Dream days in a fabulous city, Plovdiv, the cultural and historical capital of Bulgaria, where the heart of Thrace still beats. Days under the sign of the myth of Orpheus and of friendship between poets from different countries, at the International Poetry Festival “Orpheus”, impeccably organized by the poet Anton Baev, which ended for me in style, with the prize “On the footsteps of Orpheus” for the poem “The Look of Orpheus”. The Grand Prize “Orpheus” for lifetime achievement was awarded to the renowned Bulgarian poet Yordan Velchev. Goodbye Plovdiv, a city where every street corner is a gift and every moment a sublime experience.
Privirea lui Orfeu
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din afara lucrurilor
privirea-muzică din inima golului care mișcă stelele și alți aștri
o privire plină de iubire care îți amplifică viața în Paradis și moartea în Infern
privirea care o pierde pe Eurydice pentru a câștiga Cântecul
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din interiorul lucrurilor
privirea-nimfă din inima materiei care hrănește rădăcinile și frunzele
o privire încărcată de toate poveștile noastre luminoase și întunecate
privirea care se sfărâmă în poemul acesta în mii de fluturi înrourați
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din privirea mea
privirea-țesătură în filigran a ființelor și lucrurilor pe care le iubesc
o privire scrijelită de toate bucuriile păcatele și trădările omului
privirea în care Realul și Imaginarul vor fi în veci ființe gemene
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din privirea lui Dumnezeu
privirea-icoană care vindecă rănile sufletului și exaltă Muzica și Textul
o privire ciugulită în afara lumii de îngeri heruvimi și serafimi
privirea din care începe povestea de taină a tuturor lucrurilor
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din inima Cuvântului
privirea-litere de foc din vulcanii nestinși ai condiției umane
o privire de cărți cu foi veline de legende și mituri incandescente
o privire care își rescrie învierea atunci când îl vede pe Dumnezeu
Suceava, 1 decembrie 2022
The Gaze of Orpheus
I’ve always written looking for Orpheus’s gaze outside of things
the gaze-music in the heart of the void that moves the stars and planets
a gaze full of love that magnifies your life in Paradise and death in Hell
the gaze that loses Eurydice to win the Song
I’ve always written looking for Orpheus’ gaze inside things
the gaze in the heart of matter that nourishes roots and leaves
a gaze laden with all our light and dark stories
the gaze that shatters in this poem into a thousand dewy butterflies
I’ve always written looking for Orpheus’ gaze in my gaze
the filigree gaze of the beings and things I love
a gaze engraved with all the joys sins and betrayals of man
the gaze in which the Real and the Imaginary will forever be twin beings
I have always written looking for the gaze of Orpheus in the gaze of God
the gaze-icon that heals the soul’s wounds and exalts Music and Text
a gaze pecked out of the world by angels cherubims and seraphims
the gaze from which the mystery story of all things begins
I have always written seeking Orpheus’ gaze from the heart of the Word
the fire-light gaze from the unextinguished volcanoes of the human condition
a gaze of vellum-bound books of incandescent legends and myths
a gaze that rewrites its resurrection when it sees God
Mă simt onorat și bucuros să mă număr printre cei 10 poeți participanți între 10-13 mai 2023 la cea de-a V-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie „Orfeu” din Plovdiv, Bulgaria, la invitația organizatorului festivalului, cunoscutul poet Anton Baev.
Acest prestigios festival de poezie a fost înființat în anul 2018 într-unul din cele mai vechi orașe locuite din Europa (cu un teatru, un stadion, un amfiteatru și o bazilică din epoca romană!) pentru a celebra faptul că în anul următor, 2019, orașul Plovdiv a fost desemnat capitala culturală europeană împreună cu orașul Matera din Italia.
Poeții invitați la ediția din anul 2023:
Robert Meskhi – Georgia
Yulia Berezhko-Kaminska – Ucraina
Ataol Behramoglu – Turcia
Husein Mevsim – Turcia
Dimana Ivanova – Bulgaria
Tomas Stary – Republica Cehă
Yordan Velchev – Bulgaria
Martina Strakova – Slovacia
Flavia Teoc – România / Danemarca
Constantin Severin – România
Proiectul este realizat cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Plovdiv, direcția pentru cultură și arheologie și face parte din calendarul cultural al municipalității din anul acest an, incluzând lecturi și o competiție de poezie, un seminar cultural și educațional, un forum al scriitorilor și excursii la cele mai importante obiective turistice. Organizatorii vor publica o antologie cu poemele invitaților în limbile bulgară și engleză.
Iată cele patru poeme cu care voi participa la acest inedit festival internațional de poezie, în limbile română, bulgară și engleză:
PRIVIREA LUI ORFEU
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din afara lucrurilor privirea-muzică din inima golului care mișcă stelele și alți aștri o privire plină de iubire care îți amplifică viața în Paradis și moartea în Infern privirea care o pierde pe Eurydice pentru a câștiga Cântecul
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din interiorul lucrurilor privirea-nimfă din inima materiei care hrănește rădăcinile și frunzele o privire încărcată de toate poveștile noastre luminoase și întunecate privirea care se sfărâmă în poemul acesta în mii de fluturi înrourați
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din privirea mea privirea-țesătură în filigran a ființelor și lucrurilor pe care le iubesc o privire scrijelită de toate bucuriile păcatele și trădările omului privirea în care Realul și Imaginarul vor fi în veci ființe gemene
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din privirea lui Dumnezeu privirea-icoană care vindecă rănile sufletului și exaltă Muzica și Textul o privire ciugulită în afara lumii de îngeri heruvimi și serafimi privirea din care începe povestea de taină a tuturor lucrurilor
am scris mereu căutând privirea lui Orfeu din inima Cuvântului privirea-litere de foc din vulcanii nestinși ai condiției umane o privire de cărți cu foi veline de legende și mituri incandescente o privire care își rescrie învierea atunci când îl vede pe Dumnezeu
Suceava, 1 decembrie 2022
ЧЕРНАТА КОЗА
моето детство беше наблюдавано от две поетични изображения скоковете на черните кози над зъберите на близките планини и безбройните ароматни цветя в люляковата гора в копитата в паметта ми още тлее като жив въглен танцът на дивите пчели в дълбоките черни очи на черната коза докато тя дъвчеше хиляди люлякови цветове, втренчени в мен имаше моменти, когато усещах, че гледката, звука и аромата са парализирани от мигащото видение пред мен от красотата в общението на два нематериални мита която сънувах ден и нощ и от която хранех поезията на живота си
моето детство приключи внезапно, когато татко хвърли в градината оросеното стройно тяло на черната коза, която бе застрелял стъклените ѝ очи – огледало на поезията на живота кадифената й муцуна – дупка за жежката малина на куршума извитите като пръстени рога – отломка от съзвездието Телец шията като от картина на Модилиани – арка между хребета и моето стихотворение мускулестите крака – светкавица, с която ми се иска да напусна света раздвоените копита – корени, които ме дърпат към дома в Байя де Арма татко одираше кошутата на моето детство, аз коленичих и взех сърцето ѝ в ръце, за да тупти сега в това стихотворение
Превод – Гергана Златкова
BLACK GOAT
my childhood was watched over by two poetic images the leaping of black goats over the jagged cliffs of the nearby mountains and the myriad fragrant flowers in the lilac forest at their feet in my memory still smoulders like a burning fire the dance of wild bees in the deep black eyes of a black goat as she nibbled a thousand lilac blossoms staring at me there were moments when I felt that the sight and sound and smell were paralyzed by the flashing apparition before me by the beauty and communion of two intangible myths that I dreamt of day and night and from which I fed my life’s poetry
my childhood ended abruptly the day my father threw into the garden the slender dewy body of the black goat he’d shot hunting its glassy eyes a mirror of life’s poetry made spalls the velvety wet snout – a burrow for the warm raspberry of the gun leads the ringed horns – a splinter of the constellation Taurus the neck of a Modigliani painting – an arch between the mountain ridge and my poem muscular legs – the lightning I wish I could get out of the world with cloven hooves-the roots that pull me back home to Baia de Aramă while my father skinned my childhood’s hind I knelt and took her heart in my hands to beat now in this poem November 23, 2022
English version – Constantin Severin
