”Gutenbergi, marconi sau teleaști au aruncat muzica contemporană românească la periferia informației și a evenimentului”


     Interviu cu compozitorul Liviu Dănceanu

     Mult mai cunoscut în străinătate decât în România, Liviu Dănceanu (n. 19 iulie 1954, Roman; d.26 octombrie 2017, București) a fost singurul mare compozitor român pe care am avut șansa de a-l cunoaște și chiar de a colabora, invitându-l să publice la ”Monitorul de Suceava” și la revista „Noul Continent” a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. A fost un absolvent de excepție al secției de compoziție a Conservatorului din București, clasa maestrului Ștefan Niculescu (1980), un bărbat frumos și carismatic, un luptător erudit pe scena culturii, cu o viziune enciclopedică asupra fenomenului muzical. A urmat studii postuniversitare în cadrul aceleiași instituții și cursuri de perfecționare la Kazimiersz-Dolni, Londra, Paris, Tallin, Praga, Varșovia.

     A fost fondatorul și conducătorul Atelierului de muzică contemporană „Archaeus”, cu care a participat la importante reuniuni muzicale internaționale în Torino, Huddersfield, Valencia, Alicante, Alcoi, Milano, Bergamo, Ormea, Triora, Cagliari, Roma, Paris, Lyon, Bourges, Dijon, Wuppertal, Munchen, Bonn, Koln, Trieste, New York, Washington, Carbondale, Cleveland, Urbana, Milwakee, Sofia, Belgrad, Salzburg, Viena, Tirana, Viitassari, Budapesta, Padova, Chișinău ș.a. Director artistic al festivalurilor”Săptămâna muzicii noi”, București (1992-1996) și „Zilele Muzicii Contemporane”, Bacău, președinte al SIMC-Secțiunea națională română (1991-1994), Liviu Dănceanu a fost un ferment pentru mișcarea muzicală românească și a susținut conferințe despre muzica românească și despre propria creație la Torino, Munchen, Imperia, Carbondale, Moscova, Lyon ș.a. Din 1990 a fost profesor de compoziție și istoria muzicii universale la Conservatorul din București și a fost laureat al mai multor premii de compoziție: „Studium de Toulouse”(1986), Premiul Academiei (1989), Premiul Uniunii Compozitorilor (1988, 1990, 1994), Premiul ACIN-pentru muzică de film (1988), ”Antidogma Musica”(Torino, 1994), precum și câștigător al unor premii de interpretare muzicală: ATM (1987), Premiul Criticii Muzicale (1996), Premiul UCMR (1990), Premiul Actualității Muzicale (1996),  Premiul Soros (1997).

     Până în anul acestui interviu, 1999, Liviu Dănceanu compusese peste 70 de opusuri, o parte dintre ele fiind comenzi ale unor soliști, orchestre și festivaluri importante din Europa și America: ”Antidogma Musica”, „ENSEMS”, ”Musica Nova”, Radio France, Ministerul Culturii din Franța, New York University, De Paul University-Chicago, Filarmonica din Cleveland, ”Trieste Prima”, Filarmonica ”Mihail Jora”, Bacău ș.a. A publicat studii, eseuri, recenzii, articole în numeroase reviste din țară și din străinătate. Alături de scrierile lui C. G. Jung și de lucrările lui Brâncuși, Klee și Țuculescu, interviul de mai jos a fost unul dintre fermenții care m-au condus la căutarea surselor profunde în artă, a arhetipurilor culturale și la conceperea și lansarea noului curent/concept din arta contemporană, expresionismul arhetipal, în anii 2000-2001.

  • Ce note specifice are muzica românească actuală?
  • Poate că în niciun alt teritoriu național convertirea compozitorului la piruete ori
  • detente teoretice nu este mai prezumtivă și previzibilă ca la noi. Verbul teoretizării și substantivul operei se conjugă astfel cât se poate de firesc. O demonstrează din plin muzicienii români care, nu de puține ori, pășesc pe teritoriul compoziției după ce în prealabil l-au supravegheat și l-au ameliorat din perspectivă muzicologică. Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Wilhelm Berger, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduș, Adrian Iorgulescu sunt semnatarii unor opusuri ce sechestrează în ele însele un consistent și de multe ori inedit demers teoretic, infirmând-fie și la modul indirect-credința lui Spengler conform căreia implantarea în teoretic duce în mod inevitabil la decadență, la abstractizarea speculativă a valorilor și, implicit, la de-concretizarea lor. În muzica românească această survolare a praxisului componistic de la altitudinea exercițiilor teoretizante poate fi cotată ca o trăsătură dominantă a ultimelor patru decenii.

