Inferno’s Librarian

Inferno’s Librarian (excerpts, a novel by Constantin Severin)

I was still a student when my teacher Giambattista Vico recommended me to be hired as a librarian at the Royal Library in Naples. I was appointed after a long and intense dialogue with the respected members of the local public authority, Sacro Regio Consiglio. I will never forget the day of July 19, 1708, a shining summer day, resembling a piano keyboard. The city was in a boiling mood due to Händel, who have been invited to play a sacred serenade at harpsichord for the wedding party of Duke Tolomeo Saverio Gallio and Beatrice di Montemiletto, Princess of Acaja. Our daily life was so close to music in the bel canto epoch, that even babies were not baptized in the absence of a sacred song, played on organ or harpsichord.
The Royal Library was on the left side of the imposing Palazzo Reale, the palace of Capodimonte viceroys, where I used to study since I was a teenager. I loved its tremendous walnut shelfs, stuffed with old books, incunabula and manuscripts, with beautiful floral ornaments, the tall and elegant chairs clothed with blue French velvet, the small santal tea table where the delicate hand of a woman looked like a Japanese rose, the velvet lilac colored large Empire sofas, the golden draperies bound with white satin ribbons and especially the beautiful still lifes with glass vases of flowers, inscriptions like AMOR IN UMBRAM, candles and sand timers of the local painter Francesco Solimena, whose patron was the Cardinal Vincenzo Orsini (who later became Pope Benedict the XIIIth).
From daybreak to late in the evening, I was almost buried alive in letters and signs of countless cultures. I was breathing and tasting them smoothly, trying to deform and recompose them in other shapes, setting them in order like in a dreams book, and making complicated statistics on the frequency of vowels and consonants in some famous authors’ writings or in the common language of my readers, all prestigious intellectuals of the city. One day, in the storm of these passionate researches, situated at the border between language and reality, which pierced my heart and eyes with the hypnotic promise of some possible revelations, I had the bizarre idea that it could be found a magic link between our character and the frequency of certain vowels we use. I became persuaded by the fact that the vowels shape our character and irrigate all the capillary vessels of our emotional life…I discovered that calm and silent people use instinctively a lot of words which contain the A vowel, those trustful who inspire confidence are emitting more words with the E vowel, the joyful people, with an infectious laughter use a language imbued by the I vowel, the serious intellectuals with a rich inner life, haunted by perfection are unconsciously attracted by the words which contain especially the O vowel, and the solemn people, very concerned for their interior profoundness usually prefer the words dominated by the U vowel. Maybe it’s not a coincidence that magic incantations of the members of some isolated American or Pacific islands tribes contain a great number of vowels, like the old mantras belonging to the Sanskrit world, some of them used even today by the initiated masters. I may offer you now a single example, a famous Sanskrit mantra, OM NAMO NARAYANAYA, which may induce the unconditional love, is made of 10 vowels and only 5 consonants and from those 10 vowels the one which help you enter into a state of interior peace, calm and silence, the A vowel, is 6 times present.
I believe that any text has both an informational and emotional background, but probably the most important to the universe’s order is its invisible, esoteric charge, and this depends on the affective mood of the author, the same thing being applicable to the artworks. Almost identical texts are noxious if they are written by people dominated by negative feelings, and they are benefic if the authors are breathing love through their most intimate being.
My fellow librarian, Giuliano Roselli, who was in charge for this honorable job (the librarians became very frequently viceroy’s advisers) since the last 7 years, was the brother of the well-known publisher Giuseppe Roselli, and a much respected scholar, an expert in the maze of the old alchemical texts. At times, when I have the strong belief that my life goes on a wrong, too selfish path, it comes to my mind the short and sharp sentence that Giuseppe used to state firmly during our debates, trying to arrange the opened collar of his yellow or blue laced shirt: “It’s immoral to be free, liberty is an ontological fraud”. “Liberty is the fundamental catalyst of our inner life’’, I tried to retort one day. “Maybe it’s fitted for your imagination, but not for social action’’, he replied. All his existence was fully dedicated to the others, up to the point that he could be capable of neglecting his own desires and pleasures. Probably it’s true that your most intimate words, your core beliefs, proliferate and create the main traces of your destiny, appearing to inexorably attract the reality. Step by step, the soft-hearted Giuliano, with his wonderful blue eyes full of light and visionary dreams, was turned into a human being in mental chains and his wife, Larisa, became the greatest challenge on this illusive path of transforming other’s destinies. She was a former Russian prostitute, born in Sankt Petersburg, where my fellow has been invited twice to support the Imperial librarians to organize the huge collections. They met one evening in a roadside inn, in a room with some little tables with chairs and no other clients. The only stranger was a bee trying to enter Giuliano’s glass of red wine. Larisa was gazing at him openmouthed with an odd look on her face, and Giuliano’s his skin turned to goosebumps. “For a moment the physical universe came to a halt’’, he wrote in a diary I found one day on his desk. He fell in love with a sudden, wild abandonment and after two weeks they left together for Naples. His dedication to the mission of modifying Larisa’s behavior is still proverbial in Naples, now you may read in the same published diary such sentences: “Your life is a vivid manuscript full of errors, which could still be rectified’’. During the first five years of marriage, it seems that his task was successful, but after the born of the third child, a girl, Larisa became a sweet threatening for all his friends, including me. She was one of the most voluptuous women I ever met, even now my memory is filled with the images of her fine skin texture, the firm and round breasts, the dark eyes and the sound of her hypnotic voice, the best physical mark of her infinite sensuality. It was almost impossible to resist her gracefulness and charms, though she was ten years older than me. The library used to be in fire when the blonde nymph was stepping inside.
While captivated by my public function at the Royal Library in Naples, later I realized it was also an amazing opportunity to be guided on the path to my future destinations, Vienna and Ada Kaleh. And I experienced a strange feeling of both recognition, unknown and precognition, when I first found a reference about Ada Kaleh island, in a Latin manuscript dated from the XIIth century and signed by the Arab geographer and cartographer, Muhammad al-Idrisi, who was for many years an adviser at the Palermo Court of King Roger II of Sicily. Though the name of the island was Saan in that period, when I studied the map “Tabula Rogeriana” (one of the most advanced ancient maps of Eurasia, made by the same Al-Idrisi), I became aware it was the same with Ada Kaleh.

After some months, during a dialogue in the library with the well-known publisher Antonio Bulifan, I found out that he visited Ada Kaleh in 1693. I had the idea to invite him one evening at Taverna Del Cerriglio, the favourite place of Caravaggio one hundred years before, in the middle of Borgo Orefici (Goldsmiths Burg) area, where you may find even today the best jewelers in the city. Suddenly I was very eager to know more details about this small island on the Danube, situated between the Sorbian and Wallachian borders and disputed by two major powers of the time, Austria and Turkey.

