Featured Artist by Levure littéraire 13


Text and Time 82, oil on canvas, 50×70 cm, 2011

Happy to share with you: Featured Artist in the 13th issue of the prestigious international cultural magazine Levure littéraire (France-USA-Germany), with a study wrote by the art curator and art historian Iulia Mesea, from the Brukenthal National Museum, Sibiu, Romania.

http://levurelitteraire.com/constantin-severin-14/

The founder and director of Levure littéraire is the well-known writer Rodica Draghincescu.

Rodica Draghincescu

Bio Rodica Draghincescu:

Writer and translator. She writes both in French and in Romanian.

Born in Buzias, Romania.

Studies at the University of Timisoara – Romanian and French.
She worked as a teacher, after 1990 empolyed at the University of Timisoara, and at the Romanian Academy.

She is living in Stuttgart, Germany.

Publications in literary magazines and anthologies worldwide – poetry, prose, essays, translations, interviews, and critics.

Participation at festivals in Germany, Austria, Schwitzerland, France, Luxemburg, Italy, Sweden, Serbia, Slovenia, Romania, Moldavia, Canada.

Books:

Aproape cald, poems. Plumb, Bacau, 1993.

Fiecare avem sub pat niste fotografii de care ne este rusine, poems and pamphlets. Marineasa, Timisoara, 1995.

Distanta dintre un barbat îmbracat si o femeie asa cum E, novel. Marineasa, Timisoara, 1996.

Obiect de lux ascutit pe ambele parti, poems. Cartea Romaneasca, Bucharest, 1997.

Ah!, poems. Vinea, Bucharest, 1998.

Gâteau de terre, poems in French. DU Style, Bucharest, 1999.

Craun, novel. Paralela 45, Pitesti, 1999.

EU-genia, poems, Vinea, Bucharest, 2000.

Tangouri pe trambulina, essays and interviews. Paralela 45, Pitesti, 2001.

La poussière du soir, poems. Éditions Trames, Rodez, 2001.

Passages, poems. Éditions Trames, Rodez, 2001.

Peut-être hier, poems. Éditions Trames, Rodez, 2001.

Distance entre un homme habillé et une femme telle qu’elle est, novel. Translated into French by Florica Ciodaru-Courriol. Éditions Autres Temps, Marseille, 2001.

Phänomenologie des geflügelten Geschlechts, poems. Translated into German by Edith Konradt, Dieter Schlesak, Hellmut Seiler. Edition Solitude, Stuttgart, 2001.

Morgen und Abend, poems. Translated into German by Rüdiger Fischer. Ithaka, Stuttgart, 2003.

La lune n’est pas un simple mouchoir, poems in French. Éditions l’Harmattan, Paris, 2003.

Fauve en liberté, poems in French. Éditions Autres Temps, Marseille/ Éditions Les Écrits des Forges, Québec, 2003.

Entretiens avec Rodica Draghincescu, interviews. Éditions Autres Temps, Marseille, 2004.

awards and fellowships:
1992: Special prize for poetry, Académie de Lettres et de Beaux Arts ‘Le Périgord’, Bordeaux, France.
1995: Special prize of the poetry festival ‘Goccia di Luna’, Pomezia, Italy.
1996: Prize of the Writer’s Union, Constanta, for debut novel (‘Distanta…’).
1998: Romanian prize for avantgardistic poetry ‘Geo Bogza’.
2001: Prize of the Writer’s Union, Bucharest, for the best poetry book of the year (‘EU-Genia’).
2000-2002: Fellow of the Academy Schloss Solitude, Stuttgart, Germany.

Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

My special guests for Levure littéraire 13


Rodica Draghincescu. Photo by Laurence Barataud

I’m thrilled to announce my beloved readers that the Spring/Summer issue (13) of the prestigious international cultural magazine, Levure littéraire (France-USA-Germany, was launched. It’s the most rich, multilingual and multidisciplinary edition since its creation (2010), with 245 international authors and artists, together!
Personalities and talents, representatives from many countries, revolutionary authors, visionary authors, classical authors, interesting authors and artists, creators of peace and harmony, writing workshops, cultural experiments.
Literature (poetry, prose, interviews, reading notes, reviews, theater, literary performances), Arts (painting, drawing, photography, sculpture, music etc), Sociology, Philosophy, Translatology, cultural Information.
Discover these wonders (famous artists, well-known artists, original authors, promising young people). Look at our multilingual SUMMARY, here you will find all our artists and authors! Click on their names.
Thanking you in advance for your enthusiasm and sharing our publication with your community!

http://levurelitteraire.com/#

I’m very happy to be one of the editors of such a cutting edge magazine (nominated last year in TOP 5 cultural reviews in France), a true cultural ferment for the global spirituality.

My special guests of the 13th issue of Levure littéraire are:

– the Spanish philosopher and writer Amador Vega, in a dialogue with me:

http://levurelitteraire.com/the-spanish-philosopher-and-writer-amador-vega/

– the Romanian art curator and art historian Iulia Mesea, from the Brukenthal National Museum, Sibiu:

http://levurelitteraire.com/iulia-mesea/

– the well-known American writer Andrew Singer, director of Trafika Europe:

http://levurelitteraire.com/andrew-singer/

– the French writer and visual artist Alain Rivière:

http://levurelitteraire.com/wp/wp-content/uploads/2017/04/2palmyre.pdf

– the Romanian visual artist Felix Aftene:

http://levurelitteraire.com/felix-aftene/

– the Spanish writer Enrique Nogueras:

http://levurelitteraire.com/enrique-nogueras/

– the Romanian visual artist Liviu Soptelea:

http://levurelitteraire.com/soptelea-liviu/

– the American writer and philosopher Gregory Vincent St. Thomasino:

http://levurelitteraire.com/gregory-vincent-st-thomasino/

– the Hungarian visual artist Krisztina Asztalos:

http://levurelitteraire.com/krisztina-asztalos/

– the Romanian visual artist Adrian Samson:

http://levurelitteraire.com/adrian-samson/

– the Tibetan writer and visual artist Yakman K Tsering:

http://levurelitteraire.com/yakman-k-tsering/

– the Ukrainian visual artist Svitlana Levchenko:

http://levurelitteraire.com/svitlana-levchenko/

In the end I’d like to share with you the vibrant words of Rodica Draghincescu, founder and general director of Levure littéraire:

”Intended as an ethical and aesthetic ferment, Levure is a space for creative initiatives and thoughts, without financial support, without hegemonic pretences, which favours the quality and originality of the constructive Act of Culture. In these times of economic crisis, and particularly of extreme moral crisis, when Peace, Education and Culture are being marginalized, since it is no longer in fashion to cultivate humanism, Levure persists in seeking with you the path to a secret bridge, toward a peaceful place conducive to meditation, beyond the barbarity and vulgarity of everyday life. With the intention of remaining in the tradition of the universal spirit of the Enlightenment!

A journal of information and education, Levure brings to your computer screens, 4 times a year, out-of-the-ordinary authors (100 to 245 per issue), themes and topics that are dealt with, tackled or exploited less often, agents and actors from the entire sociocultural spectrum (literature, visual arts, music, philosophy, ethnology, journalism, psycholinguistics, etc. – which by presenting countries and traditions, horizons rich in differences and similarities, likenesses, enrich us as they fascinate us. Through its thematic diversity, and through an impressive number of cultural players, Levure offers us and you a choice of many languages, sensibilities, tastes, needs for reading and information.”

Posted in Literature | Tagged , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

„Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată”


„Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată”

Interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu

Acest interviu a fost realizat în aprilie 1986, în perioada când Mircea Cărtărescu era ţinta unor atacuri furibunde, declanşate într-un lung serial de către revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Încercarea de a-l publica atunci în „Pagini bucovinene”, supliment al revistei „Convorbiri literare”
din Iaşi, a eşuat din motive cunoscute doar de scriitorii locali care coordonau acea publicaţie, Marcel Mureşeanu şi Ion Beldeanu.
Tot în acelaşi an l-am invitat pe Mircea Cărtărescu pentru o lectură publică la Clubul de Poezie „Albatros” al Casei de Cultură din Suceava, îmi amintesc de clipele petrecute împreună la mine acasă, la un pahar cu vin, alături de Ion Bogdan Lefter, care îl însoţea, apoi de chipul său alungit, cu ochii mari, negri, puţin exoftalmici, de făptura fragilă, părea lipsit de vitalitate fizică (am rămas uimit când mi-a spus că obişnuia să meargă la culcare după ora 21,30), dar întreaga sa fiinţă emana o mare vitalitate şi vioiciune intelectuală.


– Dragă Mircea, Cesare Pavese afirma: „Cultura trebuie să înceapă de la faptul contemporan, de la real, pentru a sui – dacă este cazul – la clasici”. Nu crezi că această frază se potriveşte cu mecanismele intime ale creaţiei tale?

– Pentru mine, „clasic” e tot ce îmi place. Nu am înţeles niciodată discriminarea între „prăfuiţii” din rafturile bibliotecilor universitare şi „proaspeţii” contemporani. Iar o reeditare a veşnicei bătălii a cărţilor nu mai are azi nici un sens. Îmi este clar că acolo unde există valoare, adică spirit, complexitate umană, sensibilitate, recunoaştem capodopera, fie ea îmbrăcată în legătură solidă, bătrânească, din piele de viţel, fie în coperta lăcuită a ultimei apariţii. E drept, nu citim la fel scriitori din diferite epoci trecute şi pe cei de azi. Intervin nişte corective de distanţă istorică, intervin probleme de stil, de limbaje diacronice cu al căror sunet te obişnuieşti mai greu, dar ce e general uman rămâne şi se recunoaşte cu acea bucurie pură a lecturii şi în Dante, şi în Joyce, şi în Shakespeare, şi în Ginsberg, şi în Cantemir şi în Nichita Stănescu. Îi citesc cu aceeaşi voluptate şi cu acelaşi câştig intelectual pe toţi.

– Crezi că poeţii generaţiei ’60 sunt mai puternic legaţi de tradiţie, de cultura clasică?

– Părerea mea personală este că poeţii reprezentativi ai generaţiei ’60 au pornit iniţial de pe o poziţie anticlasicistă. Ei nu au, de exemplu, nimic în comun, ca atitudine estetică şi existenţială, cu neoclasicismul unui Augustin Doinaş, fundat pe o serioasă tradiţie culturală. Au fost poeţi modernişti mai mult sau mai puţin genuini, fără un program teoretic prea bine precizat, dispreţuind „tristeţea erudiţiei”. În ciuda acestui lucru, mulţi dintre ei au construit durabil, susţinuţi, la începuturile lor, de un suflu de o extraordinară reînnoire culturală, dar şi de un real talent (un mare talent, în unele cazuri). O anumită dezorientare estetică i-a afectat pe aproape toţi după primul deceniu de activitate. Schimbându-şi poetica, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi chiar Nichita Stănescu nu au mai avut succesul de la început, câţiva dintre ei ieşind chiar din spaţiul literaturii. Pierzând din sens, opera lor a sporit astfel în semnificaţie, căci eu interpretez schimbarea lor cvasigenerală la faţă după 1970-1975 nu atât ca o secătuire, cât ca produsul
sentimentului obscur că modernismul este muribund ca filon literar. Este o părăsire generală a corabiei avariate a modernismului, cam fără soluţii viabile însă. Acestea rămân încă de descoperit.

– Poemele tale au o densitate nucleară de substantive. O adevărată poetică res extensa. Capacitatea de a numi lumea exterioară în toată diversitatea sa micro şi macrocosmică este uluitoare. Totuşi, nu crezi că se strică prea mult echilibrul în defavoarea lumii interioare, a Fiinţei?

