Bibliotecarul Infernului


Prinţul Eugen de Savoia, pictură de Jacob van Schuppen

Bibliotecarul Infernului (fragment)

                                                                                Roman

                                                                                               de Constantin Severin

                              Motto: ’’Dublă e naşterea celor ce mor, şi  dublă pieirea…’’ (Empedocles din Agrigent)

Aristotel era convins că marile fapte şi idei nu sunt inspirate de minţi mari, ci de inimi mari. Mesagerul destinului meu, Prinţul Eugen de Savoia, avea în mod cert o minte mare susţinută şi de o inimă pe măsură, încă din perioada în care mă aflam la Viena fiind considerat nu numai cel mai mare conducător militar al vremii, celebrat ca salvator al Vestului, ci şi cel mai important şi luminat diplomat, precum şi un Mecena al artelor de anvergura unui mare monarh, într-un cuvânt era eroul celor mai glorioase pagini din istoria Austriei. Pentru austriacul din popor, în ponderea acestor aprecieri contau mai puţin răsunătoarele sale succese diplomatice în Europa de Vest, cu mult mai importante fiind victoriile sale asupra turcilor în Ungaria, prin cucerirea Budapestei, în 1697, după bătălia de lângă Mohács, precum şi în Balcani, unde turcii au suferit o usturătoare înfrângere la Zenta, în Serbia, succese finalizate cu pacea de la Karlowitz, din 1699, când habsburgii şi-au împlinit vechiul vis de a controla Ungaria şi Transilvania. Bătălia de la Zenta din 1697 a rămas cel mai mare succes din analele istoriei habsburgilor, armata Prinţului Eugen pierzând numai 300 de militari, în timp ce de partea cealaltă au fost ucişi 30.000 de oşteni turci, inclusiv conducătorul lor, Marele Vizir Mustafa Paşa.