I’m drinking a glass of Capri red wine with my friend Agostino Fiori, a student at the Faculty of Law, and the atmosphere in the tavern is already hot, there are a lot of people speaking loudly in Italian, Spanish, French or German, some young women among them, three musicians are playing mandolin, caccavella (this Neapolitan instrument consists of a membrane stretched across a resonating chamber, like a drum) and tammorra (our name for tambourine), almost all the bulky wooden tables and chairs are full. I notice some oak ladders suspended by the ceiling above us, with ropes loaded with garlands of onion and garlic, now my sight is stolen by some gracious old mandolins and guitars displayed into the niches of the white walls, the wizards of sound are singing a “canzone napoletana”, I admire the beautiful archways of Romanic type and Antonio Bulifan is already with us, he came through the same narrow passage close to the crowded street. Even now, after some centuries, when I remember Antonio, the first thing which pokes my memory is his velvet voice. When you are born in Naples, sound and music are the genuine food for your soul.

– Our fiesta may start now, says Agostino Fiori. He is one of the few blond guys in the city, his mother was born in Ukraine. A very passionate reader of poetry and philosophy, my friend is now in love with Larisa Roselli and he doesn’t allow me to say one little word against her.
– How did you come to the idea of visiting Ada Kaleh? My abrupt question brought a large smile on Antonio’s face.
– It was not my idea, in that period I met an interesting poet from Pisa, Maria Selvaggia Borghini, and I decided in 1693 to publish one of her books. She is a profound, beautiful woman and an ardent catholic, her beauty has something solemn, of an old Roman effigy, with a perfect profile and an adorable long and curly brown hair. I was also captivated by the perfume of her voice, and I felt that around her even my voice became more tuneful and bright, with a solar grain in it. I fell in love with her, but she tried subtlety to keep me away from a possible love affair. But my salvation was the word Ada Kaleh, pronounced by her during one of our long and vivid discussions, since that moment I used it as an anchor to fulfill my goal. When she began to tell me the story of Ada Kaleh, I made her the promise of a journey to the small island. It was a wonderful day of May when we left Naples by diligence and after one week we found a boat on the Sorbian border to take us to our small Paradise, the place of my lifelong dream. And I found there, in that Oriental and patriarchal settlement, in the house of a Sephardic Jewish family, the pure love as a gift of light and sound.

An old Turkish tea samovar was the central piece in our room and it seemed to us a tuning fork for both the range of light and sound. Our feverish fingers began to cross and vibrate together for the first time on its shiny silver cover. One of our daily rituals was to discharge the multiple hidden streams of our skin by touching the large urn-shaped container with a copper pipe running vertically through the middle. Probably you know, the skin of the lover is strained like the strings of a mandolin. The silver Cupidon reflected almost every embrace from our small bed with red clothes in the yellow trembling light of the Spanish chandelier. At times, in the morning, I could admire in the mirror of the samovar the shadow of a dove on my left shoulder, our white companion waiting for some fresh-baked bread, in the gothic window.

But the climax of our singular experience with this amazing samovar, having the inscription of K.P. Adapazari 1658 on the green garnet base, was the moment when we filled the pipe with solid fuel, such as pine cones, charcoals and wood chips and set them on fire, in order to boil the water inside it. Then the samovar was singing. We heard different sounds, from the lowest to the highest scale, and we tried to unravel possible meanings for our destiny. The sweet tonality of my mother’s voice. The rustle of the pages of an old book. The overtones of a baby cry. The crunch of an old door. The steps of a robber. The zephyr of my childhood landscape. The noise of a crane nozzle. The bubble of a mountain spring. I will never understand why love transformed me in a humble amanuensis of sounds in this exotic island. I can assure you, this was the first and the last time in my life when I entered such a game, when I tried with my beloved Maria to understand the soul of a samovar and its reflection in our souls, to be most enfolded by the sound.
Ada Kaleh is currently in my memories a sonorous sway and a map of transfigured voices, as if all the other senses melted in the Empire of Hearing: Danube’s rumble overlapping the fluttering of the numberless swallows, the lute songs played by some old Turkish men, the whispers of the samovar, the stammering of the prayers, the hum of merchants specialized in Oriental sweets or the children’s chatters. Our presence in that magic place looked like a sonorous wedding of two magnetic voices in love, fascinated by the perfection of sounds.

(Wrote in English at the International Writing Program, University of Iowa, USA, October-November 2015, a fiction course by Christopher Merril and Angela Flournoy)

| Tagged , , , , , | 2 Comments

Severin’s Choice: Sonni Pacheco

Mother and Vancouver native, Sonni Pacheco has at only twenty-nine, unearthed a brilliant and recognizable talent that is already gaining fast traction in the art community. Although only sculpting since the birth of her daughter in 2013, her innate and remarkable ability to represent her own visceral suffering and abuse go beyond traditionally trained artists.

With no formal art training or background, Pacheco truly succeeds in showcasing her extreme sensitivity, using the harrowing stories of womanhood to capture a uniquely powerful portrayal of a seemingly powerless time in her life, entrusting audiences with her most vulnerable self.

The self-uncertainty and inner turmoil that most Los Angeles transplants procure is precisely what artist Sonni Pacheco emanates through her sculptures. The raw and vulnerable nature of her pieces externalize her ability to be honest in a setting where vanity and status cloud authenticity, obscuring what it means to be human, and more especially, what it means to be a woman.

Reacquiring her sense of self worth, sexuality, and dominance, using the female form is representative of a woman’s ability to survive malleability. The notion that women can aid torment, afflict powerlessness onto themselves through the abuse and manipulation of affluent men, yet also remain resilient, allowing their minds and bodies to bend but not break.

Through the physicality of clay, Pacheco intimately transfers her anxieties and inadequacies onto her subjects, relishing in the strength, beauty, and power the female form embodies. The safety sculpting gave Pacheco during a traumatic recovery from a depleting and abusive relationship, allowed her to embrace the fragility, depression, fear, and anger, and appropriate pain as a catalyst. This release can be seen in her technical precision and innate ability to create rebirth and power through the use of uncomfortable and suggestive positions, taking back female dominance. 

Pacheco’s use of skulls allows her to reconnect to the primitive nature of humanity, specifically the relationship between men and women. The displaced power dynamics encountered today are avidly evocative, allowing Pacheco a platform to showcase the rise from emotional captivity. Pacheco redirects the internal emptiness abuse induces, and focuses on creating primal statements by connecting life and body, with disparity and death.