„Ponderea aisbergului muzicii românești în oceanul muzicii actuale este una fără precedent”

  • Care este locul muzicii contemporane românești în concertul valorilor universale?
  • Muzica românească contemporană este deopotrivă emersă și submersă, având-prin urmare-un nivel la vedere și altul ascuns ori mai degrabă abscons, căci unele sunt unitățile de măsură cu care compatrioții noștri „ne răsfață” și cu totul altele criteriile prin care străinătatea ne evaluează. E ca în aserțiunea cu aisbergul: partea mai mică, mai neînsemnată e văzută din interior, iar partea mai mare, incomparabil mai substanțială este doar la îndemâna celor din exterior. Aisbergul rămâne totuși aisberg, indiferent din ce unghi îl privești, iar ponderea aisbergului muzicii românești în oceanul muzicii actuale este una fără precedent, componistica noastră cunoscând astăzi o incandescență emergentă, un desant ce poate fi fecund pentru cultura română în ansamblul ei.
  • Care este condiția compozitorului român de astăzi?
  • Compozitorul român de astăzi este în cele mai frecvente cazuri un solitar (excepție făcând, evident, autorii de muzică de divertisment). El are nostalgia reîntregirii familiei public-compozitor, ori visează la câte vreun Mecena care să-i țină loc de umbrelă sau să-i actualizeze energiile virtuale. Pesemne însă că muzica a absentat de la Adunarea generală a artelor, când sub generoasa asistență a lui Octavian Augustus s-a plănuit practica mecenatului. Și chiar dacă în istoria muzicii au existat totuși câțiva Mecena (Papa Marcellus, ducele de Gonzaga ori contele Esterhazy), la noi ei au fost mai curând filantropi (în cel mai fericit caz), au devenit mizantropi, pentru ca astăzi să capete deprinderile unor gangsteri autentici, numiți după împrejurări impresari sau agenți, făcând din condiția compozitorului una vecină cu iobăgia. Aceasta în cazul în care compozitorul nu preferă haiducia și implicit solitudinea.

”Această muzică va marca într-un fel o reîntoarcere la cântecul pur”

  • Ce tendințe noi pot fi surprinse în muzica actuală?
  • Mai întâi că muzica nouă este răs-strănepoata muzicii culte ivite cam cu un mileniu în urmă pe cărările bătrânei noastre Europa. Muzica contemporană a fost, pe rând, nepoată, fiică și va fi fiind probabil mamă, bunică, ș.a. Prin urmare, ea este con-sangvină cu oricare altă muzică așa-zis cultă, fiind părtașă la jocul de construcție al muzicii în general. Muzica nouă mărturisește indubitabil prezentul, iar trăirea în prezent, aflarea și recuperarea valorilor acestuia constituie testimoniul funciar al tinereții noastre. Prezentul însă e bântuit de pulverizarea limbajelor artistice și nu numai. Așa se face că și în muzică totul a devenit posibil, atât în ceea ce privește organizările spațiale, extramuzicale (vocabularul, adică), cât și în domeniul sintaxei ori al alcătuirilor formale. Aceasta este noutatea față de epocile anterioare: tot mai anevoie se consolidează tendințe, tehnici de compoziție sau mai știu eu ce comuniuni, fie ele chiar și numai de interese. Ca „sound” însă, categoric, în muzica nouă, legea este făcută din ce în ce mai autoritar de către sursa electronică, sursă ce în viitor își va dezvolta, aidoma oricărei alte surse sonore, principii de construcție imanente.
  • Este adevărat că rolul melodiei s-a diminuat în ultimele decenii?
  • Propensiunea pentru melodie nu s-a atrofiat, ci, mai curând, s-a diluat prin risipirea conceptului de monodie la nivelul tuturor parametrilor sonori. Au apărut astfel melodiile de timbre (Klangfarbenmelodie), melodiile de durate, de moduri de atac, de intensități, etc. Va sosi însă ceasul răzbaterii eclatante și definitive (pentru viitoarele câteva decenii) a unei muzici care nu va mai ține prea mult socoteală de originile sale matematice. Muzica va redeveni treptat simțire, artă a exprimării ori vehicul întru redempție și va fi mai puțin o ipostază sonoră a legilor universului, cu toată spectaculozitatea și perfecțiunea lor. Această muzică va marca într-un fel o reîntoarcere la cântecul pur, în termeni sintactici: la melodie, a cărei simplitate și strălucire va triumfa chiar și atunci când moștenirea tehnologică a ultimei jumătăți de veac va asedia, firesc, ineluctabil, actul componistic.
  • Ce combinații de instrumente preferați pentru orchestrarea pieselor?
  • Consider că resursele tehnice și coloristice ale instrumentelor consacrate nu au fost nicidecum epuizate, așa cum sunt convins că încă nu s-au inventat multe din instrumentele pe care practica muzicală le așteaptă. De aceea sunt sedus deopotrivă de combinațiile instrumentale tradiționale, cât și de cele insolite ori de cele pe care le visez pentru a le înfăptui ori le înfăptuiesc pentru a visa.
  • Ce impact are biografia compozitorului asupra operei sale?
  • Biografia compozitorului contează în economia propriei opere în măsura în care această biografie poate fi povestită sonor. Or, cum muzica nu poate fi tradusă nici măcar parțial în cuvinte, impactul dintre o anume biografie și operă în cazul compozitoruluieste neglijabil și în niciun caz demonstrabil. Sigur că anumite protuberanțe biografice pot fi deconspirate în componistică sub aspectul etosului unui opus sau altul, dar ceea ce rămâne, dincolo de dezvăluirea unor trăiri-să le spunem analoge-este preponderent coincidență ori speculație.