CAPRA NEAGRĂ
copilăria mea a fost vegheată de două imagini poetice saltul caprelor negre pe stâncile tăioase ale munților din apropiereși miriadele de flori parfumate din pădurea de liliac de la poalele lor în memoria mea încă mocnește ca un tăciune aprins dansul albinelor sălbatice în ochii negri și adânci ai unei capre negre în timp ce ronțăia mii de flori de liliac privindu-mă fix au fost momente în care simțeam că văzul auzul și mirosul mi-au fost paralizate de apariția fulgurantă din fața mea de frumusețea și comuniunea celor două mituri intangibile pe care le visam ziua și noaptea și din care îmi hrăneam poezia vieții
copilăria mea s-a sfârșit brusc în ziua în care tata a azvârlit în grădină trupul zvelt acoperit de rouă al caprei negre împușcate la vânătoare ochii ei sticloși-o oglindă cu poezia vieții făcută țăndări botul catifelat și umed-o vizuină pentru zmeurișul cald al alicelor coarnele inelate-o fâșie din constelația Taurus gâtul dintr-o pictură de Modigliani-un arc între creasta muntelui și poemul meu picioarele musculoase-fulgerele cu care aș vrea să ies din lume copitele despicate-rădăcinile care mă trag înapoi acasă la Baia de Aramă în timp ce tata jupuia ciuta copilăriei mele am îngenunchiat și i-am luat inima în palme ca să bată acum în poemul acesta
23 noiembrie 2022
МАЙСТОР НА КЛАДЕНЦИ
На Орхан Памук
Обсебени от ежедневни задължения, родителите ми не бдяха над детството ми в родното ми село както стори майсторът на кладенци – човек с душа, измъчена от мълчанието на тайнствените и чисти води, от който учих поезията на дълбините и азбуката на послушанието
търсенето на място за кладенеца е магически ритуал и започва с молитва, която казахме двамата с поглед, насочен към душата на другия, той остана в откритата земя а аз чаках, докато небето се стъмни със странния трепет от дълбините
тогава майсторът излюпи невидими пътеки по повърхността, изследвани до най-малките подробности, понякога се търкаляше и измерваше пулса на земята и слушаше, прилепил ухо към нея, каза ми, че в дълбините си водите имат демони, които общуват само с майстори на кладенци чрез думи-събития
първата лопата пръст от избраното място беше хвърлена в небето и гледах кехлибарените зърна, търкалящи се в прахта, търках потните си от радост длани, броях наум звъна на камбаните от селската църква,
докато кладенецът навлизаше в земята ден след ден гледах майстора с изумрудени очи – въже, опънато за кол Имах чувството, че започвам да общувам все по-неистово и ненаситно с природата, озвучена от трепета на дълбините чрез думите-събития
след като прикачи овалната черна кофа, господарят на кладенците измери сянката ми с тънка и крехка тръстика, през която се чуваха гласа на самотата и песента на мечтата – на ръба на поникването, вгради ги в цилиндър от камък и хоросан, като прекръсти сърцето ми
господарят на кладенците е вече отвъд, но сега знам – в дълбините си градовете крият градски демони, дълбоки кладенци на памет и призрачен живот в дълбините си селата крият селски демони – дълбоки кладенци на памет и призрачен живот в дълбините си сърцето крие демони – дълбоки кладенци на любов и памет
в дълбините си думите крият демони – дълбоки кладенци на смисъл и спомени от прах Сучава, 2 май 2020 г.
Превод – Гергана Златкова
THE MASTER OF FOUNTAINS
To Orhan Pamuk
neither of my parents obsessed with daily chores watched over my childhood in my native village as did the master of fountains the man with the soul muttering in silence and waters mysterious and clear from which I learned the poetry of the depths and the alphabet of listening
finding the place of the well was a magical ritual and began with a prayer we both said with eyes half opened one looking inward the other mired in wet earth and we were waiting untill the sky had met with the strange trembling of the depths
then the craftsman hatched unseen paths on the surface researched in the smallest details sometimes he rolled and took the pulse of the earth and listened with his ear to the ground he told me that the waters have daemons in their depths which communicate only with good craftsmen through words-events
the first shovel of earth from the chosen place was thrown into the sky and I watched the amber grains rolled with particles of dust around us and I rubbed my sweaty palms with joy counting in my mind the ringing of bells from the village church
while the water well was advancing day by day and I was steadying the emerald-eyed craftsman on a rope tightened around a stake I felt like I was starting to communicate more and more frantic and insatiable with the nature voiced by the rippling of the depths through words-events
after he finished assembling the slender black bucket the master of wells carefully measured my shadow with a thin and fragile reed through which you could hear loneliness and dreaming sing a destiny on the verge of sprouting and built it into the cylinder of stone and mortar forming a cross in front of my heart
the master of wells has gone beyond but now I know cities have daemon cities in the depths deep fountains of memory and spectral lives the villages have daemon villages in the depths deep fountains of memory and spectral lives my heart has daemon hearts in the depths deep fountains of love and memory
words have daemon words in the depths deep wells of meaning and memories turned to powder Suceava, May 2, 2020
English version – Constantin Severin&Slim FitzGerald
MEȘTERUL DE FÂNTÂNI
Lui Orhan Pamuk
nici părinții obsedați de muncile zilnice nu mi-au vegheat copilăria din satul natal precum a făcut-o meșterul de fântâni bărbatul cu sufletul mustind de tăcere și de ape tainice și limpezi de la care am învățat poezia adâncurilor și alfabetul ascultării
căutarea locului fântânii era un ritual magic și începea cu o rugăciune pe care o rosteam amândoi cu ochii întredeschiși o privire îndreptată înlăutru cealaltă înfiptă în pământul reavăn și așteptam până când cerul se îngâna cu freamătul uruitor din adâncuri
apoi meșterul hașura trasee nevăzute pe suprafața cercetată în cele mai mici detalii uneori se rostogolea și lua pulsul pământului asculta cu urechea lipită de țărână îmi spunea că apele au în adâncuri daimoni care comunică doar cu meșterii de fântâni prin cuvinte-evenimente
prima lopată de pământ din locul ales era aruncată în înaltul cerului iar eu urmăream cu privirea boabele de chihlimbar rostogolite cu fire de praf în jurul nostru și îmi frecam de bucurie palmele transpirate numărând în gând dangătele clopotelor de la biserica din sat
în timp ce puțul de apă înainta zi de zi iar eu trăgeam meșterul cu ochi de smarald de sfoara strânsă în jurul unui par parcă simțeam că începeam să comunic tot mai frenetic și cu nesaț cu natura sonorizată de clipocitul adâncurilor prin cuvinte-evenimente
după ce sfârșea de montat ciutura zveltă și neagră meșterul de fântâni îmi măsura cu grijă umbra cu o trestie subțire și fragilă prin care auzeai cântând singurătatea și visul unui destin în pragul înmuguririi și o zidea în cilindrul de piatră și mortar făcându-mi o cruce în dreptul inimii
meșterul de fântâni a plecat dincolo dar acum știu orașele au daimoni de orașe în adâncuri fântâni adânci de memorie și vieți spectrale satele au daimoni de sate în adâncuri fântâni adânci de memorie și vieți spectrale inima mea are daimoni de inimi în adâncuri fântâni adânci de iubire și memorie
cuvintele au daimoni de cuvinte în adâncuri fântâni adânci de înțelesuri și memorie pulverulentă
Suceava, 2 mai 2020
ДЖОБНИЯТ ЧАСОВНИК
Срещнах те, когато светът беше огромна стая за реанимация, безпокойство и отчаяние ни свързваха с една и съща кислородна тръба, няколко книги и позлатен джобен часовник, подарен от дядо ми по майчина линия, когато завърших гимназия
бяхме две вибриращи минутни стрелки, синхронизирани от Ерос
мислехме, че вселената е Божи джобен часовник и небето – свод от еленови кожи, съшити заедно, докато нашите лица-близнаци трескаво се търсеха в бързите и завихрени потоци на Карпатите
бяхме две вибриращи минутни стрелки, синхронизирани от Ерос
но вместо с лица – вселената беше пълна с маски, целувките бяха опушени дупки, в дебелата им тъкан приятели умираха наоколо, хвърляни в черни найлонови торби, погребвани без корони – като мъченици през първите векове
бяхме две вибриращи минутни стрелки, синхронизирани от Ерос
извън всяка страст и всяка илюзия, за която разказваха, ние упорствахме на разговорите си с ангелите, рецитирахме древни молитви, песнопения за прогонване на демони с трескави чела, стегнати в златни нимби
бяхме две вибриращи минутни стрелки, синхронизирани от Ерос
Срещнах те, когато светът беше кула, разцепена от мълния – с изоставени огледала, в които още живите спят, но успяхме да превърнем страданието в любов, когато се погледнахме – Божият часовник спря да бие
бяхме две вибриращи минутни стрелки, синхронизирани от Ерос
Сучава, 7 май 2020 г.