– Întreaga lume a poemelor mele este o lume interioară. Exteriorul este, în poezie, ceea ce nu se poate numi, adică lucrurile despre care, după expresia lui Wittgenstein, „trebuie să se tacă”.Poate că sunt multe obiecte în poezia mea. Îmi place să cred însă că mă servesc de ele ca de literele unui alfabet care vorbeşte, pentru cine îl cunoaşte, despre mine, despre viaţa mea, despre lumea mea. N-aş putea scrie nici un rând în care să nu fie vorba despre mine. Adică despre univers.

– A reduce decalajul enorm dintre structura simbolică a limbajului şi modul de a fi al realităţii, mi se
pare o altă încercare temerară a poeticii tale.

– Acest decalaj este real. Realitatea, aşa cum se prezintă ea astăzi, chiar în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, este pur şi simplu imposibil de exprimat în limbajul poeziei noastre convenţionale de azi. Caracterul oracular, nebulos, liricoid, incantatoriu, eliptic, sucit în frază, metaforic şi simbolic fără măsură, al acestei poezii care umple paginile revistelor literare, nu poate da o imagine cât de cât verosimilă a lumii contemporane. Poezia acceptată actualmente ca poezie standard (acceptată şi ea, de altfel, după lupte seculare) este falsă, la fel de falsă cum era poezia aproape suprarealistă a anilor ’50.
Pe de altă parte, nu merg până la capăt nici cu aprobarea prozaismului hiperrealist, uneori ironic, care apare în poezia celor mai tineri scriitori. Câştigând în adevăr, poezia pierde astfel, după părerea mea, din complexitate şi originalitate. Eu personal cred în poezia fără limite de limbaj, poezia prin orice mijloace. Căci dincolo de instrumentarul ingineresc al poetului (extraordinar de important, de altfel), rămâne o întrebare pe care un scriitor cu conştiinţă ar trebui să şi-o pună din când în când: te consideri un om destul de interesant ca să merite să scrii despre tine? Sau, mai simplu: ai ceva de spus?

– Îţi place jazzul? Nu e întrebare întâmplătoare.

– Jazzul este deocamdată pentru mine o lume pe care o privesc din afară, la care încă nu am acces. Poate mai târziu… Muzica preferată a întregii mele generaţii – nu numai de scriitor – este muzica rock, şi nu oricare, ci rockul (şi folkul) în care sau produs mari artişti, rockul serios, care a însemnat un moment în arta secolului. Nu întâmplător, câţiva protagonişti ai acestei muzici sunt consideraţi şi mari poeţi: Bob Dylan, John Lennon, Leonard Cohen. Ei m-au influenţat cu adevărat, am scris multe poeme în pulberea de argint a muzicii lor. „Regele Soare”, poem din ultimul meu volum, este de fapt un omagiu adus artistului mare şi complet care a fost Lennon. Pentru cine consideră această influenţă un semn de frivolitate, nu am decât o replică: ascultaţi muzica lor.

Mircea Cartarescu, in perioada realizarii interviului

– Consideri necesar ca un poet de azi să aibă şi o minimă cultură ştiinţifică?

– Nu ştiu dacă acest lucru este necesar, dar ştiu că este inevitabil. Cum să citeşti numai literatură? Te-ai mai putea numi un om întreg? În ultimul timp, cărţile de popularizare ştiinţifică ating un nivel foarte înalt al discuţiei diverselor niveluri ale materiei. Ele sunt pentru mine o adevărată ispită şi le înghit cu voluptate. Nu poţi înţelege altfel fantastica poezie naturală a lumii. Întotdeauna mi-a plăcut biologia. Îmi amintesc revelaţia pe care am avut-o aflând că embrionul repetă în evoluţia sa stadiile de dezvoltare ale speciei respective. Dar îmi plac peste măsură şi astronomia, fizica nucleară, genetica. Citesc şi filozofie, mă chinuiesc şi cu logica, doar în matematică nu pot intra cu nici un chip. De altfel, asta dă şi măsura amatorismului meu ştiinţific. Dar, repet, dincolo de aceasta, este o datorie a omului modern să ştie în ce lume trăieşte. Află astfel, niciodată până la capăt, e drept, cine este.

– Autoreferenţialitatea, limbajul eclectic şi baroc, ironia şi autoironia, intertextualitatea, textualismul ş.a., sunt concepte cu care lucrezi a priori?

– Nu, nu scriu conform unui program. Aşa m-am trezit scriind, pur şi simplu. Cel mult ştiu bine cum nu trebuie să scriu. Idealul, pentru mine, ar fi ca fiecare poem al meu să aibă un „clou”, o formă, o idee, ceva după care să fie uşor de recunoscut şi de deosebit de celelalte. Visez să fiu în stare să scriu de fiecare dată altfel, să descopăr de fiecare dată alt mod de a exprima altceva din mine. Este doar un rudiment de program, dar sper ca poetica mea implicită să fie mai bogată. Ea va fi extrasă din versurile mele, dacă se va considera că merită osteneala. Pentru că în momentul în care scriu „din inspiraţie” simt că există cineva în mine care ştie mai bine ce trebuie să iasă. Mă las în voia lui, nu fără obiecţii de care „el” uneori ţine seama.

– Te interesează reacţiile publicului?

– Cum să nu mă intereseze reacţiile publicului? Prin public înţeleg însă oameni care iubesc literatura. Care o abordează fără prejudecăţi. Care au răbdare să citească până la capăt o carte, şi s-o recitească apoi. Care nu-şi formează o impresie din spusele altora. Dar reacţia nimănui nu mă interesează mai mult decât a mea. Eu sunt primul meu public, şi cel care ştie cel mai bine cum stau lucrurile cu scrisul meu. Nu mă pot păcăli pe mine. Nu mă pot îmbăta cu apă rece. Ştiu oribil de bine când îmi iese ceva şi când nu. În al doilea rând, ascult cu atenţie reacţia publicului specializat care e critica. Nu sunt un
amator de epitete valorizatoare în acest domeniu. Mă bucură analizele serioase şi mă deprimă nedreptăţile, mai ales când sunt previzibile. Mărturisesc că nu mai citesc articolele critice în care ştiu că voi fi „desfiinţat” orice aş scrie. În fine, e foarte reconfortant pentru mine să ştiu (şi ştiu) că volumele mele au publicul lor, că se citesc, că se comentează. Că nu rămân prin librării. Este de altfel cazul tuturor cărţilor colegilor mei de generaţie; şi cel mai bun răspuns la toate reproşurile. Este minunat să ştii că munca ta poate să bucure şi pe alţii.