Sonni Pacheco’s art at Saatchi Art:

| Tagged , , , , , | Leave a comment

Bibliotecarul Infernului

Prinţul Eugen de Savoia, pictură de Jacob van Schuppen

Bibliotecarul Infernului (fragment)


                                                                                               de Constantin Severin

                              Motto: ’’Dublă e naşterea celor ce mor, şi  dublă pieirea…’’ (Empedocles din Agrigent)

Aristotel era convins că marile fapte şi idei nu sunt inspirate de minţi mari, ci de inimi mari. Mesagerul destinului meu, Prinţul Eugen de Savoia, avea în mod cert o minte mare susţinută şi de o inimă pe măsură, încă din perioada în care mă aflam la Viena fiind considerat nu numai cel mai mare conducător militar al vremii, celebrat ca salvator al Vestului, ci şi cel mai important şi luminat diplomat, precum şi un Mecena al artelor de anvergura unui mare monarh, într-un cuvânt era eroul celor mai glorioase pagini din istoria Austriei. Pentru austriacul din popor, în ponderea acestor aprecieri contau mai puţin răsunătoarele sale succese diplomatice în Europa de Vest, cu mult mai importante fiind victoriile sale asupra turcilor în Ungaria, prin cucerirea Budapestei, în 1697, după bătălia de lângă Mohács, precum şi în Balcani, unde turcii au suferit o usturătoare înfrângere la Zenta, în Serbia, succese finalizate cu pacea de la Karlowitz, din 1699, când habsburgii şi-au împlinit vechiul vis de a controla Ungaria şi Transilvania. Bătălia de la Zenta din 1697 a rămas cel mai mare succes din analele istoriei habsburgilor, armata Prinţului Eugen pierzând numai 300 de militari, în timp ce de partea cealaltă au fost ucişi 30.000 de oşteni turci, inclusiv conducătorul lor, Marele Vizir Mustafa Paşa.

     În anul în care am fost bibliotecar în Viena, ziarul ’’Wiener Zeitung’’ a publicat un serial de mare succes despre meandrele destinului protectorului meu, îmi amintesc că Michael Pfeiffer s-a deplasat la Paris pentru a sta de vorbă cu câteva rude şi foşti prieteni ai Prinţului Eugen, încercând să lămurească şi câteva aspecte biografice mai puţin cunoscute, despre care marele diplomat şi comandant nu dorea să vorbească. Provenea dintr-o familie de aristocraţi franco-italieni şi s-a născut la Paris, mama sa Olympia Mancini deţinând o poziţie cheie, de superintendent la Curtea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care îi făcuse curte în perioada în care ea era o frumoasă adolescentă, visând chiar să devină soţia sa. Tatăl său, Prinţul Eugen Maurice de Savoia, era pasionat de viaţa militară şi de vânătoare, plecând frecvent de acasă. Am aflat cu toţii că ilustrul personaj care apărea aproape zilnic pe prima pagină a ziarului făcea parte dintr-o familie foarte influentă în elitele franceze, de pildă unchiul mamei sale, Cardinalul Mazarin de la Curtea Coroanei Franceze, a fost prim-ministru atât sub Ludovic al XIII-lea, cât şi sub Ludovic al XIV-lea. Franţa era principala putere a Europei, atât din punct de vedere militar cât şi cultural, având sub Ludovic al XIV-lea peste 20 de milioane de locuitori, o populaţie de trei ori mai mare ca Spania şi de patru ori mai numeroasă ca Anglia, precum şi o armată imensă, de peste 450.000 de soldaţi, scriitorii şi artiştii francezi erau cunoscuţi şi apreciaţi în toată lumea (doar muzica era dominată în continuare tot de italieni, Napoli fiind perceput pretutindeni ca Oraşul Muzicii), iar ’’Gazette de France’’ titra pe prima pagină cu litere de-o şchioapă că limba engleză nu are niciun viitor…Olympia Mancini era pasionată de ocultism şi astrologie, fiind prietenă apropiată cu Catherine Deshayes Monvoisin, supranumită  La Voisin, o expertă în otrăvuri, care a fost arestată în 1679 şi arsă pe rug în februarie 1680, fiind implicată într-un imens scandal, L’affaire des poisons (Afacerea otrăvurilor), în urma procesului existând probe că aceasta ar fi furnizat otrăvuri unor nobili de la Curte care şi-au lichidat rivalii şi ar fi făcut poţiuni magice şi vrăji pentru mai multe doamne din înalta societate, inclusiv pentru amanta Regelui Soare, Madame de Montespan, una dintre cele mai frumoase femei ale timpului, cu care temutul monarh a avut şapte copii. Madame de Montespan ar fi făcut diverse ritualuri şi descântece sub îndrumarea controversatei La Voisin şi i-ar fi administrat Regelui Ludovic al XIV-lea afrodisiace şi poţiuni magice pentru dragoste şi îndepărtarea rivalelor ei. Procesul care a zguduit câţiva ani Curtea Coroanei Franceze şi care a afectat până şi cercul intim al faimosului rege al Franţei s-a finalizat nu numai prin arderea pe rug a principalei vinovate, ci şi cu execuţia a încă 36 de persoane acuzate de crimă prin otrăvire, dar şi cu retragerea iubitei şi focoasei amante, Madame de Montespan, la mănăstirea Filles de Saint-Joseph din Paris, în 1691. În perioada adolescenţei, deşi părea un tânăr efeminat, fiind alintat de prieteni Madame L’Ancienne, destul de scund, cu nasul proeminent, dinţii laţi şi părul neglijent, Prinţul Eugen (pe care Regele Ludovic al XIV-lea îl numea adesea Micul Abate, îndemnându-l insistent să urmeze o carieră în lumea bisericii) era tot mai acaparat de universul armelor, devenise un bun călăreţ, citea cu nesaţ viaţa lui Alexandru cel Mare şi biografiile altor eroi ai armelor din trecut, aprofunda matematica pentru a deveni un bun strateg militar şi făcea zilnic exerciţii fizice. Supărat că a fost respins de două ori de către rege pentru a urma o carieră militară în armata franceză, el îşi oferă în 1683 serviciile Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Leopold I, cu care se înrudea prin anumiţi membri ai Casei de Savoia, şi căruia îi scria în limba italiană, fiindcă acesta dezavua franceza, deşi o ştia foarte bine: ’’Mărturisesc că am luat această decizie încercând să urmez exemplul înaintaşilor mei de a-mi servi patria şi Curtea Bourbon din toată inima, şi numai după ce am încercat în zadar, de mai multe ori, să mă înrolez în armata Coroanei Franceze’’. Ascensiunea sa în armata habsburgică a fost fulminantă, la vârsta de 20 de ani a ajuns colonel de dragoni, apoi general la 22 de ani, general-locotenent la 24 de ani, general de cavalerie la numai 26 de ani şi în final onorat cu titlul suprem de mareşal, cu puţin timp înainte de a împlini vârsta de 30 de ani. A jurat că nu se va mai întoarce niciodată în Franţa decât cu sabia în mână şi s-a ţinut de cuvânt: timp de 50 de ani a devenit cel mai important oponent al ţării natale şi al Regelui Ludovic al XIV-lea, a cărui armată a învins-o de mai multe ori, uneori în mod umilitor, în Italia sau în Prusia. În acea vreme, Italia era un fel de sat fără câini, aflându-se sub conducerea celui mai bizar rege din istoria Casei de Habsburg, Carol al II-lea al Spaniei, care era epileptic, sifilitic, cu chipul desfigurat, retardat, bolnav la trup şi la minte, convins el însuşi că era creaţia Diavolului, fiind denumit de unii aristocraţi contemporani El Hechizado (Cel Vrăjit).