Превод – Гергана Златкова
THE POCKET WATCH
I met you when the world was a huge resuscitation room and anxiety and despair connected us to the same oxygen tube a few books and a gold-plated pocket watch donated by my maternal grandpa at the end of high school
we were two trembling minute hands synchronized by Eros
we thought the universe was God’s pocket watch and the sky a vault of suede sewn together as our twin faces feverishly searched for each other in the buffeting and swirling torrents of the Carpathian Mountains
we were two trembling minute hands synchronized by Eros
but instead of faces the universe was full of masks the kisses were smoky holes in their thick fabric friends were dying all around and thrown in black plastic bags buried without crowns like martyrs in the first centuries
we were two trembling minute hands synchronized by Eros
abandon any passion and any illusion we were told but we stubbornly talked to the angels reciting old prayers and medieval songs to ward off demons with hot foreheads gripped in gold halos
we were two trembling minute hands synchronized by Eros
I met you when the world was a tower struck by lightning with abandoned mirrors in which the undead lay down to sleep but we managed to transmute suffering into love when we looked at each other God’s watch stopped beating
we were two trembling minute hands synchronized by Eros
Suceava, May 7, 2020
English version – Constantin Severin&Slim FitzGerald
CEASUL DE BUZUNAR
ne-am întâlnit când lumea era o imensă cameră de reanimare de același tub de oxigen ne legau anxietatea și disperarea câteva cărți și un ceas de buzunar cu capac de aur dăruit de bunicul matern la absolvirea liceului
eram două minutare vibrante sincronizate de Eros
credeam că universul e ceasul de buzunar al lui Dumnezeu iar cerul o boltă din piei de căprioare cusute cap la cap și ne căutam cu înfrigurare chipurile îngemănate în torentele repezi și învolburate din Munții Carpați
eram două minutare vibrante sincronizate de Eros
dar în loc de chipuri universul era plin de măști săruturile erau găuri fumegânde în țesătura lor groasă prietenii mureau în jur și erau aruncați în saci negri de plastic înmormântați fără coroane precum martirii în primele veacuri
eram două minutare vibrante sincronizate de Eros
abandonați orice pasiune și orice iluzie ni se spunea dar noi ne încăpățânam să stăm de vorbă cu îngerii rostind vechi rugăciuni și cântece medievale de alungat demonii cu frunțile înfierbântate strânse în cercuri de aur
eram două minutare vibrante sincronizate de Eros
te-am întâlnit când lumea era un turn retezat de trăznet cu oglinzi părăsite în care-și făceau culcuș strigoii dar noi reușeam să transmutăm suferința-n iubire și când ne priveam ceasul lui Dumnezeu înceta să mai bată
The Romanian Cultural Institute invited me with a solo show of painting, „The Archetypal World”/„Il Mondo Archetipico” at the big gallery of the Romanian Institute of Culture and Humanities Research in Palazzo Correr, Venice between 3-10 April, 2023.
At the opening from the 4th of April, the exhibition was inaugurrated by the director of the Romanian Cultural Institute in Venice, the historian Cristian Luca and was presented by the well-known curator Adina Rențea, the writer Lia Faur, the art journalist Ana Arsinca from the art magazine „Propagarta” in Bucharest and by the Italian writer and translator Monica Guerra, the president of the Association Independent Poetry.
During one week, the exhibition was visited by over 500 art lovers from 35 countries and I have spent a wonderful time to answer their questions, to tell them more things about my new art concept/movement, the archetypal expressionsim and about the Romanian art and culture.
The director Cristian Luca published on the site of the Romanian Institute for Culture and Humanities Research a short but relevant review of the event, one of the most important for my artistic career:
„Inauguration of the suggestive contemporary art exhibition “The Archetypal World” by Romanian artist Constantin Severin, curated by Adina Renţea, on Tuesday, 4 April 2023, at the Gallery of the Romanian Institute of Culture and Humanistic Research in Venice. The bright colours of Constantin Severin’s works, the cheerful and stimulating colours that enhance lucidity, the ancestral female representations, the mythical-symbolic contents that emphasise prehistoric anthropomorphic figurines symbolising fertility, longevity, wisdom, transport us into the Romanian artist’s fantastic universe. Constantin Severin uses a timeless artistic language, made of concepts, perceptions, colours, in which he weaves symbolism and meanings to tell the present and represent the future. The artist’s sensitivity, expressed through strong chromatic content, accentuates the power and suggestiveness of his paintings. Liveliness and chromatic exuberance take the form of symbols, ancestral archetypes, that cross time and are interpreted and depicted in an exemplary manner by the Romanian artist, constituting his pictorial interpretation of existence. The inauguration was attended by the artist Constantin Severin and the curator of the exhibition, Adina Renţea; the poetess, publicist and essayist Lia Faur, associate professor at the University of the West ‘Vasile Goldiş’ in Arad and lecturer in Romanian Language and Literature at the Romanian Language Institute of Bucharest at the University of Udine; the writer Monica Guerra, president of the Independent Poetry Association, curator of poetry presentations and workshops; the young and talented journalist Ana Arsinca, editor and author of the magazine Propagarta. Consecutive interpretation was provided by Arch. Paolo Tomasella. In addition, the head of the Romanian Institute of Culture and Humanistic Research in Venice spoke with an introductory greeting.”
A short video with the exhibition „The Archeytpal World”:
Happy and honoured as a winner of the International Poetry Award „Aco Karamanov”-2022 together with the great Brazilian poet Jose Eduardo Degrazia. The organizers published our poetry joint book (see the cover) in English and Macedonian (translated by the poet Daniela Andonovska-Trajkovska)languages. It’s a honour and a joy to have my name connected for ever to the teenager genius-hero poet Aco Karamanov, a symbol of Macedonian and European poetry.