– „Viziunile” din volumul „Totul” sunt nişte impresionante poeme ale metamorfozei, în care „fiecare lucru este toate lucrurile” şi cotidianul este pulverizat în micro şi macrocosmos. În acelaşi timp, după opinia mea, multe poeme din ciclurile „Idile” şi „Momente” cred că vor sfârşi în cimitirul hiperrealismului românesc. Nu ţi se pare că, la fel ca majoritatea poeţilor noştri contemporani, şi spre deosebire de marii poeţi ai perioadei interbelice, publici cu prea mare uşurinţă tot ce scrii?

– Am mai spus că nu admit hiperrealismul ca metodă pură şi unică. Nu am însă cunoştinţă de un „cimitir” de acest fel, măcar în literatura noastră. Ce poeţi sunt înmormântaţi acolo? Afară de doi trei poeţi foarte tineri şi încă nepublicaţi, pe care îi ştiu din cenacluri, nu cred că există un hiperrealism în poezia românească. „Idilele” şi „Momentele”, dincolo de orice valorizare, mi-au fost foarte necesare în construcţia ultimei mele cărţi. Primele leagă, cum s-a remarcat, „Totul” de „Poemele de amor” (dar sper că aduc şi ceva în plus), iar celelalte sunt limita superioară de până acum a poeticii mele. Poate că nu şi a poeziei. „Momentele”, dacă ar putea fi numite hiperrealiste, cred că e vorba în ele de un hiperrealism psihologic. M-a interesat, scriindu-le, un singur efect artistic, dar unul fundamental, care mă obsedează de multă vreme: efectul de sinceritate. Nu mi se pare că public prea mult. Încerc să public atât cât trebuie din ceea ce scriu. Fiindcă e vorba de prestigiul meu în faţa propriilor ochi şi ai altora, n-o să public niciodată un text nesemnificativ. De asta sunt sigur, căci mă cunosc. De obicei apare mai puţin chiar decât vreau eu să public. Asta e altă poveste.

– Ce rol joacă inspiraţia în creaţia ta? Poţi să scrii şi în lipsa acestui blitz al subconştientului?

– Scriu prost în lipsa inspiraţiei. Ştiu asta şi ştiu cât de rău mă simt când scriu prost. De aceea nici nu mai încerc. Prefer să stau şi să îmi înghit umilinţa şi câte o lună întreagă decât să mă apuc să scriu când nu am nimic de spus.

– După trei cărţi consistente de poezie, în care ai realizat un traveling nesfârşit în realitate, cu aparatul de filmat al limbajului, ce va urma?

– Am două cărţi terminate demult. Una de critică despre Eminescu, pe care nu văd când voi putea s-o public, căci azi e atât de greu să publici critică, şi alta de proză. Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată. Am sentimentul că abia aici am reuşit să spun ceva esenţial despre mine, despre cum văd eu lumea. Acum scriu de vreo opt luni la o carte de versuri, care aş încerca, dar nu cu disperare, să fie alceva decât „Totul”. Fireşte că mie foarte greu. Dar în literatură nimeni nu are voie să se plângă. Nu există circumstanţe atenuante pentru ratare, pentru plafonare. Este soarta scriitorului: udă pagina cu viaţa lui, scoate din el până rămâne gol pe dinăuntru ca o păpuşă de celuloid, pe când publicul şi critica strigă nepăsători: „Asta am văzut. Altceva! Altceva!” Şi nimeni nu-şi poate sări peste umbră.

Constantin SEVERIN, aprilie, 1986

Posted in Literature | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

My nominations for Artes Mundi 8


A few days ago I had the honour and privilege to be invited again to make nominations for the important and prestigious international art award, Artes Mundi, offered every two years by the National Museum Wales, Cardiff.

Catarina Martins McSherry , Marketing and Communications Officer wrote me:

Dear Constantin Severin

Thank you for your nomination for the Artes Mundi 7 Exhibition and Prize which took place in Cardiff from 21/10/2016 to 26/02/2017. The exhibition featured the work of 6 artists: John Akomfrah, Neïl Beloufa, Amy Franceschini/Futurefarmers, Lamia Joreige, Nástio Mosquito and Bedwyr Williams. They were selected by an independent panel of international curators who reviewed over 700 nominations.
On the 26th of January 2017 John Akomfrah was awarded the Artes Mundi 7 Prize (the largest art prize in the UK worth £40,000).
“To speak of these things in this particular moment feels more important than ever.” BBC News
“There is also a dramatically diverse range in this year’s shortlist for Artes Mundi 7.” Telegraph
“The biennial award, held in Cardiff focuses on artists who engage with social and political issues and the human condition.” The Guardian
Artes Mundi 7, National Museum of Wales and Chapter Gallery, Cardiff, review – The Independent
We have now opened the nominations process for the Artes Mundi 8 Exhibition and Prize and would like to invite you to take part once again. To submit a nomination for Artes Mundi 8 please visit our website.
Artes Mundi 8 will take place in Cardiff, the capital city of Wales, from late 2018 to early 2019 and the winning artist will receive a prize of 40,000 GBP.