     În anul în care am fost bibliotecar în Viena, ziarul ’’Wiener Zeitung’’ a publicat un serial de mare succes despre meandrele destinului protectorului meu, îmi amintesc că Michael Pfeiffer s-a deplasat la Paris pentru a sta de vorbă cu câteva rude şi foşti prieteni ai Prinţului Eugen, încercând să lămurească şi câteva aspecte biografice mai puţin cunoscute, despre care marele diplomat şi comandant nu dorea să vorbească. Provenea dintr-o familie de aristocraţi franco-italieni şi s-a născut la Paris, mama sa Olympia Mancini deţinând o poziţie cheie, de superintendent la Curtea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care îi făcuse curte în perioada în care ea era o frumoasă adolescentă, visând chiar să devină soţia sa. Tatăl său, Prinţul Eugen Maurice de Savoia, era pasionat de viaţa militară şi de vânătoare, plecând frecvent de acasă. Am aflat cu toţii că ilustrul personaj care apărea aproape zilnic pe prima pagină a ziarului făcea parte dintr-o familie foarte influentă în elitele franceze, de pildă unchiul mamei sale, Cardinalul Mazarin de la Curtea Coroanei Franceze, a fost prim-ministru atât sub Ludovic al XIII-lea, cât şi sub Ludovic al XIV-lea. Franţa era principala putere a Europei, atât din punct de vedere militar cât şi cultural, având sub Ludovic al XIV-lea peste 20 de milioane de locuitori, o populaţie de trei ori mai mare ca Spania şi de patru ori mai numeroasă ca Anglia, precum şi o armată imensă, de peste 450.000 de soldaţi, scriitorii şi artiştii francezi erau cunoscuţi şi apreciaţi în toată lumea (doar muzica era dominată în continuare tot de italieni, Napoli fiind perceput pretutindeni ca Oraşul Muzicii), iar ’’Gazette de France’’ titra pe prima pagină cu litere de-o şchioapă că limba engleză nu are niciun viitor…Olympia Mancini era pasionată de ocultism şi astrologie, fiind prietenă apropiată cu Catherine Deshayes Monvoisin, supranumită  La Voisin, o expertă în otrăvuri, care a fost arestată în 1679 şi arsă pe rug în februarie 1680, fiind implicată într-un imens scandal, L’affaire des poisons (Afacerea otrăvurilor), în urma procesului existând probe că aceasta ar fi furnizat otrăvuri unor nobili de la Curte care şi-au lichidat rivalii şi ar fi făcut poţiuni magice şi vrăji pentru mai multe doamne din înalta societate, inclusiv pentru amanta Regelui Soare, Madame de Montespan, una dintre cele mai frumoase femei ale timpului, cu care temutul monarh a avut şapte copii. Madame de Montespan ar fi făcut diverse ritualuri şi descântece sub îndrumarea controversatei La Voisin şi i-ar fi administrat Regelui Ludovic al XIV-lea afrodisiace şi poţiuni magice pentru dragoste şi îndepărtarea rivalelor ei. Procesul care a zguduit câţiva ani Curtea Coroanei Franceze şi care a afectat până şi cercul intim al faimosului rege al Franţei s-a finalizat nu numai prin arderea pe rug a principalei vinovate, ci şi cu execuţia a încă 36 de persoane acuzate de crimă prin otrăvire, dar şi cu retragerea iubitei şi focoasei amante, Madame de Montespan, la mănăstirea Filles de Saint-Joseph din Paris, în 1691. În perioada adolescenţei, deşi părea un tânăr efeminat, fiind alintat de prieteni Madame L’Ancienne, destul de scund, cu nasul proeminent, dinţii laţi şi părul neglijent, Prinţul Eugen (pe care Regele Ludovic al XIV-lea îl numea adesea Micul Abate, îndemnându-l insistent să urmeze o carieră în lumea bisericii) era tot mai acaparat de universul armelor, devenise un bun călăreţ, citea cu nesaţ viaţa lui Alexandru cel Mare şi biografiile altor eroi ai armelor din trecut, aprofunda matematica pentru a deveni un bun strateg militar şi făcea zilnic exerciţii fizice. Supărat că a fost respins de două ori de către rege pentru a urma o carieră militară în armata franceză, el îşi oferă în 1683 serviciile Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Leopold I, cu care se înrudea prin anumiţi membri ai Casei de Savoia, şi căruia îi scria în limba italiană, fiindcă acesta dezavua franceza, deşi o ştia foarte bine: ’’Mărturisesc că am luat această decizie încercând să urmez exemplul înaintaşilor mei de a-mi servi patria şi Curtea Bourbon din toată inima, şi numai după ce am încercat în zadar, de mai multe ori, să mă înrolez în armata Coroanei Franceze’’. Ascensiunea sa în armata habsburgică a fost fulminantă, la vârsta de 20 de ani a ajuns colonel de dragoni, apoi general la 22 de ani, general-locotenent la 24 de ani, general de cavalerie la numai 26 de ani şi în final onorat cu titlul suprem de mareşal, cu puţin timp înainte de a împlini vârsta de 30 de ani. A jurat că nu se va mai întoarce niciodată în Franţa decât cu sabia în mână şi s-a ţinut de cuvânt: timp de 50 de ani a devenit cel mai important oponent al ţării natale şi al Regelui Ludovic al XIV-lea, a cărui armată a învins-o de mai multe ori, uneori în mod umilitor, în Italia sau în Prusia. În acea vreme, Italia era un fel de sat fără câini, aflându-se sub conducerea celui mai bizar rege din istoria Casei de Habsburg, Carol al II-lea al Spaniei, care era epileptic, sifilitic, cu chipul desfigurat, retardat, bolnav la trup şi la minte, convins el însuşi că era creaţia Diavolului, fiind denumit de unii aristocraţi contemporani El Hechizado (Cel Vrăjit).

