felix nicolau despre iubita lui esto


În ultimul număr al revistei literare LUCEAFĂRUL, tânărul şi cunoscutul prozator şi critic literar, FELIX NICOLAU, a publicat o cronică la romanul IUBITA LUI ESTO.

După ce i-am mulţumit, i-am spus că, după opinia mea, abia ediţia revăzută a textului, din care au dispărut vreo 3.000 de cuvinte, definitivată recent, şi care se traduce acum în spaniolă la Madrid, şi în engleză la Iaşi, se apropie de ”lectura” sa critică, poate prea entuziastă.

Ernesto Sabato la Suceava sau Suceava la Ernesto Sabato

 

Probabil că romanul lui Constantin Severin, Iubita lui Esto, Curtea Veche, este cel mai intelectual din ultimele decade ale literaturii române. Intelectual în sensul bun – adică nu paradă de asimilări culturale şi nici o înşiruire de termeni preţioşi. Cu alte cuvinte, nu snobism, ci ceva rafinat, oarecum în maniera lui G. Călinescu. Autorul, poet optzecist cunoscut mai cu seamă datorită poemului ermetizant şi straniu Zid şi neutrino, este bibliotecar în Suceava şi, cvasi-neverosimil, descălecător în pictură al expresionismului arhetipal. Dar şi teoretician în limba engleză al postliteraturii, pe urmele lui Richard Millet, însă cu temei în opera lui Deleuze şi Guattari. Recent, el s-a raliat mişcării A Treia Paradigmă. Teoretizările sale vin înaintea celor produse de cutare academician de la noi şi oricum sunt mult mai bine fundamentate conceptual.

Constantin Severin îmi confirmă o impresie care mă încearcă de ceva vreme: anume că viitorul intelectualului este în provincie. Metropolele, din cauza costurilor vieţii, încurajează superficialitatea. Intelectualii de capitală pot obţine o formaţie solidă şi enciclopedică numai prin înregimentare politică mai mult sau mai puţin vizibilă. Or, în epoca postistorică, libertatea de a critica sistemul în ansamblu, nepartinic, este definitorie pentru statutul de intelectual. Nu exagerez deloc cu aceste afirmaţii. Constantin Severin este un pictor prezent în galeriile din străinătate şi se află în corespondenţă cu teoreticieni străini remarcabili. Printre aceştia se numără şi Richard Rorty. Ca să nu mai spun că Iubita lui Esto nu este un roman oarecare, ci a fost scris în urma consultării lui Ernesto Sabato, căruia i-a fost cerută permisiunea de a se fantaza pe seama biografiei sale. Şi toate acestea din Suceava…

Romancierul profită de imaginarea unei poveşti amoroase între Maria Rustin, profesoară de fizică în Buenos Aires, dar originară din Piatra Neamţ, şi Ernesto Sabato pentru a face consideraţii de istoria artei, portrete de artişti proveniţi din cele 7 arte, precum şi evocări arhitectonice ale unor locaţii faimoase. Prima frază a primului capitol, Andante, este ilustrativă: „Am apăsat pe clanţa acelei porţi uriaşe din secolul al XVII-lea şi am văzut ochiul lui Victor Brauner într-un mic acvariu cu formol, ţinut în mâna dreaptă de Artemisia de Guevara, ezoterica prietenă a lui Ernesto Sabato”.

Imediat este introdus în scenă şi Constantin Severin însuşi, ca amic al naratorului. Ba se va vorbi şi despre romanul Iubita lui Esto, ca să avem parte de o mise en abîme perfectă. Naratorul este de fapt chiar Maria Rustin, însă curând romanul devine epistolar, ceea ce multiplică fericit punctele de vedere. Înainte, totuşi, confesiunea este întrucâtva dezamorsată de perspectiva temporală, fiind strecuraţi 30 de ani între prezent şi povestea de dragoste.

Jurnalul epistolar începe cu o misivă a lui Esto din 1975. Punctul nodal a fost o prelegere ţinută de Liviu Ciulei. În linii mari, povestea de dragoste se rezumă la declaraţiile înflăcărate ale lui Esto şi la eschivele Mariei care, deşi îl iubeşte, nu vrea să fie pentru el o muză. Intuiţia este fină, întrucât femeile întotdeauna s-au temut să fie concurate de pasiunile bărbaţilor.