Best wishes
Catarina McSherry

Catarina Martins McSherry | Marketing and Communications Officer

My nominations for Artes Mundi 8 are:

Felix Aftene (Romania):

https://constantinseverin.wordpress.com/2016/11/27/severins-choice-felix-aftene/

Alberto D’Assumpcao
(Portugal):

https://constantinseverin.wordpress.com/2009/12/06/severins-choice-alberto-dassumpcao/

Anita Dube (India):

http://naturemorte.com/artists/anitadube/

The Romanian visual artist, Mircea Cantor, was nominated in 2008 on the short list.

Posted in Art | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

PRIMA CARTE DE RENGA DIN LITERATURA ROMÂNĂ


Încă din perioada adolescenţei, una din pasiunile mele a fost cultura japoneză, în care am investit lecturi, trăiri şi vise, timp de peste 30 de ani.

După 1990, în mod firesc m-am apropiat şi de mişcarea poetică românească fascinată de formele tradiţionale ale liricii nipone, haiku, tanka, renga, etc. Întâlnirile cu scriitorul şi niponologul Florin Vasiliu, probabil cel mai puternic ferment al acestei mişcări, fondator de reviste şi de cenacluri dedicate răspândirii poeziei în stil japonez la noi în ţară, dar şi cu poetul Şerban Codrin, probabil cel mai talentat şi prolific autor român de haiku, tanka şi renga, au contribuit la reuşitele mele în acest domeniu.

În toamna anului 1995, atât eu cât şi amicul Şerban Florin, am fost invitaţi la un festival internaţional de haiku organizat de filiala Constanţa a Asociaţiei Române de Haiku, condusă de Florin Vasiliu. Acolo am aflat ”cifrul” poemului renga, de la un maestru japonez, şi am fost atât de atras de această formă de exprimare poetică încât în doar trei luni, octombrie-decembrie 1995, am scris prima carte de renga din literatura română,”Axolotul”. Două dintre cele nouă poeme în lanţ, de câte 20 de strofe fiecare, au fost scrise împreună cu Şerban Codrin.

Cartea ”Axolotul”a apărut în 1998 la editura Maşina de Scris din Bucureşti, in ediţie bilingvă, română/engleză (traducere Liviu Martinescu) şi a fost lansată în acelaşi an la Suceava, în prezenţa ataşatului cultural al Japoniei, care a organizat şi prima ceremonie a ceaiului din Bucovina.

Postaţa cărţii, redată integral mai jos, a fost semnată de regretatul scriitor şi om de cultură Florin Vasiliu.

Călare pe un axolot, prin poemul renga

Am în faţă zece file ieşite dintr-o imprimantă de calculator, cu nouă poeme renga semnate de Constantin Severin. Pe poet îl cunosc de un sfert de veac, din vremea când lucra în specialitatea sa de inginer, într-o secţie de fabricarea hârtiei, la Combinatul de Celuloză şi Hârtie – cum se chema pe atunci – din Suceava. M-a frapat dintru început firea lui blândă, delicateţea cu care intra în contact şi trata oamenii şi lucrurile din jurul său. Nu avea nimic din aerul inginerului pragmatic, angajat în ”cucerirea naturii”. Nota dominantă a fiinţei sale părea să fie străină de ceea ce i se întâmpla. Trăia parcă într-un univers paralel, concomitent cu prezenţa sa printre noi, ceilalţi. ”Scrie poezii”, mi s-a spus, cu prilejul unei delegaţii de serviciu la Combinatul din Suceava. Ceea ce mă reţinuse să nu-l numesc, în mintea mea, poet, dintru început, era faptul că îl întâlneam printre maşinile de hârtie. Constantin Severin putea să aibă altă fizionomie şi fire, pentru că are har, este un poet talentat, dar, faţă de mulţi din stirpea celor ce mânuiesc cu dalta minţii versuri în cremenea memoriei lumii, el are sculptat pe chip şi în fiinţa sa nimbul poetului. Fără nimic însă din ”datul pe dinafară” al unor confraţi ”…zecişti”.
Am primit cu dedicaţie, la intervale rare – îşi elaborează opera cu migală şi discret – volumele sale de poezii – Duminica realului, Zid şi neutrino, ultimul bilingv (română, engleză), care a fost reeditat în Anglia (Wall and Neutrino), ceea ce înseamnă încă un poet descoperit pentru literatura universală, circulând deocamdată prin limba engleză, ceea ce este un lucru deosebit.
Placheta cu care vine astăzi în întâmpinarea cititorului este primul volum de poeme renga exclusiv, în limba română, AXOLOTUL.
De ce acest nume exotic? Numele vine de la un cuvânt aztec care înseamnă ”păpuşă de apă”.
Axoloţii sunt SALAMANDRE care trăiesc în iazurile şi lacurile de pe platoul mexican. Ei păstrează majoritatea caracteristicilor unei larve, precum branhiile, pe tot parcursul vieţii. Numele ştiinţific al axolotului este Ambystoma mexicanum şi face parte din familia Ambystomatidae, răspândită mult în America de Nord. Axoloţii se întâlnesc în zona geografică cea mai joasă a acestei familii şi se crede că asprele condiţii de pe platoul mexican au dus la evoluţia acestor forme permanent larvare. În condiţii mai puţin dure, câteva specii apropiate se pot metamorfoza în mod ocazional până la stadiul adult. Axoloţii sunt uşor de folosit în laboratoare şi au multe variaţii genetice (inclusiv ALBINISM). Prin urmare, ei sunt utilizaţi pentru a testa numeroase principii genetice.
(Marvalee H. Wake – Lexicon Universal Encyclopedia, New York, 1995).
De ce numele acestui scarabeu de apă pe coperta unui volum de poeme? Probabil pentru că este un animal straniu, nu atât pentru modul în care se înmulţeşte, cât prin faptul că pe corpul său se pot identifica diverse desene, forme geometrice, chiar chipuri de om. În poemul al doilea, al cărui titlu a fost împrumutat volumului, poetul însuşi ne mărturiseşte:

”prin ceaţa groasă
întâlnind axolotul
cu chipul dragei
departe de noi plutim
printre gravori neştiuţi”.
Despre axolot are o poveste şi scriitorul argentinian Julio Cortazar.
Poate şi pentru că poemul renga prezintă în eterogenitatea strofelor similitudini cu mozaicatele desene de pe corpul axolotului, tot altele pe fiecare individ, precum şi poemele acestei specii lirice nipone, renga.
Ce este renga? Lirica niponă se caracterizează cu precădere prin două tipuri de poeme scurte: tanka, ceea ce înseamnă ”poezie scurtă”, nu mai mare de 5 versuri cu 31 silabe şi
haiku – ul de numai 3 versuri cu 17 silabe. Poezia niponă s-a rezumat peste o mie de ani la tanka şi vreme de trei veacuri şi jumătate la haiku. Începând cu secolul 8, din vechile forme de poezie dispar cele lungi, lirica fiind dominată până în a doua jumătate a secolului 17 de poemul tanka. Împăraţi, împărătese, înalţi funcţionari, doamne de la curte, bonzi, soldaţi, ţărani au scris poeme tanka, adunate în 21 de antologii. Poezia se cultiva la curtea imperială, în mânăstirile budhiste, în sihăstrii. Nu puţine erau situaţiile când poezia se scria ca formă de dialog poetic, ca joc de poezie. Se desfăşura între doi parteneri: unul, de pildă un îndrăgostit, compunea strofa superioară de trei versuri din tanka – kami-no-ku -, tristihul de sus de 5-7-5 silabe şi-l adresa îndrăgostitei; care îi răspundea cu un shimo-no-ku, distihul de jos de 7-7 silabe. Se putea întâmpla şi invers, ca primul partener să ofere shimo-no-ko -ul, dificultatea – mai mare – revenindu-i celui de-al doilea partener, care trebuia să compună kami-no-ko – ul. Este exact ceea ce povesteşte Sei Shōnagon în cartea sa Însemnări de căpătâi, că i s-a întâmplat când sfetnicul Kintō i-a trimis distihul:
”Îmi pare că simt
o boare de primăvară”
şi de cât de încurcată s-a simţit fiind zorită de sol, care-i cerea cu insistenţă răspunsul pe loc, ce n-a întârziat să-i vină în minte:
”Din cerul îngheţat
se-mprăştie fulgii,
în chip de petale de flori”
Dar aici nu era o relaţie de dragoste, ci o provocare. Tot un joc. Din care putea să câştige sau să piardă, fiindu-i pusă reputaţia în discuţie.
Mai apărea o formă de joc, atunci când trei sau patru poeţi aflaţi la locuinţa unuia dintre ei sau într-un peisaj pitoresc, unde mergeau împreună – un altar sau un templu vestit – şi lucrau poezie, fiecare pentru el; atunci când încetau lucrul sau apărea un moment de recreere şi se refugiau în divertisment. Vor face o înţelegere scriind tanka în doi. Unul dintre poeţi va improviza un kami-no-ku. Va rezulta tanrenga, o ”poezie scurtă legată”, un poem renga format din două strofe, una din trei versuri, alta de două versuri, poem scris de doi poeţi.
Cu vremea se va merge mai departe: doi sau patru poeţi, sau chiar mai mulţi nu se vor opri la un tanrenga, ci vor continua să scrie legând noi ”strofe” de trei şi de două versuri. Va lua naştere un gen de poem denumit kusari-renga, strofe înlănţuite, prescurtat renga, ceea ce înseamnă ”poezie legată” sau ”poem în lanţ”.
Renga acestor timpuri de început – secolul 13 – s-a născut ca poezie de divertisment. Din această formă iniţială va deriva în secolele 14-16 un alt tip de renga. Poeţi precum Nijō Yoshimoto (1320-1388), Shotesu (1381-1459), Shinkei (1406-1475), bonzul Sōgi (1421-1502), Shōhaku (1443-1527), Sōchō (1448-!532) şi alţii vor scrie un renga de un nivel superior. Capodopera poemului este o renga alcătuită din 100 de poeme în lanţ, compusă de către bonzul Sōgi împreună cu doi dintre discipolii săi cei mai talentaţi. Shōhaku şi Sōchō. Ei s-au întâlnit în prima lună a anului 1488 ca participanţi ai unei ceremonii a templului de lângă Palatul fostului împărat Go-Toba, din Minase – un sat situat între Kyoto şi Osaka – unde compun ceea ce a devenit faimosul poem Minase Sangin Ayakuin, O sută de poeme în lanţ.
Nijō Yoshimoto, cu jumătate de secol în urmă, şi mai târziu Sōgi şi câţiva adepţi ai timpului au fost aceia care au elaborat şi respectiv au perfecţionat o concepţie a poemului renga şi o teorie cuprinzând regulile scrierii renga. Conform acestei teorii, renga este o unitate poetică de succesiune liberă a unor strofe independente de trei şi două versuri, realizată de un poet sau mai mulţi, în care strofele prezintă o curgere de imagini, cu o legătură dominată de regula translaţiei înţelesului.
Nu ne propunem să detaliem teoria ci să prezentăm doar o sinteză a acesteia. Renga este alcătuită dintr-o serie de câte două strofe, una de trei versuri cu 17 silabe, hokku, şi una de două versuri, tsukeku cu 14 silabe. În hokku trebuie precizat anotimpul prin kigo. Temele (daiei) sunt natura, dragostea, călătoria, tristeţea, durerea personală. Renga nu este narativă, în sensul unui poem scris în manieră occidentală. Renga este ”o unitate realizată prin varietate”, afirmă William J. Higginson. Această definiţie conţine doi termeni antinomici. Varietatea din renga trebuie înţeleasă ca libertatea fiecărui poet în a-şi găsi ideea sau imaginea, mereu tot altele, cu care îşi construieşte strofa. ”Unitatea”, atât cât o presupune renga, constă în regula a patra din canonul lui Nijō Yoshimoto, a translaţiei înţelesului. Pentru că renga se construieşte pe o legătură de înrudire specifică, tot între două strofe. Tipul de legătură se bazează pe cuvinte perechi (bărbat/ femeie, dragoste/ ură, frumos/ urât), pe combinaţii de două fiinţe sau lucruri (câine/ pisică, ploaie/ ceaţă), pe asociaţii de localităţi cu rezonanţe apropiate (Voroneţ/ Putna), pe idei legate prin consecinţă (război/ pace, iarnă/ primăvară), contrast (pământ/ cer, munte/ câmpie), contradicţie (bun/ rău, virtuos/ viciat), pe ruperi, antiteze, contrarii, opoziţii, tehnici Zen de tipul koan, aluzii, paradox etc. Nu sunt dorite asperităţile, nici facilul, jocul de cuvinte ce face din poem un exerciţiu, o improvizaţie.
Japonezii au scris nijuin renga, cu 20 de strofe, kasen, cu 36 de strofe, gojuin renga, cu 50 de strofe şi hyakuin renga cu 100 de strofe. S-au scris renga şi cu 1000 sau 10 000 strofe. Cea mai frecventă este kasen, formată din trei părţi: prefaţa cu 6 strofe, dezvoltarea cu 24 strofe şi încheierea cu 6 strofe. Un plan detaliat al unui kasen renga pe daiei primăvara este următorul:
Prefaţa: 1 hokku, 2 waki, 3 daisan, toate tratând primăvara, 4 nonsezonal, 5 vara (luna), 6 vara. Dezvoltarea: 7 vara, 8, 9, 12, 15, 19, 20 nonsezonale, 10 nonsezonal (natură/ dragoste), 11 nonsezonal (natură/ dragoste), 13 toamnă (luna), 14 toamna, 16 iarna, 17 iarna (flori), 18 iarna, 21, 22 primăvara (sau nonsezonal), 24, 25, 26 (nonsezonal), 24, 25, 26 nonsezonale (dragostea), 27, 28 vara (luna), 30 vara (sau nonsezonal). Încheierea: 31, 32, 33 nonsezonale, 34 primăvara, 35 primăvara (pomi înfloriţi), 36 ageku (primăvara).
Constantin Severin a ales pentru acest volum formula nijuin renga, cea de 20 de versuri, care i se pare cea mai potrivită pentru specificul literaturii româneşti în cazul adopţiei speciei renga.
Când am primit ciclul de haiku-uri Graffiti spre publicare în revista Haiku, am precizat undeva că alături de Ion Pachia Tatomirescu, Constantin Severin aduce în haiku-ul scris de poeţii români o notă modernistă. Mergând pe calea bătătorită şi în Zid şi neutrino, Constantin Severin, plecând de la ”libertatea” oferită de regulile poemului renga lucrează într-o cheie modernă, eliberându-şi scrisul de orice constrângeri şi obstacole.
Caracteristica de bază a poeziei din Axolotul este mobilitatea maximă a imaginaţiei în construirea textului şi te întrebi cine pe cine stăpâneşte? Autorul imaginaţia sau invers? Cum afirmaţia ar privi mulţi poeţi de avangardă, ne întrebăm de diferenţa specifică la acest poet faţă de rest. Nici una? Suntem în plină avangardă în plin poem renga? Da! Dar cu o măsură mai avansată în retorica pozitivă decât Galileu scoate-o sinteză/ din redingota franceză a lui Urmuz sau Euridice: să-ţi prind ochii cu ace de siguranţă a lui Ilarie Voronca, sau încă lumina-şi îmbracă mănuşi/ deschide-te fereastră – prin urmare/ şi ieşi noapte din odaie ca din piersică sâmburul/ ca preotul din biserică a lui Adrian Maniu.
Axolotul începe cu un haru no nijuin renga, un renga de primăvară, de douăzeci de strofe, respectând întru totul schema sezonală impusă. Poetul este asemeni unui bijutier care, după ce introduce diverse pietre semipreţioase de culori diferite într-o formă filigranată, toarnă aur, platină, argint şi alte amalgamuri topite, pentru legătură. ”Strofele” lui Constantin Severin sunt formate, ce-i drept, din versuri singulare, independente între ele ca semnificaţie, asemeni pieselor semipreţioase din pandantivul bijutierului. Uneori simple flaşuri ce-ţi luminează retina minţii prin insolitul expresiei, prin asocierea dadaistă a versurilor între ele, bazat pe ”jocul de hazard” (Ion Pop). Constantin Severin recurge la construcţia pieselor elementare a versurilor, utilizând recuzita figurilor de stil clasice, dar îndrăzneţe, prin care le leagă în strofă la nivelul tehnicii dadaiste. Când trece la faza legării strofelor în poem, o face păstrând decupajul dadaist, făcut cu foarfeca prin pagina de ziar, cum recomanda Tristan Tzara în Sept manifestes dada, revenind în spaţiul muncii creatoare, operând conform programului renga, în care aplică un hazard controlat, fapt ce pare îndoielnic, prin faptul că are la bază un oximoron. Să scrii poezie în cea mai haotică manieră cu o expresie poetică de cea mai aleatoare inspiraţie şi să o aşezi într-o formă canonică de poem renga, ţine de o răscruce a visului, yume no chimata, cum am spune-o în limba lui Sōgi.
Odată decodificată maniera de lucru a lui Constantin Severin, să încercăm a analiza modalităţile de creaţie a strofelor elementare, unde poetul îşi dezvăluie întreaga personalitate poetică. Poemul prim începe cu ”primul fluture”. Când citeşti aceste două cuvinte ai acelaşi fior cu acela pe care-l simţi atunci când, după şase luni de iarnă, un fluture, venit de nu se ştie unde, îţi taie calea. Primul fluture te trimite la origini, la începuturi, beim Ursprung … cum am citi în Hölderlin. Şi ca dintr-un izvor curg pietrele semipreţioase: ”flacăra de polei”, ”astru subteran”, ”dispare spaţiul”, ”tăcerea frunzei”, ”jarul castanelor”, ”ora absentă-n cadran” …
Constantin Severin recurge la montarea acestor pietricele semipreţioase izolate, de o manieră identică, la fel de insolită ca în munca minuţioasă a alăturării cuvintelor:
”lume încremenită
între cuvânt şi umbră”
*
”crisalide fumurii
răsar dintre vocale”
(Axolotul)