    În  anul 1716 turcii au declanşat un nou război împotriva Sfântului Imperiu Roman, condus de Împăratul Carol al VI-lea, sperând să-şi recucerească teritoriile pierdute, dar în august 1717 armata alcătuită din 70.000 de soldaţi, condusă de Prinţul Eugen de Savoia, a repurtat o nouă victorie istorică la Belgrad, învingând-o pe cea otomană, care număra peste 150.000 de oşteni. Aşa au ajuns Belgradul, Banatul, Oltenia şi insula Ada Kaleh (situată pe Dunăre într-o poziţie strategică, însuşi Împăratul Traian trecând prima oară în Dacia cu legiunile sale cu ajutorul unor pontoane având ca punct de sprijin tocmai insula care avea să fie denumită Carolina după 1717, în onoarea Împăratului Carol al VI-lea), provincii ale imperiului habsburgic. Deşi era un intelectual cultivat,  iubitor de artă şi filozofie, marea pasiune a protectorului meu era arta războiului, pe care o stăpânea ca nimeni altul, în special prin sacrificiul şi exemplul personal, fiind permanent prezent în toiul încleştărilor, prin imaginaţie, perseverenţă şi mâna de fier, dar şi prin tactica fără cusur, comparabilă în fiecare situaţie cu rezolvarea unei probleme complexe de matematică. Pe întinsa câmpie Marchfeld, din sud-estul Vienei, acest zeu al războiului (un Marte fără Venus, cum îl numeau unii, fiindcă femeia nu a fost niciodată o pasiune pentru el, fiind burlac toată viaţa) a creat un domeniu aristocratic emblematic, cu două impunătoare palate, Belvedere de Sus şi Belvedere de Jos, proiectate de celebrul arhitect Johann Lukas von Hildebrandt,  înconjurate de grădini cu terase în stil franţuzesc şi de o fermă bine administrată, Meierhof, toate acestea fiind în armonie cu pădurile de fagi, mesteceni şi stejari, colinele răzleţe şi iazurile pline de peşte.

     Într-o duminică de la începutul lunii septembrie a anului 1720, Prinţul Eugen mi-a dăruit o zi de neuitat, prin invitaţia făcută de a-l vizita în noul şi fastuosul palat Belvedere de Sus. Cu o noapte înainte trăisem un vis neobişnuit de intens, parcă eram o rândunică aflată într-o planare uşoară deasupra domeniului de la Belvedere de Sus, auzeam vibraţiile aripilor şi cozii, freamătul curenţilor de aer şi clipocitul peştilor ţâşnind la suprafaţa iazului şi, în timp ce mă deplasam în picaj, simţeam cum ochii dilataţi îmi deveneau două tuneluri încăpătoare, care aspirau toată realitatea din jur, clădiri înalte cu acoperişuri verzi, străjuite la intrare de patru coloane masive, frontoane cu basoreliefuri din marmură, sculpturi cu sfincşi, Fecioara Maria, îngeraşi, lei şi gorgone, arbori ornamentali, stejari, fagi, tei şi mesteceni cu frunzele îngălbenite, trandafiri şi crizanteme viu colorate, câini alergând de la o uşă la alta, în aşteptarea oaselor aruncate de servitori, fetiţe în rochiţe cu volănaşe şi băieţei cu săbii de lemn în mână, trăsuri elegante colorate în roşu şi negru, trase de câte doi sau patru cai lipiţani, păuni cu uriaşe cozi multicolore, raţe sălbatice, pisici cuibărite la umbra zidurilor albe şi şoareci cu bobiţe de grâu între dinţişori, ieşind în lumina orbitoare a soarelui. M-a primit cu o undă de simpatie pe chipul său auster şi ferm, apoi m-a condus să admirăm împreună câteva picturi de Rembrandt, Titian, Bernardo Bellotto, Guido Reni, Anthony van Dyck şi Antoine Watteau, sculpturi în marmură (la loc de cinste i-am recunoscut pe Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan), o parte din fresca abia începută reprezentând Învierea lui Iisus Hristos, la care lucra pictorul Francesco Solimena din Napoli, apoi am fost invitat într-un camerino cu mobilă din lemn de nuc stil Ludovic al XIV-lea, cărţi legate în coperte din piele de viţel, cu muchiile aurite, câteva vase de porţelan şi un portret al gazdei mele în haine militare, cu platoşă şi sabia la şold, cu coiful aşezat alături şi cu un sul de hârtie în mâna stângă, probabil planul tactic al unei acţiuni de luptă, realizat de pictorul Jacob van Schuppen. Servim amândoi câte o ceaşcă de ciocolată caldă, însoţită de câteva prăjituri cu frişcă şi, după ce servitorul a iese din birou, Prinţul Eugen mă fixează cu ochii săi negri şi vii, apoi deschide gura cu buza de jos răsfrântă, rostind cu o voce gravă:

     – Împreună cu luminatul nostru împărat am hotărât să-ţi încredinţăm o misiune secretă de maximă importanţă pentru destinul cultural al Europei, care îţi va dubla venitul anual. Dar înainte de a şti despre ce este vorba, aş dori să ne scuzi că nu te-am informat de la început că Biblioteca Imperială, care ţi-a fost dată în grijă la începutul acestui an, mai deţine peste 5.000 de cărţi, incunabule şi manuscrise rare, aflate într-un depozit la subsol, lucru pe care îl ştiam doar noi doi până acum şi un sfetnic care păstrează cheile şi le îngrijeşte pe ascuns, atunci când este nevoie de vreo intervenţie.

     – Nu cumva este vorba despre cărţile interzise de Inchiziţie, trecute în Index Librorum Prohibitorum ?

     – Sigur, bănuiam că ţi-ai dat seama imediat, dar la acestea se mai adaugă şi alte cărţi blestemate, despre care Inchiziţia nu a obţinut încă informaţii, mai sunt şi unele cu filele de pergament otrăvite, precum şi laboratorul alchimic al fostului împărat Rudolf al II-lea. Sunt sigur că îţi este cunoscut faptul că Vaticanul, condus acum de Papa Clement al XI-lea, nu a văzut niciodată cu ochi buni alchimiştii şi magicienii. Nu-ţi este străină nici vestea că împăratul doreşte mult să construiască o nouă bibliotecă în incinta domeniului Hofburg, o altă aripă a Palatului Imperial, fiind sfătuit de sfetnicul despre care ţi-am vorbit, un erudit pasionat de astrologie şi de numerologie, să nu ducă această bibliotecă secretă cu încărcătură malefică în inima reşedinţei sale, deoarece ar putea avea o influenţă nefastă asupra destinului său şi al Coroanei Imperiale. Ne-am tot gândit care ar fi soluţia potrivită ca să rezolvăm această problemă, aceea de a îndepărta acest tezaur de scrieri şi tipărituri străvechi fără a-l distruge şi, în urmă cu doi  ani, mi-a venit o idee salvatoare, după o vizită pe care am făcut-o pe insula Ada Kaleh, cu scopul de a intensifica pregătirile pentru întărirea fortificaţiilor şi a micuţei garnizoane de acolo, ea fiind un punct strategic important pentru a deveni stăpânii Dunării, aşa cum pe bună dreptate ne tot spunea generalul Friedrich Ambros conte Veterani, la sfârşitul secolului trecut. Comandantul garnizoanei, locotenentul Kurt Weissmann, mi-a spus atunci că au fost descoperite în inima subterană a insulei două tuneluri care duc spre cele două maluri ale Dunării, în Serbia şi în Valahia. Am ţinut neapărat să le văd şi pot să-ţi spun că sunt în stare bună, foarte spaţioase şi vechi, probabil din perioada Imperiului Roman. Când am revenit la Viena i-am propus împăratului să le întărim pereţii cu cărămizi rezistente şi să adăugăm câteva încăperi sub clădirea pulberăriei, apoi să amenajăm acolo o bibliotecă secretă unde vom transporta toate cărţile şi obiectele din subsolul Bibliotecii Imperiale. În luna martie anul viitor lucrările vor fi gata, inginerii noştri au realizat deja nişte ingenioase sisteme de aerisire, bine încastrate şi camuflate în zidurile fortăreţei, iar bibliotecarul desemnat să aibă grijă de această colecţie va dispune de un birou, un dormitor şi o baie cu apă rece şi apă caldă care va veni prin două conducte direct de la sediul garnizoanei.