    În  anul 1716 turcii au declanşat un nou război împotriva Sfântului Imperiu Roman, condus de Împăratul Carol al VI-lea, sperând să-şi recucerească teritoriile pierdute, dar în august 1717 armata alcătuită din 70.000 de soldaţi, condusă de Prinţul Eugen de Savoia, a repurtat o nouă victorie istorică la Belgrad, învingând-o pe cea otomană, care număra peste 150.000 de oşteni. Aşa au ajuns Belgradul, Banatul, Oltenia şi insula Ada Kaleh (situată pe Dunăre într-o poziţie strategică, însuşi Împăratul Traian trecând prima oară în Dacia cu legiunile sale cu ajutorul unor pontoane având ca punct de sprijin tocmai insula care avea să fie denumită Carolina după 1717, în onoarea Împăratului Carol al VI-lea), provincii ale imperiului habsburgic. Deşi era un intelectual cultivat,  iubitor de artă şi filozofie, marea pasiune a protectorului meu era arta războiului, pe care o stăpânea ca nimeni altul, în special prin sacrificiul şi exemplul personal, fiind permanent prezent în toiul încleştărilor, prin imaginaţie, perseverenţă şi mâna de fier, dar şi prin tactica fără cusur, comparabilă în fiecare situaţie cu rezolvarea unei probleme complexe de matematică. Pe întinsa câmpie Marchfeld, din sud-estul Vienei, acest zeu al războiului (un Marte fără Venus, cum îl numeau unii, fiindcă femeia nu a fost niciodată o pasiune pentru el, fiind burlac toată viaţa) a creat un domeniu aristocratic emblematic, cu două impunătoare palate, Belvedere de Sus şi Belvedere de Jos, proiectate de celebrul arhitect Johann Lukas von Hildebrandt,  înconjurate de grădini cu terase în stil franţuzesc şi de o fermă bine administrată, Meierhof, toate acestea fiind în armonie cu pădurile de fagi, mesteceni şi stejari, colinele răzleţe şi iazurile pline de peşte.

     Într-o duminică de la începutul lunii septembrie a anului 1720, Prinţul Eugen mi-a dăruit o zi de neuitat, prin invitaţia făcută de a-l vizita în noul şi fastuosul palat Belvedere de Sus. Cu o noapte înainte trăisem un vis neobişnuit de intens, parcă eram o rândunică aflată într-o planare uşoară deasupra domeniului de la Belvedere de Sus, auzeam vibraţiile aripilor şi cozii, freamătul curenţilor de aer şi clipocitul peştilor ţâşnind la suprafaţa iazului şi, în timp ce mă deplasam în picaj, simţeam cum ochii dilataţi îmi deveneau două tuneluri încăpătoare, care aspirau toată realitatea din jur, clădiri înalte cu acoperişuri verzi, străjuite la intrare de patru coloane masive, frontoane cu basoreliefuri din marmură, sculpturi cu sfincşi, Fecioara Maria, îngeraşi, lei şi gorgone, arbori ornamentali, stejari, fagi, tei şi mesteceni cu frunzele îngălbenite, trandafiri şi crizanteme viu colorate, câini alergând de la o uşă la alta, în aşteptarea oaselor aruncate de servitori, fetiţe în rochiţe cu volănaşe şi băieţei cu săbii de lemn în mână, trăsuri elegante colorate în roşu şi negru, trase de câte doi sau patru cai lipiţani, păuni cu uriaşe cozi multicolore, raţe sălbatice, pisici cuibărite la umbra zidurilor albe şi şoareci cu bobiţe de grâu între dinţişori, ieşind în lumina orbitoare a soarelui. M-a primit cu o undă de simpatie pe chipul său auster şi ferm, apoi m-a condus să admirăm împreună câteva picturi de Rembrandt, Titian, Bernardo Bellotto, Guido Reni, Anthony van Dyck şi Antoine Watteau, sculpturi în marmură (la loc de cinste i-am recunoscut pe Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan), o parte din fresca abia începută reprezentând Învierea lui Iisus Hristos, la care lucra pictorul Francesco Solimena din Napoli, apoi am fost invitat într-un camerino cu mobilă din lemn de nuc stil Ludovic al XIV-lea, cărţi legate în coperte din piele de viţel, cu muchiile aurite, câteva vase de porţelan şi un portret al gazdei mele în haine militare, cu platoşă şi sabia la şold, cu coiful aşezat alături şi cu un sul de hârtie în mâna stângă, probabil planul tactic al unei acţiuni de luptă, realizat de pictorul Jacob van Schuppen. Servim amândoi câte o ceaşcă de ciocolată caldă, însoţită de câteva prăjituri cu frişcă şi, după ce servitorul a iese din birou, Prinţul Eugen mă fixează cu ochii săi negri şi vii, apoi deschide gura cu buza de jos răsfrântă, rostind cu o voce gravă:

     – Împreună cu luminatul nostru împărat am hotărât să-ţi încredinţăm o misiune secretă de maximă importanţă pentru destinul cultural al Europei, care îţi va dubla venitul anual. Dar înainte de a şti despre ce este vorba, aş dori să ne scuzi că nu te-am informat de la început că Biblioteca Imperială, care ţi-a fost dată în grijă la începutul acestui an, mai deţine peste 5.000 de cărţi, incunabule şi manuscrise rare, aflate într-un depozit la subsol, lucru pe care îl ştiam doar noi doi până acum şi un sfetnic care păstrează cheile şi le îngrijeşte pe ascuns, atunci când este nevoie de vreo intervenţie.