”intră năluca toamnei
dintr-un vechi haiku”
*
”stradă cu oameni absenţi
călcând husa ghitarei”
*
”sub carul nopţii de mai
podul devine urlet”
(Călcând husa ghitarei)
În poemele sale – unde poetul joacă şah cu sine însuşi – există o armonie între strofe, aceea dată de vocea specifică a poetului. Între strofele de trei şi cele de două versuri o omogenitate a stranietăţii, precum mai jos:
”în portul străin
anemone de mare
scufundă cerul
din clopotul părăsit
greierii îşi fac sălaş”
(Axolotul)
Ultimele două poeme sunt lucrate cu Şerban Codrin, poet trecut prin examenul renga. ”O pată pe zid” stă mărturie. În aceste două poeme, cei doi poeţi se confruntă şi îşi dau măsura unor adevăraţi parteneri de renga. Nu sunt singurii. Constantin Abăluţă şi Valentin Busuioc ne-au dat şi ei – primii la noi – măsura unui poem renga de regal. Ceea ce voiam să precizez este că omogenitatea dintre strofe dispare în cazul acestor două poeme în doi, tensiunea creşte în replicile celuilalt, şi ca atare entropia este mai scăzută decât la poemele solo. Dar fiecare în parte se susţine prin celălalt. De unde dificultatea mai mare la solo renga, unde nu te împinge concurenţa să te lupţi, unde tu eşti faţă în faţă cu tine însuţi, şi cu atât mai mult, de subliniat reuşita.
Din cele două poeme ultime amintite, Constantin Severin dă dovada stăpânirii rosturilor poemului renga ca iniţiator de poem, în hokku – ul de început:
”după o stâncă
tăul încreţit de vânt
conţine spaţiul”
cât şi în distihul de răspuns:
”stau pleiadele într-un
portativ invizibil”
Poeţii români atraşi de lirica niponă au început prin a scrie haiku. S-au scris multe poeme în spirit haiku, de la Nichita Stănescu la Ştefan Doncea şi Utta Siegrid König. Dar haiku autentic există mai puţin decât se scrie. Este bine, pentru că este de unde să se aleagă. Situaţia haiku – ului autentic o va demonstra antologia pe care o avem în lucru, semnatarul acestor rânduri, împreună cu Mioara Gheorghe. De la o vreme a început să fie înţeleasă la noi şi tanka. Avem trei volume de tanka bune. Se aşază încet dar bine în spaţiul românesc şi acest poem al liricii japoneze. Câţiva dintre poeţi au scris renga. Un ciclu inclus în O sărbătoare a felinarelor stinse şi astăzi Axolotul, volum independent. Îl salutăm ca pe un ”ceas de sărbătoare” cu minutarele la UNU – în înţelesul lui Lao Tzi – şi ne gândim ce bine îi stă acestui volum ca ediţie bilingvă româno – engleză. Iar pentru cititorii români un nou prilej de a dezlega misterul din:
”fulgii în zbor îşi menţin
forma şi ritmul”
(Fragii sălbatici)

