„Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată”


„Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată”

Interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu

Acest interviu a fost realizat în aprilie 1986, în perioada când Mircea Cărtărescu era ţinta unor atacuri furibunde, declanşate într-un lung serial de către revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Încercarea de a-l publica atunci în „Pagini bucovinene”, supliment al revistei „Convorbiri literare”
din Iaşi, a eşuat din motive cunoscute doar de scriitorii locali care coordonau acea publicaţie, Marcel Mureşeanu şi Ion Beldeanu.
Tot în acelaşi an l-am invitat pe Mircea Cărtărescu pentru o lectură publică la Clubul de Poezie „Albatros” al Casei de Cultură din Suceava, îmi amintesc de clipele petrecute împreună la mine acasă, la un pahar cu vin, alături de Ion Bogdan Lefter, care îl însoţea, apoi de chipul său alungit, cu ochii mari, negri, puţin exoftalmici, de făptura fragilă, părea lipsit de vitalitate fizică (am rămas uimit când mi-a spus că obişnuia să meargă la culcare după ora 21,30), dar întreaga sa fiinţă emana o mare vitalitate şi vioiciune intelectuală.


– Dragă Mircea, Cesare Pavese afirma: „Cultura trebuie să înceapă de la faptul contemporan, de la real, pentru a sui – dacă este cazul – la clasici”. Nu crezi că această frază se potriveşte cu mecanismele intime ale creaţiei tale?

– Pentru mine, „clasic” e tot ce îmi place. Nu am înţeles niciodată discriminarea între „prăfuiţii” din rafturile bibliotecilor universitare şi „proaspeţii” contemporani. Iar o reeditare a veşnicei bătălii a cărţilor nu mai are azi nici un sens. Îmi este clar că acolo unde există valoare, adică spirit, complexitate umană, sensibilitate, recunoaştem capodopera, fie ea îmbrăcată în legătură solidă, bătrânească, din piele de viţel, fie în coperta lăcuită a ultimei apariţii. E drept, nu citim la fel scriitori din diferite epoci trecute şi pe cei de azi. Intervin nişte corective de distanţă istorică, intervin probleme de stil, de limbaje diacronice cu al căror sunet te obişnuieşti mai greu, dar ce e general uman rămâne şi se recunoaşte cu acea bucurie pură a lecturii şi în Dante, şi în Joyce, şi în Shakespeare, şi în Ginsberg, şi în Cantemir şi în Nichita Stănescu. Îi citesc cu aceeaşi voluptate şi cu acelaşi câştig intelectual pe toţi.

– Crezi că poeţii generaţiei ’60 sunt mai puternic legaţi de tradiţie, de cultura clasică?

– Părerea mea personală este că poeţii reprezentativi ai generaţiei ’60 au pornit iniţial de pe o poziţie anticlasicistă. Ei nu au, de exemplu, nimic în comun, ca atitudine estetică şi existenţială, cu neoclasicismul unui Augustin Doinaş, fundat pe o serioasă tradiţie culturală. Au fost poeţi modernişti mai mult sau mai puţin genuini, fără un program teoretic prea bine precizat, dispreţuind „tristeţea erudiţiei”. În ciuda acestui lucru, mulţi dintre ei au construit durabil, susţinuţi, la începuturile lor, de un suflu de o extraordinară reînnoire culturală, dar şi de un real talent (un mare talent, în unele cazuri). O anumită dezorientare estetică i-a afectat pe aproape toţi după primul deceniu de activitate. Schimbându-şi poetica, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi chiar Nichita Stănescu nu au mai avut succesul de la început, câţiva dintre ei ieşind chiar din spaţiul literaturii. Pierzând din sens, opera lor a sporit astfel în semnificaţie, căci eu interpretez schimbarea lor cvasigenerală la faţă după 1970-1975 nu atât ca o secătuire, cât ca produsul
sentimentului obscur că modernismul este muribund ca filon literar. Este o părăsire generală a corabiei avariate a modernismului, cam fără soluţii viabile însă. Acestea rămân încă de descoperit.

– Poemele tale au o densitate nucleară de substantive. O adevărată poetică res extensa. Capacitatea de a numi lumea exterioară în toată diversitatea sa micro şi macrocosmică este uluitoare. Totuşi, nu crezi că se strică prea mult echilibrul în defavoarea lumii interioare, a Fiinţei?

– Întreaga lume a poemelor mele este o lume interioară. Exteriorul este, în poezie, ceea ce nu se poate numi, adică lucrurile despre care, după expresia lui Wittgenstein, „trebuie să se tacă”.Poate că sunt multe obiecte în poezia mea. Îmi place să cred însă că mă servesc de ele ca de literele unui alfabet care vorbeşte, pentru cine îl cunoaşte, despre mine, despre viaţa mea, despre lumea mea. N-aş putea scrie nici un rând în care să nu fie vorba despre mine. Adică despre univers.