     – Nu cumva este vorba despre cărţile interzise de Inchiziţie, trecute în Index Librorum Prohibitorum ?

     – Sigur, bănuiam că ţi-ai dat seama imediat, dar la acestea se mai adaugă şi alte cărţi blestemate, despre care Inchiziţia nu a obţinut încă informaţii, mai sunt şi unele cu filele de pergament otrăvite, precum şi laboratorul alchimic al fostului împărat Rudolf al II-lea. Sunt sigur că îţi este cunoscut faptul că Vaticanul, condus acum de Papa Clement al XI-lea, nu a văzut niciodată cu ochi buni alchimiştii şi magicienii. Nu-ţi este străină nici vestea că împăratul doreşte mult să construiască o nouă bibliotecă în incinta domeniului Hofburg, o altă aripă a Palatului Imperial, fiind sfătuit de sfetnicul despre care ţi-am vorbit, un erudit pasionat de astrologie şi de numerologie, să nu ducă această bibliotecă secretă cu încărcătură malefică în inima reşedinţei sale, deoarece ar putea avea o influenţă nefastă asupra destinului său şi al Coroanei Imperiale. Ne-am tot gândit care ar fi soluţia potrivită ca să rezolvăm această problemă, aceea de a îndepărta acest tezaur de scrieri şi tipărituri străvechi fără a-l distruge şi, în urmă cu doi  ani, mi-a venit o idee salvatoare, după o vizită pe care am făcut-o pe insula Ada Kaleh, cu scopul de a intensifica pregătirile pentru întărirea fortificaţiilor şi a micuţei garnizoane de acolo, ea fiind un punct strategic important pentru a deveni stăpânii Dunării, aşa cum pe bună dreptate ne tot spunea generalul Friedrich Ambros conte Veterani, la sfârşitul secolului trecut. Comandantul garnizoanei, locotenentul Kurt Weissmann, mi-a spus atunci că au fost descoperite în inima subterană a insulei două tuneluri care duc spre cele două maluri ale Dunării, în Serbia şi în Valahia. Am ţinut neapărat să le văd şi pot să-ţi spun că sunt în stare bună, foarte spaţioase şi vechi, probabil din perioada Imperiului Roman. Când am revenit la Viena i-am propus împăratului să le întărim pereţii cu cărămizi rezistente şi să adăugăm câteva încăperi sub clădirea pulberăriei, apoi să amenajăm acolo o bibliotecă secretă unde vom transporta toate cărţile şi obiectele din subsolul Bibliotecii Imperiale. În luna martie anul viitor lucrările vor fi gata, inginerii noştri au realizat deja nişte ingenioase sisteme de aerisire, bine încastrate şi camuflate în zidurile fortăreţei, iar bibliotecarul desemnat să aibă grijă de această colecţie va dispune de un birou, un dormitor şi o baie cu apă rece şi apă caldă care va veni prin două conducte direct de la sediul garnizoanei.

     – Acum înţeleg despre ce misiune este vorba, probabil v-aţi gândit ca eu să fiu bibliotecarul din măruntaiele insulei Ada Kaleh. Nu ştiu ce să spun, acum sunt destul de tulburat despre întorsătura neobişuită pe care ar putea să o ia viaţa mea, sper însă Excelenţa Voastră că îmi veţi lăsa  posibilitatea de a alege, altfel mi s-a părea totul un fel de condamnare la temniţă grea, fără niciun fel de motive şi fără proces. O viaţă de recluziune totală, fără prieteni şi fără poveşti de dragoste, nu prea este din păcate pe gustul meu…

     – Nu te speria, nu va fi cum îţi imaginezi acum, când te-am luat desigur prin surprindere, îţi vom oferi venituri mai consistente tocmai pentru avea o libertate de mişcare mai mare, în biblioteca ta vor avea acces doar cărturari de încredere trimişi de noi, din când în când, de două-trei ori pe an, iar tu vei putea trece când doreşti, fie în Serbia, fie în Valahia şi tot de două-trei ori pe an eşti aşteptat şi la Viena, la Palatul Imperial. În aceste peregrinări poţi să cunoşti în mod evident şi femei, îţi vei face prieteni noi şi vei putea să ai şi câte o poveste de dragoste cu vreo turcoaică de pe insulă, dar să fii cu mare grijă, nu-ţi recomandăm să ieşi la suprafaţă decât seara târziu (când locuitorii se retrag în case, temându-se de tot felul de strigoi şi de alte apariţii, aşa cum am aflat), iar ziua vei urca doar atunci când vei fi anunţat de omul tău de legătură, locotenentul Kurt Weissmann, singurul care va cunoaşte secretul bibliotecii subterane. Ca să nu baţi la ochi şi să nu se afle ce se ascunde în subteran, vei ieşi la lumina zilei mai rar şi numai atunci când vor sosi corăbii cu călători, ca să te amesteci cu ei. 

     A doua zi de la întâlnirea din palatul Belvedere de Sus cu Prinţul Eugen, prealuminatul monarh Carol al VI-lea m-a invitat la Palatul Imperial şi m-a felicitat cu căldură că am acceptat misiunea secretă din Ada Kaleh, dăruindu-mi cu bucurie un frumos ceas de buzunar din aur, meşteşugit cu artă de Peter Henlein din Nürnberg, în 1538. Îl păstrez şi acum, pe capac este gravată o încântătoare imagine cu Adam şi Eva în Grădina Raiului. Peste o săptămână, Zeul Războiului mă alinta deja cu un nume destul de bine ales, Bibliotecarul Infernului, care nu era deloc departe de realitate, având în vedere încărcătura malefică a cărţilor pe care trebuia să le păstrez în cele mai bune condiţii.

(Fragment din romanul în lucru ’’Bibliotecarul Infernului’’)

| Leave a comment

Text and Time 118 (The Archetypal World)

My most recent artwork, Text and Time 118 (The Archetypal World), oil on canvas, 50×70 cm, 2018, belonging to the series of the new awarded art concept/movement, the Archetypal Expressionism.

The art collectors interested by this artwork may contact the art dealer Saatchi Art:

| Tagged , , , , , | Leave a comment

Meritul Bucovinei

In November 2018, I was awarded Meritul Bucovinei  for my whole activity as a visual artist, writer and journalist, the most important award offered by Suceava County.