Here is the official statement:
After the announcement of the open call for the International Aco Karamanov Poetry Award 2022 by the Council of the 49h edition of the International Karamanov Poetry Meetings and the Center for Culture “Aco Karamanov” – Radovish, North Macedonia, Borche Panov and prof. d-r Daniela Andonovska-Trajkovska – both poets and selectors, had a very difficult and responsible task to select the best poets among 179 entries submitted for the award from all around the world. In the first phase of the selection process, 43 entries were chosen – all from renowned and excellent authors from many countries of the world. Therefore, the Council of the 49h edition of the International Karamanov Poetry Meetings decided to publish an Anthology of Poetry in Macedonian and English language – a special selection of poetry by these extraordinary poets (given in alphabetical order):
Adel Khozam (UAE)
Ali Al-Hazmi (Saudi Arabia)
Alicia Kuberska (Poland)
Alvaro Mata Gullie (Costa Rica)
Anton Baev (Bulgaria)
Arjan Kalco (Albania)
Balazs Atilla (Romania)
Barbara Gruszka-Zych (Poland)
Beatriz Saavadera (Mexico)
Constantin Severin (Romania)
Elizabeta Bagli (Italy – Spain)
Emilio Paz (Peru)
Ewith Bahar (Indonesia)
Florentina Loredana Dalian (Romania)
Fransico Munoz Soler (Spain)
George Wallace (USA)
Hussein Habasch (Kurdistan – Germany)
Irma Kurti (Albania – Italy)
Jernail Annand (India)
Jose Eduardo Degrazia (Portugal)
Juri Talvet (Estonia)
Kama Sywor Kamanda (Congo)
Mansour Norbakahsh (Canada)
Mariela Cordero (Venezuela)
Marlene Pasini (Mexico)
Masudul Hoq (Bangladesh)
Milica Milenkovikj (Serbia)
Murat Yurdakul (Turkey)
Pankuri Sinha (India)
Rei Berroa (Dominican Republic)
Roberto Marzano (Italy)
Rudra Kinshuk (India)
Sankar Sarkar (West Bengal, India)
Shota Iatashvili (Georgia)
Sue Zhu (New Zealand – China)
Tin Lemac (Croatia)
Tzemin Ition Tsai (Taiwan)
Uday Shankar Durjay (Bangladesh – UK)
Viktor Radun Teon (Serbia)
Xosiyat Rustаmova (Uzbekistan)
Yin Xiaoyuan (China)
Yuray Tolentino Hevia (Cuba)
Zhang Zhi (China)
In the second phase of the selection of the best authors, Borche Panov and prof. d-r Daniela Andonovska-Trajkovska, selected 16 poets who will be awarded with certificates for their accomplishments in the world of literature: Adel Khozam (UAE), Alvaro Mata Gullie (Costa Rica), Constantin Severin (Romania), Elizabeta Bagli (Italy – Spain), Emilio Paz (Peru), George Wallace (USA), Jernail Annand (India), Jose Eduardo Degrazia (Portugal), Juri Talvet (Estonia), Mansour Norbakahsh (Canada), Mariela Cordero (Venezuela), Murat Yurdakul (Turkey), Rudra Kinshuk (India), Shota Iatashvili (Georgia), Yin Xiaoyuan (China) and Zhang Zhi (China). Eventually, the selectors decided that the International Aco Karamanov Poetry Award 2022 should go to: 1. JOSE EDUARDO DEGRAZIA from Portugal for his poetry book “The Condemned Cities” and 2. CONSTANTIN SEVERIN from Romania for his poetry book “The Life of the Painters”. The laureates’ books will be translated into Macedonian language and published by The City Library “Miladinov Brothers” in Radovish.
Radovish, November, 2022 49 INERNATIONAL KARAMANOV POETRY MEETINGS International Aco Karamanov Poetry Award 2022 Selectors: Borche Panov and Daniela Andonovska-Trajkovska
The most famous literary magazine in the world, „World Literature Today”, published my poem „Wassily Kandinsky” in the May 2022 issue, a special one entitled „Muses” and dedicated to major contemporary painters reflected in the poems of some important contemporary worldwide poets. This is an anniversary issue, the 400 th in the long history of the magazine which is awarding together with Oklahoma State University the prestigious Neustadt International Prize for Literature, the so called American Nobel.
Am plăcerea să vă invit la un eveniment special pentru biografia mea spirituală, vernisajul expoziției de pictură „Constantin Severin-Două decenii sub semnul expresionismului arhetipal” și lansarea cărții de poeme „Viețile Pictorilor”, publicată recent de editura „Eikon” din București.
Manifestarea este rezultatul unui parteneriat între Asociația Eudaimonia Europa și Muzeul Municipiului București și va avea loc miercuri, 30 martie a.c., ora 17 în sala de expoziții a Casei Filipescu-Cesianu de pe Calea Victoriei nr. 151, o clădire veche a Muzeului Municipiului București cu multe reverberații simbolice, prin care curge sângele autentic al istoriei noastre. Curatorul și organizatorul expoziției este doamna Adina Rențea, președintele Asociației Culturale pentru Sprijinirea Artelor Frumoase. La eveniment vor participa și vor avea intervenții dr. Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului București, criticul de artă Marius Tița și editorul Valentin Ajder, directorul editurii „Eikon”.
Organizatorii au gândit o adevărată confluență a artelor (pictura, literatura și muzica) prin invitarea cunoscutului cvartet „Arpeggione”, care va susține un recital pentru publicul prezent la eveniment, o oază de lumină și un loc de refugiu pentru minte, inimă și suflet într-o perioadă întunecată a istoriei. Catalogul bilingv (română/engleză) al expoziției realizat de talentatul grafician/designer Valentin Averitai, cu texte semnate de Adina Rențea (curator și organizator), Helen Gørrill (istoric și critic de artă din Marea Britanie) și Toti O’Brien (muzician, scriitor și artist vizual din SUA) va fi distribuit gratuit la vernisaj.
Constantin Severin – Radiografia unei emoţii pure
„Arta arhetipală e un gest orfic: încearcă să recreeze limbajul originar, prezenţa primordială a lucrurilor”
Constantin Severin, „Eseuri”
Ajuns într-un moment de relevare a concluziilor sale estetice, rezultat al unor cercetări de peste două decenii, materializate într-un număr impresionant de lucrări şi evenimente expoziţionale, în urma cărora a reuşit să-şi confirme sau să-şi restructureze, după caz, parte din ansamblul unui proiect vizual amplu şi deopotrivă riscant prin elitismul pe care acesta în mod deliberat îl presupune, Constantin Severin pictează cu o splendidă şi, totodată, complexă simplitate, cea venită din uitarea de sine!
Construcțiile sale plastice, al căror accent este pus pe simboluri, atât figurative, cât şi nonfigurative, pe schimbul dintre semnificațiile lor colective și private, cât și pe aproprierea de simboluri și imagini din arta unor maeştrii ai picturii universale, își au originea în esenţa fiinţei sale, în „sâmburele atemporal, aflat în consonanţă cu muzica sferelor”, aşa cum afirma artistul. Sensul existenţei, într-o metamorfoză a propriei expresii artistice!
Pentru a scrie un nou limbaj al artei, Constantin Severin se foloseşte de simboluri, linii, suprafeţe şi spaţii. Un limbaj realizat din concepte, sentimente, culori şi emoţii. Ca o călătorie în timp, pentru a descrie prezentul şi a proiecta viitorul cu simboluri ale trecutului!
O astfel de călătorie în universul său artistic, ne propune artistul, în acest început de primăvară. „Două decenii sub semnul Expresionismului Arhetipal, 2002-2022”, este titlul expoziţiei găzduite de Muzeul Municipiului Bucureşti, Casa Filipescu-Cesianu, una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din La Belle Epoque. Rămasă fidelă proiectului inițial, reședința în care au locuit câteva familii importante din aristocrația românească, precum Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu, adăposteşte acum unul dintre muzeele importante ale Capitalei.
Peste 30 de lucrări reprezentative din cele doua cicluri – Expresionsmul Arhetipal şi Quantum Figurative – care au făcut deja istorie în lumea internaţională a artei, constituie nucleul expoziţional.