– A reduce decalajul enorm dintre structura simbolică a limbajului şi modul de a fi al realităţii, mi se
pare o altă încercare temerară a poeticii tale.

– Acest decalaj este real. Realitatea, aşa cum se prezintă ea astăzi, chiar în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, este pur şi simplu imposibil de exprimat în limbajul poeziei noastre convenţionale de azi. Caracterul oracular, nebulos, liricoid, incantatoriu, eliptic, sucit în frază, metaforic şi simbolic fără măsură, al acestei poezii care umple paginile revistelor literare, nu poate da o imagine cât de cât verosimilă a lumii contemporane. Poezia acceptată actualmente ca poezie standard (acceptată şi ea, de altfel, după lupte seculare) este falsă, la fel de falsă cum era poezia aproape suprarealistă a anilor ’50.
Pe de altă parte, nu merg până la capăt nici cu aprobarea prozaismului hiperrealist, uneori ironic, care apare în poezia celor mai tineri scriitori. Câştigând în adevăr, poezia pierde astfel, după părerea mea, din complexitate şi originalitate. Eu personal cred în poezia fără limite de limbaj, poezia prin orice mijloace. Căci dincolo de instrumentarul ingineresc al poetului (extraordinar de important, de altfel), rămâne o întrebare pe care un scriitor cu conştiinţă ar trebui să şi-o pună din când în când: te consideri un om destul de interesant ca să merite să scrii despre tine? Sau, mai simplu: ai ceva de spus?

– Îţi place jazzul? Nu e întrebare întâmplătoare.

– Jazzul este deocamdată pentru mine o lume pe care o privesc din afară, la care încă nu am acces. Poate mai târziu… Muzica preferată a întregii mele generaţii – nu numai de scriitor – este muzica rock, şi nu oricare, ci rockul (şi folkul) în care sau produs mari artişti, rockul serios, care a însemnat un moment în arta secolului. Nu întâmplător, câţiva protagonişti ai acestei muzici sunt consideraţi şi mari poeţi: Bob Dylan, John Lennon, Leonard Cohen. Ei m-au influenţat cu adevărat, am scris multe poeme în pulberea de argint a muzicii lor. „Regele Soare”, poem din ultimul meu volum, este de fapt un omagiu adus artistului mare şi complet care a fost Lennon. Pentru cine consideră această influenţă un semn de frivolitate, nu am decât o replică: ascultaţi muzica lor.

Mircea Cartarescu, in perioada realizarii interviului

– Consideri necesar ca un poet de azi să aibă şi o minimă cultură ştiinţifică?

– Nu ştiu dacă acest lucru este necesar, dar ştiu că este inevitabil. Cum să citeşti numai literatură? Te-ai mai putea numi un om întreg? În ultimul timp, cărţile de popularizare ştiinţifică ating un nivel foarte înalt al discuţiei diverselor niveluri ale materiei. Ele sunt pentru mine o adevărată ispită şi le înghit cu voluptate. Nu poţi înţelege altfel fantastica poezie naturală a lumii. Întotdeauna mi-a plăcut biologia. Îmi amintesc revelaţia pe care am avut-o aflând că embrionul repetă în evoluţia sa stadiile de dezvoltare ale speciei respective. Dar îmi plac peste măsură şi astronomia, fizica nucleară, genetica. Citesc şi filozofie, mă chinuiesc şi cu logica, doar în matematică nu pot intra cu nici un chip. De altfel, asta dă şi măsura amatorismului meu ştiinţific. Dar, repet, dincolo de aceasta, este o datorie a omului modern să ştie în ce lume trăieşte. Află astfel, niciodată până la capăt, e drept, cine este.

– Autoreferenţialitatea, limbajul eclectic şi baroc, ironia şi autoironia, intertextualitatea, textualismul ş.a., sunt concepte cu care lucrezi a priori?

– Nu, nu scriu conform unui program. Aşa m-am trezit scriind, pur şi simplu. Cel mult ştiu bine cum nu trebuie să scriu. Idealul, pentru mine, ar fi ca fiecare poem al meu să aibă un „clou”, o formă, o idee, ceva după care să fie uşor de recunoscut şi de deosebit de celelalte. Visez să fiu în stare să scriu de fiecare dată altfel, să descopăr de fiecare dată alt mod de a exprima altceva din mine. Este doar un rudiment de program, dar sper ca poetica mea implicită să fie mai bogată. Ea va fi extrasă din versurile mele, dacă se va considera că merită osteneala. Pentru că în momentul în care scriu „din inspiraţie” simt că există cineva în mine care ştie mai bine ce trebuie să iasă. Mă las în voia lui, nu fără obiecţii de care „el” uneori ţine seama.

– Te interesează reacţiile publicului?