Other former recipients of this award are the well known writers Norman Manea, Matei Visniec and Constantin Hrehor and the visual artists Dumitru Rusu and Gabrel Baban.
The president of Suceava County is Gheorghe Flutur (photo below), who offered this prestigious distinction to some important personalities from Bucovina.
| Tagged , , , , , , | Leave a comment

’’Avem nevoie de modele toată viaţa’’

                          ’’Avem nevoie de modele toată viaţa’’

     Interviu cu scriitorul Constantin Ciopraga

     Un chip frumos şi senin, de efigie clasică; o eleganţă şi o delicateţe de aristocrat al scrisului; o voce caldă şi tuşantă, cu o tonalitate domoală, de scriitură sadoveniană.

Aşa mi-l amintesc pe Maestrul Constantin Ciopraga, cel care a intervenit de câteva ori în destinul meu de creator în mod benefic, începând cu anul 1982, când s-a numărat printre membrii juriului concursului naţional de  poezie al editurii ’’Junimea’’ din Iaşi, unde am debutat cu placheta ’’Duminica realului’’(1984).

     Abia după 1990 am avut şansa de a ne întâlni de câteva ori la Fălticeni, la sărbătorirea Maestrului Ion Irimescu, dar şi la propria sa celebrare de la Colegiul Naţional ’’Nicu Gane’’, în mai 2001, la împlinirea vârstei de 85 de ani, când am realizat acest interviu. Tot în acelaşi an, în luna octombrie, am avut nesperata bucurie de a sta cu dânsul la un taifas mai îndelungat, împreună cu marele cărturar al Fălticenilor, Eugen Dimitriu, chiar în casa în care locuia de lângă mănăstirea Golia din Iaşi,. Stabilisem să ne întâlnim toţi trei pentru a-i aduce manuscrisul cărţii pe care o îngrijeam atunci, ’’Oraşul Muzelor’’ de Eugen Dimitriu, deoarece acceptase să semneze prefaţa.

     Mi-au atras atunci atenţia miile de cărţi din biblioteca respectatului scriitor şi academician, dar şi frumoasele tablouri aparţinând unor artişti care intraseră de mult timp în istoria artei româneşti, în special un tulburător portret al gazdei noastre realizat de celebrul pictor Corneliu Baba. Nu pot uita nici momentul încărcat de emoţie al deschiderii cu grijă şi evlavie a unui vechi şi elegant stilou ’’Parker’’cu peniţă de aur, cel cu care prozatorul Liviu Rebreanu a scris câteva dintre renumitele sale romane.

– La sărbătorirea dvs. de la Colegiul Naţional ’’Nicu Gane’’ din Fălticeni, mulţi invitaţi au considerat că sunteţi un model în cultura română. Care este secretul dvs., ce drum ar trebui să urmeze tinerii intelectuali pentru a ajunge şi ei modele exemplare?

– Reţin din întrebarea dvs. ideea de model. Avem nevoie de modele toată viaţa. Indiferent de vârstă, chiar cineva ajuns la 70 de ani, are încă de învăţat. Viaţa este scurtă, iar arta, ştiinţa, cultura reprezintă domenii fără sfârşit. Cred că nu există o incompatibilitate între ideea de model şi aceea de personalitate, de individualitate. Reluăm, urmăm anumite sugestii sau linii de forţă, de la alţii care ne-au precedat şi care, în domeniul lor, s-au ilustrat. A prelua nu înseamnă a urma tale quale, a urma întocmai. Cine urmează întocmai, în litera sa modelul, este un epigon, dar a prelua, a regândi, a sistematiza şi a crea este altceva. Modele sunt în jurul nostru nenumărate, important însă este să ne punem în rezonanţă cu acel model care ni se potriveşte, de la care putem prelua anumite pulsiuni care să ne facă să ne descoperim noi înşine şi să aducem la lumină forme care să contribuie la progresul domeniului respectiv. Personal am avut ca prime modele pe câţiva dintre  profesorii Liceului ’’Nicu Gane’’, actualul colegiu naţional, cărora le rămân în continuare îndatorat, în primul rând pentru că m-au făcut să mă descopăr mie însumi. În al doilea rând, fiindcă mi-au imprimat la o vârstă tânără, în adolescenţă, anumite forme de viaţă: cultul muncii, respectul pentru înaintaşi, şi mai ales mi-au imprimat o linie clasică, potrivită temperamentului meu.

’’Profund semnificativă rămâne în literatura română dimensiunea umană’’

Aţi meditat ani de zile şi aţi scris despre ’’personalitatea literaturii române’’. Privind retrospectiv, aţi putea să reluaţi pentru cititorii noştri câteva linii de forţă ale literaturii române?