Cunoscut în țară și în străinătate, nu numai ca pictor, ci şi ca scriitor, Constantin Severin este fondator și reprezentant al expresionismului arhetipal, un curent artistic extins și apreciat la scară mondială, pe care l-a fondat în Bucovina natală, în anul 2001.
Despre ce înseamnă expresionismul arhetipal, dezvăluia într-un interviu chiar fondatorul acestuia: „Expresionismul arhetipal îşi găseşte locul între cele două paradigme majore ale artei contemporane, figurativul şi abstractul. El reprezintă o căutare spirituală a rădăcinilor comune aflate dincolo de accidentele tragice ale istoriei. Este o încercare fascinantă de a redescoperi acel Tahiti al memoriei noastre colective prin intermediul formelor şi figurilor exotice ale vieţii noastre interioare.
Este o artă suspendată între real şi imaginar şi necesită în egală măsură rigoare şi mister, matematică şi lirism, simplitate şi paradox. Conceptul meu de lucru ca artist vizual, expresionismul arhetipal, deşi pare a fi unul nou descrie de fapt o realitate artistică imemorială. Expresionismul arhetipal este într-adevăr un nou concept, dar cu ecouri de substanţă într-o străveche tradiţie de a concepe arta, specifică şi culturilor din trecutul îndepărtat. Culorile tari, deformările şi o sensibilitate specială de a-ţi imagina lumea nu sunt exclusiv prerogativele expresioniştilor moderni. Arhetipul este un simbol universal, la fel de netraductibil ca muzica. Câmpurile arhetipale sunt reale, un mister al universului. Cosmosul arhetipal este atemporal; el conţine doar un germene virtual al timpului. Cei mai valoroşi artişti români ai tuturor timpurilor, Constantin Brâncuşi, George Apostu, Ion Ţuculescu, Paul Neagu şi Ovidiu Maitec aparţin expresionismului arhetipal, în opinia mea. Prin lansarea acestui concept în arta contemporană am dorit să transmit comunităţii artistice că noi avem încă din cele mai vechi timpuri A TREIA PARADIGMĂ, arta arhetipală, deoarece majoritatea experţilor de artă actuali consideră că avem doar două paradigme majore, figurativul şi abstractul. Arhetipurile au o putere secretă, deoarece au fost folosite în decursul a mii de ani de mari grupuri de populaţii iar acum fac partea din viaţa noastră interioară ascunsă. De aceea ele au un impact emoţional special asupra fiecărei fiinţe umane.”
Dacă ne întoarcem în timp, şi asta face şi Constantin Severin prin arta sa, vedem că expresionismul este una dintre avangardele artistice și literare ale secolului XX, apărut în Germania, ale cărui prime manifestări au apărut în 1905, dar au căpătat relevanţă după primul război mondial.
Considerat parte a fovismului și cubismului, înainte de Marele Război, expresionismul încearcă să surprindă subiectivitatea emoțiilor umane, concentrându-semai puțin pe ceea ce există în realitate și mai mult pe modul în care această realitate se transpune în mintea artistului. Pictorul norvegian Edvard Munch (1873-1944) este considerat părintele expresionismului cu cele 4 versiuni ale picturii sale The Scream, în care poate fi simțită și auzită angoasa existențialistă a personajului pictat.
Ca o metamorfoză artistică, în definiţia arhetipului, cea mai importantă funcţie a lui, se referă la generarea semnificației. Astfel, un arhetip are potențialul de a trezi în ființa umană imagini, impulsuri, emoții. Arhetipurile semnifică universalitatea şi absolutul. Cu aceste concepte, se joacă în opera sa, poetul, scriitorul și pictorul Constantin Severin.
Cele mai frecvente arhetipuri regăsite în lucrările sale sunt statuetele culturilor primitive, „primordiale”: Gânditorul de la Hamangia, statuetele nubile, în formă de vioară ale culturii Cucuteni, Gumelnița, cărora li se alătură citatul clasic: Las Meninas și Papa Inocențiu al X-lea, ale lui Velasquez, Doamna cu hermină a lui Leonardo da Vinci, Christ mort a lui Andrea Mantegna, Soții Arnolfini a lui Jan van Eyck, sau o reinterpretare a autoportreului pictorului olandez, Vincent Van Gogh, considerat predecesorul curentului expresionist.
Motive ale artei preistorice de tipul: spirală, cerc, ove, linii, elipse, benzi, simboluri solare sau celeste, semne de alfabet, verticale, oblice, circulare, concentrice sau în alte posibile combinații, asigurând, prin plasarea lor, simetrie, echilibru, ritmicitate, ridică simbolismul geometric la condiția de artă.
Păstrând o serie de teme traditionale, pe care le expune într-o formulă nouă, printr-o cromatică bine dozată, contrastantă uneori, artistul creează o paradigma mitică, o întoarcere în timp, în zonele arhetipale ale omenirii şi ale culturii.
Cu toate acestea, există o anumită constantă, care se lasă recunoscută în opera lui Constantin Severin – individualitatea mesajului pe care pictorul îl transpune pe pânză sau între coperţile atâtor cărţi – profunzimea vocaţiei sale de a se raporta la propria-i fiinţă.
Tablourile sale comunică între ele într-un mod inefabil, contribuind la compunerea unui mesaj mai amplu, pe care nici creatorul, probabil, nu a reușit să-l întrevadă, atunci când, înarmat cu pensula şi paleta de culori, era preocupat sa aducă în câmpul vizibilului, povestea sau naraţiunea mitică, cuprinsă într-un singur tablou.
Lucrările sale au la bază un demers artistic axat pe utilizarea unor elemente, în construcția cărora, într-un exercițiu asumat, apar motive iconice din repertoriul artei plastice universale, pe care Constantin Severin le reinterpretează, le recompune. Din punct de verde cromatic, artistul exploatează din plin virtuţile unor culori puternice, insistente, cu un grad de saturație ridicat. Efectul este studiat si garantat. Straturile de culoare se asociază într-un ireproşabil rafinament. Culoarea utilizată în mono- bi- sau tricromii, ca în ceramica pictată a culturilor primordiale, este investită cu forța expresivă a unor sonorități muzicale.
De câte ori o imagine este redată astfel încât, puterea de reprezentare transcende realul, avem de-a face cu un act creator unic!
Înzestrat, deopotrivă, cu două mari talente – arta picturii şi arta scrisului – ambele cunoscute şi recunoscute la nivel internațional, Constantin Severin e unul dintre artiştii pentru care, „a trăi frumos este prologul oricărei creaţii autentice”.