”Nu creațiile folclorice sau etnografice pot reînnoi și îmbogăți arta contemporană, ci descoperirea surselor lor”

  • Ce alte domenii ale culturii pot constitui un catalizator pentru creația unui compozitor?
  • Catalizatorul-cum îl numiți dvs.-se traduce în muzică prin natura surselor, care este de două categorii: propriu-zis muzicală și extramuzicală. Dacă sursele propriu-zis muzicale sunt pentru orice compozitor fatale, implacabile, cele extra-muzicale pot fi supuse elecției-o întreprindere de mare responsabilitate, întrucât aceste  din urmă surse se identifică în totalitatea lor cu întreg domeniul realului, al irealului și imaginarului. Personal, îmi place să adulmec, să-mi asum și să consum astfel de surse pe care le consider niște prăzi disponibile. La acest nivel, libertatea mea tinde către absolut. Mi-ar mai plăcea să pot avea acces la surse profunde, cum ar fi bunăoară arhetipurile culturale, despre care Eliade spunea că le-ar fi aflat și Brâncuși, pentru că nu creațiile folclorice sau etnografice pot reînnoi și îmbogăți arta contemporană, ci descoperirea surselor lor.
  • De ce este atât de puțin cunoscută muzica simfonică românească, mai ales în țară?
  • Compozitorii români sunt vrând-nevrând pensionarii unei rezervații de muzică contemporană. Cum de s-a ajuns aici? Cred că este mâna destinului, a cărui lucrare se traduce prin traiectul irefutabil și ireversibil al fenomenului muzical, ajuns, se pare, în ultima fază a evoluției sale, faza atomizării. Și mai cred că este și mâna „necuratului”, care prin emisarii săi, fie ei gutenbergi, marconi sau teleaști au aruncat muzica contemporană românească la periferia informației și a evenimentului, instituind o stare de asediu a tăcerii, un embargou capabil să anihileze orice tentativă de evadare a noii muzici din enclava în care este sortită să locuiască de oarece vreme. Și cum o mână spală pe alta, vom rămâne probabil cu singurătatea noastră, nimic mai periculos, numai și pentru faptul că-așa cum remarca Paul Valéry  -„singurătatea e întotdeauna cea mai proastă companie”.
  • Ce semnificație are Bucovina pentru dvs.?
  • M-am născut în vecinătatea Bucovinei, la Roman. Am hoinărit de nenumărate ori pe cărările ei miraculoase, astfel încât mintea-mi se află într-o perfectă împăcare cu spiritul Bucovinei, în timp ce inima-mi se identifică suveran cu sufletul ei. Și m-am întrebat adesea: din Buco-vina cui este ea încă neîntregită? Cu siguranță, și din vina noastră.

(”Monitorul de Suceava”, Anul V, Nr. 105, vineri 7 mai 1999)

About Constantin Severin

Constantin Severin (constantinseverin.ro) is a Romanian writer and, as a visual artist, the founder and promoter of the award-winning concept known as archetypal expressionism. He is the author of eight books of poetry, essays, and novels, and his poems have been published by major Romanian and international literary magazines. He is one of the editors of the French cultural magazine Levure littéraire.
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s