– Cum să nu mă intereseze reacţiile publicului? Prin public înţeleg însă oameni care iubesc literatura. Care o abordează fără prejudecăţi. Care au răbdare să citească până la capăt o carte, şi s-o recitească apoi. Care nu-şi formează o impresie din spusele altora. Dar reacţia nimănui nu mă interesează mai mult decât a mea. Eu sunt primul meu public, şi cel care ştie cel mai bine cum stau lucrurile cu scrisul meu. Nu mă pot păcăli pe mine. Nu mă pot îmbăta cu apă rece. Ştiu oribil de bine când îmi iese ceva şi când nu. În al doilea rând, ascult cu atenţie reacţia publicului specializat care e critica. Nu sunt un
amator de epitete valorizatoare în acest domeniu. Mă bucură analizele serioase şi mă deprimă nedreptăţile, mai ales când sunt previzibile. Mărturisesc că nu mai citesc articolele critice în care ştiu că voi fi „desfiinţat” orice aş scrie. În fine, e foarte reconfortant pentru mine să ştiu (şi ştiu) că volumele mele au publicul lor, că se citesc, că se comentează. Că nu rămân prin librării. Este de altfel cazul tuturor cărţilor colegilor mei de generaţie; şi cel mai bun răspuns la toate reproşurile. Este minunat să ştii că munca ta poate să bucure şi pe alţii.

– „Viziunile” din volumul „Totul” sunt nişte impresionante poeme ale metamorfozei, în care „fiecare lucru este toate lucrurile” şi cotidianul este pulverizat în micro şi macrocosmos. În acelaşi timp, după opinia mea, multe poeme din ciclurile „Idile” şi „Momente” cred că vor sfârşi în cimitirul hiperrealismului românesc. Nu ţi se pare că, la fel ca majoritatea poeţilor noştri contemporani, şi spre deosebire de marii poeţi ai perioadei interbelice, publici cu prea mare uşurinţă tot ce scrii?

– Am mai spus că nu admit hiperrealismul ca metodă pură şi unică. Nu am însă cunoştinţă de un „cimitir” de acest fel, măcar în literatura noastră. Ce poeţi sunt înmormântaţi acolo? Afară de doi trei poeţi foarte tineri şi încă nepublicaţi, pe care îi ştiu din cenacluri, nu cred că există un hiperrealism în poezia românească. „Idilele” şi „Momentele”, dincolo de orice valorizare, mi-au fost foarte necesare în construcţia ultimei mele cărţi. Primele leagă, cum s-a remarcat, „Totul” de „Poemele de amor” (dar sper că aduc şi ceva în plus), iar celelalte sunt limita superioară de până acum a poeticii mele. Poate că nu şi a poeziei. „Momentele”, dacă ar putea fi numite hiperrealiste, cred că e vorba în ele de un hiperrealism psihologic. M-a interesat, scriindu-le, un singur efect artistic, dar unul fundamental, care mă obsedează de multă vreme: efectul de sinceritate. Nu mi se pare că public prea mult. Încerc să public atât cât trebuie din ceea ce scriu. Fiindcă e vorba de prestigiul meu în faţa propriilor ochi şi ai altora, n-o să public niciodată un text nesemnificativ. De asta sunt sigur, căci mă cunosc. De obicei apare mai puţin chiar decât vreau eu să public. Asta e altă poveste.

– Ce rol joacă inspiraţia în creaţia ta? Poţi să scrii şi în lipsa acestui blitz al subconştientului?

– Scriu prost în lipsa inspiraţiei. Ştiu asta şi ştiu cât de rău mă simt când scriu prost. De aceea nici nu mai încerc. Prefer să stau şi să îmi înghit umilinţa şi câte o lună întreagă decât să mă apuc să scriu când nu am nimic de spus.

– După trei cărţi consistente de poezie, în care ai realizat un traveling nesfârşit în realitate, cu aparatul de filmat al limbajului, ce va urma?

– Am două cărţi terminate demult. Una de critică despre Eminescu, pe care nu văd când voi putea s-o public, căci azi e atât de greu să publici critică, şi alta de proză. Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată. Am sentimentul că abia aici am reuşit să spun ceva esenţial despre mine, despre cum văd eu lumea. Acum scriu de vreo opt luni la o carte de versuri, care aş încerca, dar nu cu disperare, să fie alceva decât „Totul”. Fireşte că mie foarte greu. Dar în literatură nimeni nu are voie să se plângă. Nu există circumstanţe atenuante pentru ratare, pentru plafonare. Este soarta scriitorului: udă pagina cu viaţa lui, scoate din el până rămâne gol pe dinăuntru ca o păpuşă de celuloid, pe când publicul şi critica strigă nepăsători: „Asta am văzut. Altceva! Altceva!” Şi nimeni nu-şi poate sări peste umbră.

Constantin SEVERIN, aprilie, 1986

Advertisements

About Constantin Severin

Constantin Severin (constantinseverin.ro) is a Romanian writer and, as a visual artist, the founder and promoter of the award-winning concept known as archetypal expressionism. He is the author of eight books of poetry, essays, and novels, and his poems have been published by major Romanian and international literary magazines. He is one of the editors of the French cultural magazine Levure littéraire.
This entry was posted in Literature and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s