Adina Renţea
Curator
Adina Renţea are o experienţă de peste 25 de ani în lumea muzeală, în calitate de Director al Muzeului Naţional Cotroceni (2006-2015), Director al Muzeului Casa Ceauşescu (2016, 2018), Director al Pavilionului Muzeul Art Safari (2016-2018) , organizator a 100 de expoziții în România și străinătate, unele realizate în premieră pe nave de război și a numeroase evenimente care promovează cultura românească. În 2018 a organizat expoziția de pictură „Altceva despre Ceaușescu” în cadrul Pavilionului Internațional de Artă – ART SAFARI, iar în 2019 a curatoriat expozițiile „Artă naivă” și „Constantin Brâncuși” la Palatul Parlamentului, atunci când România a preluat președinția Consiliul Uniunii Europene. Autoare a 3 volume și 2 în colaborare, cu numeroase studii publicate în cărți și reviste de specialitate, Adina pregătește deschiderea unui nou muzeu în doar câteva luni. Pentru munca pe o perioadă îndelungată, ea a fost răsplătită cu numeroase premii naționale și internaționale
„Viețile…” sunt povestite chiar de pictorii care le-au trăit – douăzeci și cinci de femei și bărbați, toți în același timp celebri și infami (deși în măsură diferită) datorită unui element de ruptură care se găsește în arta lor, în existența lor sau în ambele. Ei provin din locuri și timpuri disparate din epoca modernă. Istoria și geografia, mediul cultural și natural sunt evocate viu, precis. Confesiunile lor creează o varietate de contexte, deschizând orizontul asupra unui peisaj extrem de vast, complex. Și totuși, acestea sunt monologuri intime prin excelență. Sau mărturisiri. Fiecare poveste este exprimată, desigur, din punctul de vedere al finalului existenței. Toți naratorii au trăit și au murit deja. Ei nu vorbesc din parțialitatea acestui moment, a acestei faze, a acestui episod, ci din capătul liniei de sosire, din limen unde dintr-o dată totul converge. Șuvoaiele lor interioare au urgența convulsivă a acelor recapitulări care se presupune că au loc chiar înainte de a trece dincolo – veridicitatea inexorabilă a testamentelor. Deci, elementul narativ – artiștii își relatează poveștile, completate cu nume, orașe, case, părinți, îndrăgostiți, mentori, poate dealeri de artă, pline cu materiale, pigmenți, pensule și pânze – se „precipită” pe pagină, pătruns de gravitatea momentului, de toate întâmplările îmbibate de sensuri, motive, imbolduri, adunate în cadrul ideal pe care doar privirea ultimă îl oferă. Acestea sunt narațiuni „simultane”, care permit timpului să fie trăit prin scanarea sa cronologică – prin urmare, au însăși calitatea artei la care se referă, creând o experiență metaliterară a subiectului. Noi, cu alte cuvinte, primim aceste poezii într-un mod vizual, nu numai pentru că sunt pline de imagini și culoare, ci pentru că totul este prezent deodată – îmbrățișat de un cadru flexibil, mișcător – înzestrat cu mare profunzime, unghiuri multiple, perspective care se încrucișează – toate sunt acolo. De la Pablo Picasso: „Am înțeles că în arta adevărată aproape nu exisă fundal, totul este în prim-plan”. Această abordare creează un sentiment de imediatețe, conferă versului o calitate tangibilă și un puls puternic, irezistibil. Continuăm să citim, neatinși de intensitatea caleidoscopică înghesuită pe pagină, în timp avântul o face ușoară ca un fulg, iar intuiția o poartă pe aripi. * Douăzeci și cinci de povești sunt construite, definite, canalizate de douăzeci și cinci de corpuri a căror singularitate formează, de fiecare dată, nucleul atât al artei, cât și al vieții, făcute inextricabile prin faptul că sunt înrădăcinate, încolțite din aceeași carne și sânge. Pielea și oasele, limfa și respirația, arterele și venele sculptează viața și opera de artă prin același gest. Ele sculptează și poemele. De la Jackson Pollock: „pictura este o operație chirurgicală pe corpul din afara corpului” Pentru fiecare artist, corpul informează percepția, percepția creează forma de artă. Fiecare viață se topește într-un amestec exploziv cu corpul fizic (oasele sfărâmate ale Fridei, migrenele lui De Chirico, edemul lui Klee, St. Vito al lui Andy Wharol… există măcar vreunul dintre acești artiști care nu a transformat o boală fizică gravă într-un combustibilul ars pe pânza?) cu cadrul perceptiv unic dictat de corp, iar arta a izvorât inevitabil din acea viziune unică, permițându-i să transcende corpul, să fie împărtășită – arta care este cântecul corpului și țipătul său, imnul și bocetul său. De la Yves Klein: „opera mea de artă a fost cu adevărat viața mea” De la Louise Bourgeois: „Nu sunt ceea ce sunt, sunt ceea ce fac cu mâinile mele” Deci arta se cântă la unison cu viața. Nu se armonizează. Se acordă pe aceeași frecvență. În loc să fie descrisă, iluminată, explicată sau justificată, arta este respirată, făcută „organică”, prin urmare inevitabilă. Noi, ca cititori, aderăm la inevitabilitate, la evidența ei cristalină, fără a fi nevoie de analiză – dimpotrivă, printr-un fel de reacție osmotică. De fiecare dată, suntem făcuți să îmbrățișăm sensibilitatea artistului (simțurile artistului), să vedem lumea prin ochii ei, să auzim sunetele, să simțim vibrațiile pe care le simte. Și înțelegem. Douăzeci și cinci de monologuri la persoana întâi. Identitățile rămân separate, conturul lor este strălucitor și impecabil desenat. Cu toate acestea, povestea este, desigur, una și aceeași, dar nu doar pentru că toți artiștii sunt personajele lui Severin. Nu. Poezia se scufundă atât de adânc în fiecare singularitate, încât se realizează o polifonie. Totuși, povestea este atât multiplă, cât și unică. Există un punct în care identitățile, inclusiv a lui Severin, se dizolvă, iar vocea pe care o auzim este vocea artei în sine – metabolismul ei, alchimia ei, generarea și regenerarea ei. Viața care se povestește este viața artei, al cărei creator este o unealtă, pensulă, pigment – din care fiecare dintre artiștii adunați aici este un gest, un moment, o zi, o oră – o scurtă, dar prodigioasă întruchipare, un singur fir al unei tapiserii vaste, magnifice.
TOTI O’BRIEN este acordeonista italiană cu numele de familie irlandez. S-a născut la Roma, Italia, a crescut în Sicilia și Franța. După ce a făcut turnee în Europa și Brazilia cu teatrul ei itinerant, la începutul anilor ’90, s-a stabilit în Los Angeles, unde își câștigă existența ca artistă independentă, muziciană și dansatoare profesionistă. Prima carte de povestiri a lui O’Brien, „Africa”, a fost publicată în 1990. A fost urmată de o altă colecție de nuvele, „Amintiri inversate”, două cărți ilustrate pentru copii și o colecție de eseuri, „Lanterna Magica”, care adună lucrări alese din colaborarea ei de lungă durată cu ziare și reviste italiene. O’Brien a început să scrie în limba engleză în 2004. De atunci, poezia, ficțiunea și non-ficțiunea ei au fost publicate în sute de reviste și antologii din SUA, Marea Britanie, Irlanda, Canada, India, Australia și peste tot în lume. Cele mai recente apariții ale ei includ The Moth, The Hamilton Stone, The Los Angeles Review of Books și World Literature Today. Este autoarea cărților „Other Maidens” (BlazeVOX, 2020), „An Alphabet of Birds” (Moonrise Press, 2020), „In Her Terms” (Cholla Needles Press, 2021), „Pages of a Broken Diary” (Psky’s Porch, 2022) și „Alter Alter” (Elyssar Press, 2022). Opera sa a fost nominalizată pentru Best of the Net, Best Small Fiction, Best American Essay, Pushcart și diverse alte premii. Cartea de memorii „Nicotine” a câștigat un premiu pentru proză de non-ficțiune în 2018. Eseul ei „Blur In The Front Line” a câștigat premiul Anthony în 2016. Pe lângă scrisul ei creator, ea contribuie cu articole și recenzii despre artă, muzică, film, literatură și civilizație la mai multe reviste. Ea traduce, de asemenea, poezie și proză din italiană, spaniolă și franceză. Opera de artă multimedia a lui O’Brien a fost expusă în expoziții de grup și personale în Europa și SUA, încă de la începutul anilor ’90. Picturile, sculpturile, colajele și textilele ei au fost prezentate în multe publicații și a realizat coperți de cărți și ilustrații.
(Postfață la cartea de poeme „Viețile Pictorilor”, care va apărea peste câteva zile la editura EIKON din București. Cartea va putea fi procurată de la librăria virtuală a editurii (https://www.librariaeikon.ro/) și va fi lansată miercuri, 30 martie 2022, ora 17, la vernisajul expoziției de pictură „Două decenii sub semnul expresionismului arhetipal”(curator Adina Rențea) de la Muzeul Municipiului București, Casa Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei 151).