FLORIN VASILIU

(Postfaţă la prima ediţie bilingvă română/engleză, ‘’Axolotul/The Axolotl’’, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1998)

| Tagged , , , , , | Leave a comment

Debate: Archetypal Expressionism &MoMA


The Alchemical City

Text and Time 95, oil on canvas, 70x90 cm, 2013, private collection, Bucharest Text and Time 95, oil on canvas, 70×90 cm, 2013, private collection, Bucharest

Forever Now: Archetypal Expressionism

There is a lot of evidence in the print media (from Monitorul de Suceava, Romania, in November 2001 to World Literature Today, USA, in November 2014) as well as on the Internet that, since the beginning of this century, I was probably a kind of Don Quijote in art theory, asserting on every occasion that besides the two major paradigms recognized by all art historians, namely the figurative and the abstract, there is another major, third paradigm, the archetypal art, which is the oldest, sitting between the figurative and the abstract.
In 2000-2001, I launched in some Romanian newspapers my new art concept/movement, the archetypal expressionism; I also published my statement/manifesto and some journalists and art critics started talking about it at my first solo shows, “Text and Time”, Bucovina Museum, Suceava, in…

View original post 839 more words

| Leave a comment

Marian Victor BUCIU despre poezia lui Constantin Severin


The Alchemical City

Marian Victor Buciu Marian Victor Buciu

books

“Societatea” literelor noastre nu l-a asimilat cum se cade pe Constantin Severin (1952). L-a afectat nu numai acţiunea mutilantã a Cenzurii care i-a fost aplicatã, de altfel puţinelor texte acceptate, dintr-un singur volum, în “orânduirea” comunistã. Dar şi limitele, prejudecãţile, partizanatele arbitrare, dincolo de programele estetice şi conştiinţa moralã a criticilor noştri, l-au îndepãrtat pe Constantin Severin de recunoaşterea cuvenitã.
Un şoc, înãbuşit în culisele literaturii, a urmat dupã succesul poemelor sale în strãinãtate, în versiunea englezã. Un limbaj marginal, neagreat ori chiar suspectat în poezia din România, s-a constatat cã apãruse într-un laborator poetic singular. În timp ce, sã spunem, un alt “laborator”, al altui poet, dispunând, ca editor, de o realã logisticã, nu “prinde”. Din acest fapt se pot constata în acelaşi timp defazarea esteticã şi tulburãrile etice ale criticilor noştri cantonaţi aparent în canonul exclusiv naţional, când de fapt nici pe acesta nu-l urmeazã…

View original post 1,027 more words

| Leave a comment