mitul/paradisul exotic al copilăriei mele, în jurul căreia vor gravita Giovanni Esposito, un bibliotecar, magician şi alchimist născut la Napoli, apoi prietenul meu, Omer Kadri, un fost insular care trăieşte acum în Orşova şi, în sfârşit, scriitorul şi artistul Constantin Ionescu (un alter ego, de altfel acesta era numele meu pe primul certificat de naştere…). E un roman dificil, care necesită multă documentare, de pildă „nemuritorul” Giovanni Esposito (prieten pe Facebook, care locuieşte acum în Australia) trăieşte pe la 1700 în Napoli, apoi în Viena şi ulterior în Ada Kaleh, trimis cu o misiune secretă de Prinţul Eugeniu de Savoya al Austriei. Nu e uşor să încerci o reconstituire a vieţii cotidiene din Napoli şi Viena în secolul al XVIII-lea, apoi să surprinzi cu acurateţe esenţa sufletului colectiv al insulei Ada Kaleh, timp de peste două secole, până la tragedia din 1971, când a dispărut sub apele Dunării. Cred că voi avea nevoie de mulţi ani şi de răbdare şi iubire pentru a scrie această poveste şi a reînvia în text un mit fondator, probabil şi pentru evoluţia mea spirituală, celelalte două fiind pădurea de liliac din ţinutul natal şi savantul Ştefan Odobleja, care locuia în Turnu-Severin pe aceeaşi stradă cu noi, Decebal. Nu ştiu prin ce curios proces alchimic o absenţă, în esenţă o pierdere, te poate uneori îmbogăţi spiritual şi afectiv, te poate face mai sensibil şi mai înţelegător, mai dornic de a privi lumea cu ochii sufletului.

„O poveste de dragoste între două mari culturi”

– Trei chestiuni rezultă – vorba lui Ilie Moromete – din cele spuse mai sus! Prima ar fi că viitorul are obiceiul să se nască pe strada Decebal din Turnu Severin. A doua, că personajele Domniei Voastre au drept prototipuri prieteni de-ai dvs. (fie şi pe Facebook!). Legat de această a doua constatare, v-aş ruga să ne spuneţi, mai întâi, cu Ernesto Sábato cum a fost, adică ce-a fost mai întâi – prietenia cu Ernesto Sábato sau personajul Esto? Şi apoi, fiindcă, la rându-vă, sunteţi personaj, e drept, episodic, într-un roman – ce simte un om când se recunoaşte/regăseşte în această inedită ipostază?

– Mai întâi a fost admiraţia mea pentru opera lui Ernesto Sábato, încă din perioada adolescenţei. Şi fiindcă sunt un artist conceptual, în 2008 am avut ideea destul de excentrică de a imagina o poveste de dragoste între Sábato (cel care a fost întotdeauna extrem de zgârcit în informaţii şi relatări despre viaţa sa intimă) şi o bucovineancă, ajunsă profesoară de fizică la Universitatea din Buenos Aires. I-am recitit cărţile, romane, eseuri, interviuri etc. în încercarea de a mă impregna de spiritualitatea sa specială, ardentă şi cu o mare încărcătură etică, şi m-am apucat de lucru cu o imensă satisfacţie în momentul în care Maestrul mi-a transmis, printr-un prieten comun, vecin cu el vreme de peste 50 de ani, dramaturgul Salvador Amore, că este de acord să scriu această poveste şi se bucură că devine din nou personaj de roman, după „Abaddón, exterminatorul”. Personajul Esto are biografia şi prietenii lui Ernesto Sábato, însă viaţa lui afectivă poartă desigur în mod pregnant pecetea sensibilităţii mele. Până la urmă însă cred că „Iubita lui Esto” (Editura Curtea Veche, 2010) a devenit o poveste de dragoste între două mari culturi, română şi argentiniană, deoarece aproape toate personajele sunt reale, mari creatori din cele două spaţii, de la Ernesto Sábato, J.L. Borges, Xul Solar, Astor Piazzola la Liviu Ciulei, Alexandru Vona şi Ovidiu Maitec, pe cei din urmă având norocul de a-i cunoaşte personal, am publicat şi interviuri cu ei. Evident, fiindcă acţiunea se petrece în principal în Buenos Aires (oraş pe care sper să-l vizitez abia după ce versiunea în limba spaniolă va fi publicată), tangoul argentinian a devenit practic un personaj principal, laitmotivul romanului.
Anterior, devenisem şi eu într-adevăr un personaj episodic în romanul „Întoarcerea huliganului”, semnat de cel mai cunoscut scriitor sucevean, Norman Manea, şi el un mare admirator al scrisului sabatian, iar în „Iubita lui Esto” nu i-am rămas nici eu dator. E interesant să afli cum te văd alţii, în mod sigur acest lucru te ajută să te cunoşti mai bine. Limita dintre starea de a fi scriitor şi cea de a fi personaj este adeseori fluctuantă şi vagă, cei mai mulţi autori îşi varsă preaplinul în lumea luxuriantă a ficţiunii, iar personajele o iau uneori razna şi se întorc împotriva autorului, îi pot pune chiar viaţa în pericol, cazul Salman Rushdie, un alt scriitor pe care îl apreciez mult. Chiar şi după ce am recitit dialogul nostru am avut un uşor frison: nu cumva suntem amândoi mai mult personaje decât autori!?…