„ And perhaps Constantin Severin’s works will indeed open that crucial dialogue – between our past – present, – and future. ”
The impact of a true work of art – a famous artist once told me – is that one is compelled to re-evaluate the very art history that preceded it. Indeed, the impact of Constantin Severin’s work is such that strands of paint thread together in an unsettled calmness, daubs of colour lace and twirl into a language I yearn to understand. “Everyone wants to understand art”, Picasso once said. “Why not try to understand the songs of a bird?Why does one love the night, flowers, everything around one, without trying to understand them? But in the case of a painting people feel they have to understand”.
An accomplished author, Severin’s works are reversed ekphrastic compositions. They are poems made from paint: it’s clear to see rhythms of composition, verses of texture, and stanzas of juxtaposed colour infiltrating each and every canvas. Like listening to birdsong, one cannot help but seek to contemplate the original paintings referenced by Severin’s undefinable works of art. Neither abstract, nor figurative, the works resist categorisation – as humans we seek to contain, to categorise, to pigeon-hole. The beauty of works that refuse categorisation such as Severin’s paintings, is that they vibrate with tension.This isn’t the tension of a pointillist painting, shimmering before our eyes – but rather the suspense of not quite knowing what is going to happen next. These works are mysterious, crammed with the hidden symbolism one might expect to see in prehistoric monuments, a tarot deck perhaps, runes carved into jagged rocks, fragments of our Greek and Roman empires that run through each and every one of our veins.
I’m reminded of the thrilling adventures of the Da Vinci Code – hidden hieroglyphs and secret codes of the deep, dark past -yet, this is a language that is all so very familiar. It is perhaps the universal language of both our ancestors, and our great-great-grandchildren. And if one tries to read a painting which is written in a language one cannot understand, we must return to reconsider the impact of the original works referenced by Severin: the head of John the Baptist fresh from the knife; Leonardo’s cradled lamb, the soft curves of the reflected reclining Venus, and the fateful tortured gaze of Vincent. And I cannot help but find myself re-evaluating the very art history that preceded Severin’s work and that which he very deliberately references.
Arguably the most important theoretical essay written to date, Roland Barthes penned ‘Death of the Author’ in 1967. Barthes vehemently opposes the view that authors consciously create masterpieces. He maintains that authors such as Racine and Balzac often reproduce emotional patterns about which they have no conscious knowledge. Perhaps Severin’s works are similarly penned – painted – coded. Barthes argues that we cannot know who speaks to us through works of art. He urges us not to view a work of art as a kind of secular version of a sacred text, where the ‘Artist’ is a God who has imbued the text with a single meaning. Instead, the work of art becomes a place where many previous works of art ‘blend and clash’, a host of influences and allusions and quotations. I am mindful of Barthes’ eponymous text as I read the lines of Severin’s painted compositions. I think about automatic writing, about subconscious agencies, about the conscious (or subconscious) intention of the painter.
Perhaps, I concede, the beauty of these works is that they will come to have even greater significance in many years to come, when the language they speak comes to be understood by new generations in the world we currently carve. As we speak, painters across the world create the art history of our future, threading together the essence of what it means to be human through the one thing that binds us together in humanity.And perhaps Constantin Severin’s works will indeed open that crucial dialogue – between our past – present, – and future.
Helen Gørrill
Helen Gørrill holds a PhD in contemporary painting theory which was co-supervised by the Royal College of Art. She is currently in a three-book deal with Bloomsbury Academic Press (London & New York): firstly, Women Can’t Paint: Gender, the Glass Ceiling and Values in Contemporary Art (2020); secondly, her second monograph for Bloomsbury, War Paint: Gender Inequality in the Virtual Artworld; and thirdly, Wife, Witch, Whore: Essential Conversations about Gender, Art and Culture. Helen has also been invited to contribute to a new project with Phaidon (New York), and Routledge’s new International Handbook of Heritage and Gender. Helen’s artwork is digitally archived by the Elizabeth Sackler Center for Feminist Art at the Brooklyn Museum in New York. Helen currently lectures in Critical and Contextual Studies for contemporary art practice at Duncan of Jordanstone College of Art & Design (DJCAD), Scotland’s leading art school.
Motto: “Double is the birth of mortal things, double their death…’’ (Empedocles of Agrigento)
I. Fold
No story can be told without the risk of crushing the real in an island of words, petrified in the stomach of the cosmos. An island skinned alive of memory, disappeared under the cover of waters invaded by excremental matter, chimeras and a twilight light, an island that passes, with its immense dowry of the invisible, from one woman’s body to another, is born of them and gives birth to them in aeternum. An island floating between imagination and mystery, without a place-pure memory, gaze, nothingness.
When he thought he had identified the myth he needed to find himself, the existence of Mario Milič, through whose mind the above thoughts passed, was shaken by a terrible event. It had just been discovered in the archives of the Dominican Monastery in Dubrovnik that an ancestor of him was from the island of Ada Kaleh, which he had recently read in the newspapers that it had sunk to build a hydroelectric power plant, as the heads of the two neighboring states involved in this project decided, Tito and Ceaușescu. As I write, the island of Ada Kaleh disappears under the waters of the Danube. I write and see the words taken by the whirlpools, sprinkled with rose petals and swallow’s nests. I can hear my face broken into thousands of tuning forks, vibrating in the place that has become nothingness. I smell my hands, in which old events, shadows of frightened rabbits and hookah aromas have taken refuge. I taste the memories of my childhood, detached from the ghostly fabric of the foamy alleys, taken by the waves. I felt my wounds, caused by the intersection of muddy words with the hot ashes of the screams of the islanders, overwhelmed with pain and melancholy ie ie ie … The sky itself has a wound the size and shape of the island, which is reflected in every detail in the sky of letters and dusty memory. Any sunken island can be found in the music of the universe.
Editor at the local radio station, Mario is a withdrawn and shy man, 45 years old, tall and slender, with black eyes and an oval face, perhaps a little too elongated, as in
portraits of El Greco. He had already become accustomed to being considered a disoriented intellectual, bewildered, dizzy by the obstacles of social life, he himself reproached himself for going the wrong way, he had become too intellectualized, his feelings were more concepts, not felt experiences, that probably needed a shock to reconnect his heart to his mind. Especially since, after years of feverish readings, he began to be more and more convinced that the whole life is one thing, which has infinite faces, e pluribus unum, and such an inner dismemberment obscured his creativity.
The one who had found his family tree in the Dominican monks’ warehouses was his good friend and clergyman, the priest Milan Lapad, from the Velike Gospe Catholic Cathedral in the old fortress town. Just a few days later, on the morning of February 22, 1972, his office phone rang for a long time, Milan invited him to his house after 7 pm, as if his voice had changed a little, an almost imperceptible tremor changes his familiar tone. His office reminds by style and selection of things, from paintings to writing tools, of the famous camerino in Renaissance Venice, the office is located in front of a walnut shelf with two huge shelves, full of rare objects, the above is a celestial globe, astronomical instruments, an old book, and below is a sundial, a terrestrial globe, a square and a compass, a lute, and two other books, one by Cornelius Agrippa, open to his favorite quote, any science is included in music, and another by Johan Walter, closed, calfskin, cherry. But there was no mirror in the whole house, since he was a child he panicked when he saw his face in the mirror, as if he felt himself sinking into another universe, began to tremble and become very pale, his skin began to look like an old palimpsest . That’s why he couldn’t even shave himself, he had shaved his beard when he went to the barber shop, from time to time, to fix or cut his hair, and he used to put a black armband over his eyes.
-I will have the destiny of Caravaggio, from his last years of life. I called you to reverse the roles a little, now you will be my clergyman.