-Volumul acesta a apărut acum câţiva ani într-o nouă ediţie mult amplificată şi adusă la zi şi reprezintă o sinteză din punctul de vedere al specificităţii, al contribuţiei scriitorilor români la imaginea literaturii române ca ansamblu semnificativ, diferenţiat de alte literaturi. Din acest punct de vedere, ’’Personalitatea literaturii române’’ este o istorie generală a operelor literare produse în spaţiul românesc sau în alte spaţii, dar care se anexează culturii noastre. M-am oprit la scriitori foarte importanţi, la cei de primă mărime, pornind de la psalmii lui Dosoftei, trecând la Dimitrie Cantemir, un bun renascentist târziu, apoi la secolul al XIX-lea, care a dat figuri excepţionale, începând cu Eminescu şi completând viziunea sintetizatoare a veacului, respectiv cu Caragiale şi Creangă. La secolul al XX-lea privirile mele s-au oprit asupra unor creatori care ar putea onora orice mare şi veche literatură universală: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, în noua ediţie introducându-l şi pe Vintilă Horia, care deşi a scris lucrări monumentale în alte limbi, în spaniolă sau franceză, rămâne un scriitor român reprezentativ. Intenţia mea a fost ca în această lucrare să se decanteze şi să prindă relief acele trăsături ale spiritului românesc care transpuse în literatură capătă semnificaţie durabilă. Am avut în vedere întâi legăturile cu spaţiul românesc, cu timpul istoric, şi am încercat o încadrare, o înseriere a literaturii române în raport cu alte literaturi ţinând seama de aşezarea noastră în această parte a Europei, în care Orientul şi Occidentul se întrepătrund. M-au preocupat şi formele existenţiale tipice, de pildă un capitol se referă la tragic, un altul la vibraţiile naturii în context românesc, toate acestea îmbinându-se într-o idee de ansamblu, idee care, din punctul meu de vedere, înscrie literatura română într-un spaţiu mai degrabă mediteranean decât nordic, mai degrabă clasic, de linişte, de ordine, de echilibru şi mai puţin în linie romantică, dând literaturii noastre o anumită personalitate. Am translat, am lărgit conceptul de personalitate de la persoana individuală, de la persoana umană de elită sau cel puţin deosebită, către o sumă de personalităţi în care elementele se echilibrează prin împrumuturi de la unii la alţii. Avem şi scriitori reflexivi, şi scriitori exuberanţi, şi scriitori clasicizanţi, moderni sau modernişti, toate aceste forme topindu-se în cele din urmă într-o imagine de ansamblu, care conferă literaturii române calitatea de literatură profund legată de viaţă. Istoria noastră are unele lacune, specialiştii noştri spun că s-au pierdut peste 90% din documentele de epocă. Literatura ne oferă în schimb imagini de ansamblu. Sadoveanu a făcut o incursiune în istorie începând cu secolul al VIII-lea, cu ’’Creanga de aur’’şi a ajuns până la războiul de independenţă din 1877 şi chiar până la primul război mondial. Ficţiunea întregeşte la el datele istorice incomplete. Acesta este rostul unei mari literaturi, să înlesnească pe cât posibil cunoaşterea generală şi cunoaşterea de sine. Suntem o literatură de semnificaţii realiste în primul rând, cu deschideri şi spre romantism şi spre alte curente, dar profund semnificativă rămâne în literatura română dimensiunea umană. Ca popor uneori suntem mai înclinaţi spre meditaţia gravă, dar şi deschişi spre orizonturi senine, şi în acest fel opera lui Creangă se întregeşte cu cea a lui Caragiale. Umoreşti şi unul şi altul, dar privind lucrurile din perspective diverse, iată-i definind specificul unui popor. Creangă, scriitor greu traductibil, ne-a oferit, după expresia lui Ibrăileanu, maximum de românism, fără nicio intenţie naţionalistă. S-a observat apoi că Eminescu nu poate fi preluat fără a-l raporta la Caragiale. Gravitatea, solemnitatea, patosul eminescian, au în contrapondere vorba de duh, privirea ageră, ironia, autoironia, adică acele dimensiuni care fac din semenul nostru un motiv de reflecţii sau un motiv de ironie.

’’Rămân profund marcat de modelele pe care le-am cunoscut în adolescenţă’’

– S-a vorbit mult despre miracolul cultural al Fălticenilor, târgul în care v-aţi format. Cum ar putea fi explicat acesta?

– Era atunci o perioadă de acumulări. Talentele au izbucnit după 1900. Dacă târgul de odinioară s-a constituit curând după pierderea Bucovinei, în 1775, valorile de primă mărime care s-au afirmat au apărut cam după vreo sută de ani.

     Gimnaziul s-a înfiinţat în 1870 şi acest aşezământ şcolar a avut darul de a atrage intelectuali care au creat o atmosferă, au desenat o ambianţă şi au făcut să polarizeze în jurul acestei instituţii şi persoane din afara şcolilor din Fălticeni, între care se numără şi cea în care au învăţat Lovinescu şi Sadoveanu. Şcolile acestea au avut un rol formativ excepţional. Ideile nobile, sămânţa de bună calitate au căzut din fericire în teren fertil, adică receptivitatea locuitorilor acestei aşezări a fost pe măsura aşteptărilor celor care profesau în învăţământ. Cred că momentul în care Sadoveanu şi Lovinescu erau elevii acestui liceu, adică între 1892 şi 1896, era unul în care, aşa cum spunea Lovinescu, nu erau cititori foarte avizaţi. Lovinescu spune despre Sadoveanu şi Ion Dragoslav că erau singurii cititori. Era o exagerare conştientă, desigur că erau şi alţii care puteau aprecia valoarea unei cărţi, dar atmosfera realmente culturală a Fălticenilor este cea de după 1900, perioada în care Sadoveanu însuşi era modelul de productivitate excepţională, iar când mai tinerii Grigore Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban, Anton Holban ş.a. au pornit la drum, la Fălticeni era deja un aer de deschidere spre marile culturi, o emulaţie care a făcut ca dintr-un târg modest, sub 10.000 de locuitori, să apară scriitori de dimensiuni europene. Nu ne gândim strict la Sadoveanu, ci mai degrabă la Eugen Lovinescu, care întors de la un doctorat pe care l-a trecut la Sorbona, avea o viziune europeană foarte sincronă asupra fenomenului literar. Mă gândesc de pildă la nepotul său de soră, Anton Holban, care se situa  sub raportul artei literare în preajma celor mai moderni dintre prozatorii contemporani. Nu trebuie să ne raportăm doar la Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, ci şi la foarte tânărul Anton Holban, la care am remarcat proustianismul său. Productivitatea culturală, în speţă literară de aici, este realmente un miracol, aşa cum spuneaţi şi dvs. la început. Miracol, întrucât lucrurile acestea nu se petreceau într-un oraş cu 100.000 de locuitori, aşa cum avea Iaşiul în 1910. Alte oraşe mai mari decât Fălticenii, Bacău, Buzău sau Galaţi, nu produseseră până la apariţia lui Anton Holban (1905-1937), un etalon la data respectivă, un număr atât de mare de personalităţi culturale. Aceste oraşe erau orientate spre viaţa practică, spre bunurile materiale. Îmi amintesc că, într-un început de vară, un scriitor foarte popular cum era Ion Minulescu se pregătea să rostească o conferinţă la Bacău, şi toată lumea stătea la mese în grădinile de vară, iar sala în care trebuia să vorbească era goală. La Fălticeni, receptivitatea la cultură, la frumos, indiferent că era vorba de literatură, teatru sau pictură, a fost o formă de continuitate permanentă, fără goluri. Nu există determinante precise asupra unui moment de expansiune culturală, geniile, talentele mari se nasc potrivit unor legi imprecise, în perioadele sortite de cineva mai presus de noi, fapt pentru care există în domeniul creaţiei spirituale momente de plenitudine, de vârf şi de reflux. Momentul 1904, când Sadoveanu îşi publica primul volum la Bucureşti, reprezenta o etapă de început de flux la Fălticeni. Acelaşi moment caracteriza începuturile activităţii de critic literar ale lui Eugen Lovinescu, cel care a lăsat apoi câteva zeci de volume. În comparaţie cu acel moment, care ajungea la apogeu între cele două războaie, până prin 1935-1940, creativitatea de după al doilea război mondial a fost în scădere, a fost un moment de reflux, deşi au apărut Horia Lovinescu şi Vasile Lovinescu şi Nicolae Labiş, elemente pozitive, dar şi cantitativ şi calitativ, productivitatea de după cel de-al doilea război mondial n-a mai fost aşa de mare ca cea dinainte. Rămâne însă constatarea că spaţiul acesta cultural a fost un spaţiu privilegiat, deoarece în raport cu dimensiunea demografică a locului, Fălticenii au dat valori de primă mărime. Există cel puţin 50-60 de nume de rezonanţă regională şi cel puţin 15-20 de rezonanţă naţională, valori care îl situează în rândul oraşelor cu audienţă culturală excepţională. Nu pot ţine cumpănă oraşe ca Piteşti, Curtea de Argeş, Suceava, Focşani ş.a. Niciunul dintre acestea nu egalează productivitatea Fălticenilor, ceea ce iarăşi ne duce la ideea de miracol. Nu credem în miracole în sensul strict al termenului, dar ceva ieşit din comun există totuşi. Este un motiv de mândrie pentru fălticeneni, un privilegiu pentru cei care s-au născut şi s-au format aici, printre care mă număr şi eu, şi rămân profund marcat de modelele pe care le-am cunoscut în adolescenţă, modele pe care le admir în continuare, fără de care destinul meu spiritual ar fi fost altul. Sunt suficiente motive să rămân legat afectiv şi  raţional de Colegiul Naţional ’’Nicu Gane’’, de amintirea locurilor de odinioară, şi fac încă o dată menţiunea că orice întâlnire a mea cu climatul acesta este profund benefică. Mă simt refăcut, mă simt întotdeauna regenerat de contactele cu aerul de aici, cu lumea de aici, care este o lume aşezată într-o durată. Fălticenenii pur-sânge au, după părerea mea, un pliu, o notă caracteristică ţinând de anumite constante spirituale de nuanţă clasică. Iată elemente despre un oraş având şi astăzi dimensiuni mici, dar care şi-a creat o mitologie de spaţiu productiv, în baza căreia generaţiile care se succed pot porni la drum cu încrederea că ar putea deveni continuatori.