Istoria Mariei este doar un pretext pentru a racola la substanţa romanului fapte culturale. Şi aici mă gândesc cât de limitativă este clasificarea lui John R. Searle, care divide faptele umane în instituţionale şi brute. Cele culturale nu-şi prea găsesc locul aici. Intertextualitatea infinită aglutinează consideraţii despre dans, vrăjitorie şi arte. În prim plan apar nume sonore: Jorge Luis Borges, Victor Brauner, „cel care picta ca Dali înainte de Dali”, Henri Coandă etc. Nu doar nume însă, ci personajele propriu-zise, acompaniate de anturajul or specific şi de cortegiul de obişnuinţe şi ciudăţenii. Ochiul minţii lui Constantin Severin este pictorial. Familiarizarea cu figurile culturale ale mapamondului este incredibilă. Nu sunt reconstituiri aproximative şi buchisite. Impresia de viaţă este copleşitoare. Vedem figuri în mers, auzim conversaţii sclipitoare şi ne minunăm de tot felul de asociaţii captivante. Lumea intelectuală din alt spaţiu şi alt timp prinde viaţă şi evoluează cu dezinvoltură, fără să plictisească. Imaginarul este întrupat perfect, fără extazieri stângace şi fără defilare culturală. Referinţele şi citatele sunt întreţesute firesc în textura povestirii. De pildă, amintirea unui original profesor din adolescenţă resuscită în memorie versurile lui Borges: „caietele lui Jung deschise pe masă/fac şi mai apăsător sentimentul/provinciei”.

Probabil că seducţia acestui tip de construcţie se explică prin cunoaşterea intimă a operelor şi a biografiilor celor invocaţi. Normal ar fi ca în aceste timpuri antiintelectualiste romanele culturale să dispară, consecinţă a necitirii. Însă Iubita lui Esto supravieţuieşte prin evitarea preţiozităţii. Niciodată romancierul nu ne dă lecţii şi nu judecă. La fel şi naratoarea – nicicând nu pretinde a fi mai deşteaptă decât cititorul sau decât alte personaje. Or, aceste defecte sunt comune în literatura noastră. Tocmai pentru că reuşeşte să le evite, romanul acesta are o ţinută mondială.

Revenind la împletirea dintre public şi privat, dintre intelect şi emoţie, remarc firescul argumentelor culturale. Maria reproduce un citat din Marsilio Ficino: „Cel iubit există în dublu exemplar, iar cel ce iubeşte nu mai există deloc”, după care motivează întrebuinţarea lui: „L-am chemat pe Esto la mine abia în momentul în care am simit că nu mai exist deloc”. Cultura temeinic asimilată nu jenează pentru că posesorul ei nu simte nevoie să se dea în stambă cu ea.

Romanul poate fi citit şi în cheie sensibilă, dar şi în cheie istorc-culturală. Este una dintre acele cărţi de ficţiune care îţi mobilează mintea. Se discută, astfel, penibila retragere a premiului Goncourt acordat lui Vintilă Horia pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Intervenţia lui Mihai Ralea, trimis al Securităţii, este expusă fără menajamente. Constantin Severin face adesea apel la document şi este un deliciu să observi cum sudează documentarul cu crampele amoroase.

Probabil o reuşită de care, fireşte, nu se va ţine seama. În echipa canonică nu sunt selecţionaţi jucătorii care nu au relaţii speciale cu antrenorii…

FELIX NICOLAU (”LUCEAFĂRUL”, Nr. 22, 2011)

 

Advertisements

About Constantin Severin

Constantin Severin (constantinseverin.ro) is a Romanian writer and, as a visual artist, the founder and promoter of the award-winning concept known as archetypal expressionism. He is the author of eight books of poetry, essays, and novels, and his poems have been published by major Romanian and international literary magazines. He is one of the editors of the French cultural magazine Levure littéraire.
This entry was posted in Literature. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s