Milan’s face resonates perfectly with the interior of his home, a light of the end of the world fills them both, the veins in his temple vibrate, the eyes of extinguished embers seem to flow into another reality. Both were fascinated, for several years, by the work and life of the Italian painter Caravaggio, by the expressiveness and drama of his canvases. It was only recently beginning to be recognized, at its true value, after about 300 years of silence. Milan had moved on, asking his superiors to second him for a few months in Rome, Naples, and Messina, where he rummaged through libraries and talked with art experts to try to unravel some of Caravaggio’s biographical mysteries, especially in last years, between 1608-1610, after fleeing Malta, when he felt permanently hunted by paid killers.
– I don’t understand, do you feel followed?
– Not only do I feel followed, last night the first confrontation already took place. I was in front of the Sponza Palace, when I noticed that I was being followed by two individuals dressed in black, with hats pulled close to the eyebrows, luckily I realized immediately that I was only about 50 meters from the house of another friend, Sabo Kalić and, as I was pressing the doorknob of his solid wood door with one breath, one of the two threw a knife, which crashed, noisily, a few inches from my left ear.
Mario freezes Cornelius Agrippa’s book in his left hand as he carries a glass of cold water in his other hand. The fatigue accumulated last night, when his one-year-old daughter, Dragica, had cried almost continuously due to indigestion, was now getting worse. His eyelids trembled slightly, the last traces of color dripping from his face, the confused gaze shattered into emptiness.
– But what did you do, Milan?
– I read a book, that’s what I did, the same book that Caravaggio browsed, during the period when he painted in Malta, in 1608, “The Beheading of St. John the Baptist” and the portrait of the Grand Master Alof de Wignacourt, who invited him to the island. In the first hours after the terrible meeting, I did not understand at all what was happening, but gradually things began to connect in my mind, although so troubled. Don’t look at me so surprised, I’m not talking nonsense, I’ll explain everything to you. One month ago, I borrowed a book and a manuscript from the Dominican Monastery, from a donation of 25 rare books and manuscripts made three years ago by an Italian refugee from the island of Ada Kaleh, who later left for Australia, as far as the librarian knew. The Italian has been a friend for many years with the abbot of the monastery, Father Dominko, who had not even been able to consult them until then. When I got home I started reading the manuscript, it was the diary of a lesser known poet, Emilia Lanier, born Bassano, from a family of court musicians in Venice, who later emigrated to London, where she also worked on the staging of plays of Shakespeare. I thought I caught God by the leg when, after about 50 pages of reading, I learned that Emilia (a hot-eyed, olive-skinned brunette who had become a famous courtesan in London, the mistress of Lord Hunsdon, the owner of the theater Lord Chamberlan’s Men, a man 50 years older than her…) has been both Shakespeare’s and Caravaggio’s girlfriend for a short time, just a few weeks, in Naples in 1609. She came in the city of the canzonetta to solve problems related to a legacy, and the British playwright had asked the “Black Lady” from his sonnets to hand over a letter to the great artist, whom he greatly admired. I flipped through the pages of the love story between Emilia and Caravaggio, most struck by the confession he made to her after a night spent together: while sketching in the office of the Grand Master of the Order of Malta, Alof de Wignacourt, who was posing in armor and with his favorite straw beside him, he was captivated by an incunabula tied with suede, which he later stole for a few days, just to read. He had also been admitted to the Order for a short time, he was happy and optimistic, thinking he had a good chance that, from now on, the Pope would prescribe the files in which he had been involved in Rome, but he was surprised by Alof while trying to put the book in its place, and from that moment the ordeal began … After confessing that he had read that old book, an incunabula in Latin, the Grand Master ordered his arrest, sent under escort in the tower of the condemned from the fortress, in the highest cell, then in the official version an incident with the knight of Montmorency was staged, and he was prepared to be hanged. However, he soon managed to escape in one night, with a rope, helped by some Italians from the guard corps, paid royally by the shipowner Gennaro Ruocco, from Naples, who had a house in Valletta. From him he learned that he had read a forbidden book, an incunabula passed down for nearly two hundred years from one Grand Master to another, and whoever else had seized it had to pay with his life. It was one of the Order’s best-kept secrets. After reading the strange story in amazement, I felt like a finite man, because I immediately realized that I had had the great misfortune to choose even the cursed book from the deposits of the Dominican Monastery. However, I still had a glimmer of hope, I thought that Father Dominko, whom I knew was also part of the Order of Malta, would not soon find out that I had read that incunabula, which he had neglected until then, for reasons beyond my control. I was wrong, when I returned it to the librarian, excited and with a face dominated by an ominous jerk, he told me that the abbot had already asked for the list of books borrowed in recent weeks.
– I can’t imagine you can pay with your life to read a book, maybe you’re wrong. And why do you refrain from telling me the title and the author?
– I do not want you to become a target, I can only tell you that I am convinced that that incunabula offers you the art of entering, in certain privileged moments, in a state of grace in which you practically identify with God. This means, among other things, that you have access to all knowledge, but when you recover from that state above all, which does not last more than a few hours, you do not remember anything of what you experienced, with the whole being. I didn’t even have time to delve into these mysteries, there are probably initiates who know what to do so as not to lose that memory of paradise.
– Is it complicated to get into such a state?
– You must strictly observe a certain ritual, it all starts with a meditation in a secluded place, where you first cleanse your heart and soul of all worldly thoughts. Sit facing east, imagine that the soul separates from the body, gradually feel you begin to leave the physical world, and your mind unites with that of God, but this becomes possible only after you have correctly pronounced the Glorious Name, consisting of four letters. Through the permutations of the five sacred vowels, A, E, I, O, U and the consonants Y, H and V, the Name of God, which must be uttered during this initiation, becomes a true table, with 150 variants. All must be pronounced, in a well-established order, making certain movements of the head, and between each pair of letters you breathe deeply, twice, everything is done in a perfect synchronization of thought, sound and gesture.
The old clock with the pendulum, embedded in a tall box made of rosewood, on which is written Tempus Fugit, in Gothic characters, strikes 8 pm, Mario and Milan stand motionless, staring blankly, the seagulls intertwining their trajectories in front of the window with yellow curtains. Milan opens a drawer, from which he pulls out a “Magnum” revolver, on his pipe the last rays of dusk are suddenly reflected.
– I bought it from an Albanian dealer with 300 marks. I also signed a note, which clearly states that it was my desire to shoot me.
– What if you’re wrong, Milan? This story seems too hallucinatory to me to be true, maybe it’s mostly just a fabrication of your mind. Secondly, you know me well, I couldn’t pull the trigger, you were wrong in choosing me, you just know that I can barely cope with my own fantasies and weaknesses, sometimes I float like a shadow over the rush of life.
– I am not mistaken, unfortunately, when I entered those states, of which I told you, I understood very well that I will have to pay with my life for that curiosity which offered me moments comparable to those of the gods and more I also know you’re going to pull the trigger tonight. I am not Caravaggio, a famous swordsman, I cannot fight a few rags at once, and the tension of this permanent harassment would be greater than the thought of death, with which I have already become accustomed, and I am not at all afraid of what will follow. Now I know that death is just a transition to another universe.
– I’m still not convinced, apart from the deceptive words, do you have any proof that you experienced that communion with God?
– I have only one material proof, which I wanted to give you. You know my passion for alchemy, in those privileged moments I tried to read interesting books published in the future and, among other things, I was fascinated by the poem ” The Alchemical City”, which will be published by a Romanian writer, only in 2003. I copied it in its entirety, here are the pages, but I forgot to mention the author’s name then.
– But it is written in an unknown language, probably Romanian, how can you say that it impressed you, if you didn’t know the language?
– As your mind unites with God’s, you understand all languages. Then you realize that truth is an art inaccessible to the common man.
The Alchemical City 