„Cred că pruncului născut în apropierea pădurii de liliac ursitoarele i-au dorit să fie fermentul unui proiect major în arta secolului al XXI-lea”

– În fine, a treia constatare, şi anume că aveţi mirajul spaţiilor îndepărtate şi, eventual, exotice, şi nu doar în literatură, ci şi în pictură – Tahiti ar fi un exemplu. Vă place să călătoriţi? Aţi „bătut cu pasul” locurile evocate?
– Da, îmi place mult să călătoresc, atât mie cât şi soţiei mele, Corina, care adoră să se ocupe de toate detaliile unui sejur, lăsându-mi timp pentru lecturi şi creaţie, dar până în prezent nu am fost decât pe două continente, în mai multe ţări din Europa şi de câteva ori în America, la copiii noştri din Canada şi la nepoţelul Matei, care va împlini în curând 8 ani şi are deja o biografie de creator, citeşte enorm de mult, desenează, scrie povestiri, joacă teatru şi cântă la pian. Uneori nu am „bătut cu pasul” locurile evocate în poezia şi proza mea, mi-am păstrat obiceiul din copilărie de a călători şi prin lecturi sau imaginaţie, mai ales că înainte de 1989 nu am putut să obţin un paşaport. Cred că voi ajunge cândva şi în Tahiti, un gest în memoria unui mare pictor pe care îl iubesc, Paul Gauguin.
– Pentru că, spre regretul meu, spaţiul acestui interviu, dar şi răbdarea dvs. au nişte limite, trebuie să ne apropiem de final. Nu-mi reprim însă o curiozitate: între pană (metaforic vorbind; apropo, cum scrieţi – la computer, de mână?) şi penel, printre videoinstalaţii şi cyborgi, ce loc sau rost îşi are… saxofonul?
– Saxofonul din pictura „Autoportret cu înger păzitor” nu e decât un simbol al celei mai mari absenţe/pierderi din viaţa mea spirituală: incapacitatea de a învăţa să cânt la un instrument, deşi părinţii mi-au procurat în copilărie o vioară (pe care nu o mai am, mi-a spart-o mama în cap, pe la vreo 12 ani…) şi un acordeon. Şi la şcoală, la orele de muzică, citirea notelor muzicale mi se părea o operaţiune mai dificilă decât învăţarea limbii chineze, pe care o imitam uneori la vreo agapă cu prietenii. Am compensat probabil această pierdere prin încercarea de a aduce muzica în poezie şi pictură. De obicei scriu pe diverse caiete, am câteva zeci încă din perioada adolescenţei, cu note de lectură, poezii, proză, eseuri, dar în ultimii ani scriu uneori şi direct la computer.
– Stimate domnule Constantin Severin, sunteţi un interlocutor extraordinar – nu-mi vine să pun punct dialogului nostru (purtat, evident, prin poşta electronică!). Şi totuşi, va trebui să încheiem (cel puţin pentru acest interviu destinat unei reviste). Pentru final, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Într-o minunată pagină, E. Lovinescu îşi închipuia povestea celor cinci ursitoare care s-au adunat în jurul leagănului pruncului Sadoveanu – prilej metaforic de caracterizare a omului şi scriitorului. Vă propun, cum ziceam, un exerciţiu de imaginaţie – ce or fi menit ursitoarele adunate în jurul leagănului pruncului Constantin într-o înzăpezită zi (sau noapte??) de 8 februarie a anului 7460 de la facerea lumii, iar de la naşterea Domnului 1952??
– Îmi place să cred că pruncului născut în apropierea pădurii de liliac ursitoarele i-au dorit să fie fermentul unui proiect major în arta secolului al XXI-lea, un muzeu dedicat Expresionismului Arhetipal, în Suceava sau Baia de Aramă. Această mişcare artistică este deja un brand în ascensiune pe plan internaţional, a fost întâmpinată cu entuziasm de artişti de talie internaţională, MoMA din New York încurajează artiştii americani să meargă pe calea artei arhetipale, în curând se va lansa un site cu nouă dintre cei mai valoroşi reprezentanţi (Doru Covrig – Franţa/România, Alberto D’Assumpcao – Portugalia, Nathalie Detsch Soutworth – Elveţia, Yulia Kirschner – Rusia/Elveţia, Pablo Maire – Mexic, Bruce Rimell – Marea Britanie, Constantin Severin – România, Fefe Talavera – Brazilia, Michal Trpak – Cehia), mai rămâne ca şi cei care conduc destinele culturale ale acestei ţări să fie conştienţi de importanţa sa, de impactul pe termen lung în satul cultural global, deşi am senzaţia că acest vis se va întrupa abia peste 10-15 ani, cu o altă clasă politică. Dacă nu se va putea la noi, alţi artişti din grupare vor găsi în mod sigur sprijin şi înţelegere în altă zonă a lumii.