      Constantin SEVERIN (’’Monitorul de Suceava, An VII, Nr. 135, sâmbătă, 9 iunie 2001)

| Tagged | Leave a comment

Severin’s Choice: Jenny Saville

Jenny Saville-1-”Propped”, oil on canvas,213, 4×182, 9 cm, 1992

                  A Young British Artist Reinvented Figurative Painting

     In October 2018, Jenny Saville’s 1992 painting “Propped”(a selfportrait from her graduating show from Glasgow School of Art, all the works having been purchased by Charles Saatchi ) sold at Sothebys London for a grand total of $12.4 million, propelling the young British artist to become the most expensive living female artist.

    A true and innovative descendant of the former Masters Egon Schiele and Lucian Freud, Saville became famous for her monumental figurative female bodies which are the opposite of the Academic studies of idealized beauty, focusing on the intensity of perception, dramatism, naturalism and truth. By exploring the fragile links between body and soul, like Lucian, the grandson of Sigmund Freud, she seems to scrutiny her models intensily with the eye of a scientist. There are some artworks by Lucian Freud, like ‘’Benefits Supervisor Sleeping’’, 1995 and ‘’Sleeping by the Lion Carpet’’, 1996, which probably exercised a strong influence at the beginning of Saville’s career as a cutting edge artist of the human body. Even since she was very young, in 1994, the artist observed operations at the clinic of a New York plastic surgeon and as a result she painted a series of wounded women, with the surgeon’s markings on the contours of their bodies or even on the faces.  “I paint flesh because I’m human. If you work in oil, as I do, it comes naturally. Flesh is just the most beautiful thing to paint” she has said.

     Jenny Saville succeeded to reinvent figurative painting for contemporary art through her new and challenging way of painting the fleshy females nudes, stout or fatty, with physical traumas, sometimes with a lost gaze, an allusion of their life in a tragic world. 

Constantin Severin

”Plan”, oil on canvas, 274×213,5 cm, 1993

Jenny Saville, ”Prop”, oil on canvas,213.5 x 183 cm, 1993
Jenny Saville,”Shift”, oil on canvas,330.2 x 330.2 cm, 1996-1997
Reverse, oil on canvas, 213,4×243, 8 cm, 2002-2003
Jenny Saville- photo by Pal Hansen


Human perception of the body is so acute and knowledgeable that the smallest hint of a body can trigger recognition.
—Jenny Saville

In her depictions of the human form, Jenny Saville transcends the boundaries of both classical figuration and modern abstraction. Oil paint, applied in heavy layers, becomes as visceral as flesh itself, each painted mark maintaining a supple, mobile life of its own. As Saville pushes, smears, and scrapes the pigment over her large-scale canvases, the distinctions between living, breathing bodies and their painted representations begin to collapse.

Born in 1970 in Cambridge, England, Saville attended the Glasgow School of Art from 1988 to 1992, spending a term at the University of Cincinnati in 1991. Her studies focused her interest in “imperfections” of flesh, with all of its societal implications and taboos. Saville had been captivated with these details since she was a child; she has spoken of seeing the work of Titian and Tintoretto on trips with her uncle, and of observing the way that her piano teacher’s two breasts—squished together in her shirt—became one large mass. While on a fellowship in Connecticut in 1994, Saville was able to observe a New York City plastic surgeon at work. Studying the reconstruction of human flesh was formative in her perception of the body—its resilience, as well as its fragility. Her time with the surgeon fueled her examination into the seemingly infinite ways that flesh is transformed and disfigured. She explored medical pathologies; viewed cadavers in the morgue; examined animals and meat; studied classical and Renaissance sculpture; and observed intertwined couples, mothers with their children, individuals whose bodies challenge gender dichotomies, and more.

A member of the Young British Artists (YBAs), the loose group of painters and sculptors who came to prominence in the late 1980s and early 1990s, Saville reinvigorated contemporary figurative painting by challenging the limits of the genre and raising questions about society’s perception of the body and its potential. Though forward-looking, her work reveals a deep awareness, both intellectual and sensory, of how the body has been represented over time and across cultures—from antique and Hindu sculpture, to Renaissance drawing and painting, to the work of modern artists such as Henri Matisse, Willem de Kooning, and Pablo Picasso. In the striking faces, jumbled limbs, and tumbling folds of her paintings, one may perceive echoes of Titian’s Venus of Urbino (c. 1532), Rubens’s Christ in the Descent from the Cross (1612–14), Manet’s Olympia(1863), and faces and bodies culled from magazines and tabloid newspapers. Saville’s paintings refuse to fit smoothly into an historical arc; instead, each body comes forward, autonomous, voluminous, and always refusing to hide.

(Gagosian Gallery)

| Tagged , , , , , | Leave a comment