     – Acum înţeleg despre ce misiune este vorba, probabil v-aţi gândit ca eu să fiu bibliotecarul din măruntaiele insulei Ada Kaleh. Nu ştiu ce să spun, acum sunt destul de tulburat despre întorsătura neobişuită pe care ar putea să o ia viaţa mea, sper însă Excelenţa Voastră că îmi veţi lăsa  posibilitatea de a alege, altfel mi s-a părea totul un fel de condamnare la temniţă grea, fără niciun fel de motive şi fără proces. O viaţă de recluziune totală, fără prieteni şi fără poveşti de dragoste, nu prea este din păcate pe gustul meu…

     – Nu te speria, nu va fi cum îţi imaginezi acum, când te-am luat desigur prin surprindere, îţi vom oferi venituri mai consistente tocmai pentru avea o libertate de mişcare mai mare, în biblioteca ta vor avea acces doar cărturari de încredere trimişi de noi, din când în când, de două-trei ori pe an, iar tu vei putea trece când doreşti, fie în Serbia, fie în Valahia şi tot de două-trei ori pe an eşti aşteptat şi la Viena, la Palatul Imperial. În aceste peregrinări poţi să cunoşti în mod evident şi femei, îţi vei face prieteni noi şi vei putea să ai şi câte o poveste de dragoste cu vreo turcoaică de pe insulă, dar să fii cu mare grijă, nu-ţi recomandăm să ieşi la suprafaţă decât seara târziu (când locuitorii se retrag în case, temându-se de tot felul de strigoi şi de alte apariţii, aşa cum am aflat), iar ziua vei urca doar atunci când vei fi anunţat de omul tău de legătură, locotenentul Kurt Weissmann, singurul care va cunoaşte secretul bibliotecii subterane. Ca să nu baţi la ochi şi să nu se afle ce se ascunde în subteran, vei ieşi la lumina zilei mai rar şi numai atunci când vor sosi corăbii cu călători, ca să te amesteci cu ei. 

     A doua zi de la întâlnirea din palatul Belvedere de Sus cu Prinţul Eugen, prealuminatul monarh Carol al VI-lea m-a invitat la Palatul Imperial şi m-a felicitat cu căldură că am acceptat misiunea secretă din Ada Kaleh, dăruindu-mi cu bucurie un frumos ceas de buzunar din aur, meşteşugit cu artă de Peter Henlein din Nürnberg, în 1538. Îl păstrez şi acum, pe capac este gravată o încântătoare imagine cu Adam şi Eva în Grădina Raiului. Peste o săptămână, Zeul Războiului mă alinta deja cu un nume destul de bine ales, Bibliotecarul Infernului, care nu era deloc departe de realitate, având în vedere încărcătura malefică a cărţilor pe care trebuia să le păstrez în cele mai bune condiţii.

(Fragment din romanul în lucru ’’Bibliotecarul Infernului’’)

Advertisements

About Constantin Severin

Constantin Severin (constantinseverin.ro) is a Romanian writer and, as a visual artist, the founder and promoter of the award-winning concept known as archetypal expressionism. He is the author of eight books of poetry, essays, and novels, and his poems have been published by major Romanian and international literary magazines. He is one of the editors of the French cultural magazine Levure littéraire.
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s