Pro Saeculum, nr. 1-2 (101-102)/2015

Curriculum vitae Rodica Lăzărescu:

Născută: 03 decembrie 1953, localitatea Bucureşti
De profesie profesor (doctor în Filologie, 2003)
A publicat şi semnat următoarele opere literare:
Viaţa cu haz şi fără a numitului Peltz. Contribuţii bio-bibliografice, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, istorie literară
Peltz şi „perfida sa amantă”, Editura Nico, Tg. Mureş, 2011, istorie literară.
Dincolo de „Amor încuiat”. I. Peltz şi lumea lui, Editura Nico, Tg. Mureş, 2011, istorie literară.
Călătorie în jurul fiinţei tale, Editura Nico, Tg. Mureş, 2013, proză.
Semne de carte, Editura Pallas Athena, Focşani, 2014, critică literară.
Pro Saeculum – bibliografie, Editura Pallas Athena, Focşani, 2015, istorie literară.
Confesiuni provocate… de Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2013, interviuri.
Scrisori către Rebreanu (A-B), (coord. Niculae Gheran), (coautor), Editura Academiei, 2014, istorie literară.
• 5 manuale alternative de Limba şi Literatura Română
• 13 auxiliare didactice
A colaborat la următoarele publicații: „Ateneu”, „Argeş”, „Baaadul literar”, „Caiete critice”, „Caiete silvane”, „Cervantes”, „Convorbiri literare”, „Cultura”, „Examene”, „Ex Ponto”, „Jurnalul literar”, „Jurnalul de Vrancea” (on-line), „Historia”, „Literatorul”, „Perspective”, „Pro Saeculum”, „Revista română de sociologie”, „Tribuna învăţământului”, „Vatra veche”, cu peste 200 de studii, articole de specialitate şi de opinie, interviuri, cronici, recenzii.
Secretar general de redacţie la „Pro Saeculum”, iar din 2013 conduce, practic, revista, după moartea redactorului-şef Mircea Dinutz.Membru în comitetul de redacţie la „Vatra veche” (Tg. Mureş).

Posted in Art, Literature, Post-literature | Tagged , , , , , , | Leave a comment