Orașul Somnambulilor/City of Sleepwalkers


Orașul Somnambulilor (fragmente)

Roman de Constantin Severin

     -Tu ai o gândire șamanică și chiar orfică, pe care eu, ca om de știință, nu o împărtășesc întru totul, dar trebuie să recunosc că universul e atât de complex și de halucinant încât totul este posibil. Stranie și terifiantă a fost și întâmplarea care mi-a adus primul prieten adevărat în Nashville, pe Daniel Richmond, profesor de medicină cognitivă la Universitatea Vanderbilt. În acea perioadă studiam un caz de somnambulism la un student eminent de 20 de ani, Mark Casto, de la aceeași universitate renumită, care locuia împreună cu mama sa într-un apartament cu trei camere dintr-o veche clădire de pe Charlotte Avenue. Tatăl său era șofer de TIR și își ispășea o pedeapsă de șapte ani de închisoare pentru trafic de cocaină (fusese recrutat la un cazinou din Las Vegas, de către membrii unei rețele mexicano-cubaneze) la penitenciarul de maximă securitate Riverbend, din apropierea orașului. Am obținut permisiunea mamei sale, asistenta medicală Diane Castro, să vin într-o noapte acasă la ei, ca să-l pot studia pe tânăr „în acțiune” pentru a încerca apoi să găsesc o soluție de tratament și de control al situației. Eu stăteam într-un fotoliu pe holul de la intrare și la o oră după ce tânărul a adormit am intrat în alertă, începeau să se audă zgomote la el în cameră, apoi a deschis ușa și s-a îndreptat în transă spre ieșire cu ochii neguroși, a mers în parcare și a scos din buzunar cheile de la mașina pe care a pornit-o în scurt timp, am urcat și eu repede în mașina mea și am început să-l urmăresc, conducea cu o siguranță surprinzătoare, era o noapte înstelată de mai și luminile orașului pulsau ca într-un film SF, după douăzeci de minute a oprit în fața unei case stil Queen Anne cu o fațadă cu patru coloane dorice, ferestrele erau încă luminate la două noaptea, Mark a apăsat soneria, eu eram deja în spatele său, după câteva minute a deschis ușa din lemn masiv un bărbat înalt și chipeș, de circa 40 de ani, studentul somnambul a scos la repezeală din buzunarul de la pijama un briceag cu o lamă ascuțită care s-a deschis automat și a încercat să-l înfigă în stomacul bărbatului care tocmai îi spusese numele, extrem de contrariat de neașteptata vizită, am reușit amândoi să-l imobilizăm în câteva secunde, contactul dur cu noi l-a făcut să se trezească, era complet derutat, nu știa ce se întâmplă, ce a făcut și căuta acolo, „Domnule profesor, de ce m-ați invitat din nou la dumneavoastră, doriți să continuăm discuția despre analiza psihologică în romanele lui Dostoievski?” Am aflat ulterior că Daniel Richmond invitase la el acasă, cu trei seri în urmă, șapte studenți preferați, la o discuție despre multiplele aspecte psihologice din romanele lui Dostoievski și la un grătar stropit cu vin „Belle Meade” în foișorul din grădină, iar pacientul meu vorbise cu mult patos despre drama lui Raskolnikov din romanul „Crimă și Pedeapsă”, încheindu-și pledoaria astfel: „Uneori și eu simt că sunt un altul pentru mine însumi, sinele meu cu două fețe e oscilant, indecis, conflictual și confuz, aflat mereu pe buza prăpastiei, la marginea conștiinței și a memoriei”. L-am dus pe Mark acasă cu mașina mea, era extrem de extenuat și a dormit tun toată noaptea, iar a doua zi am decis să-i povestesc tot ce s-a întâmplat, a fost atât de uimit și de îngrozit, chipul său căpătase o culoare verzuie, plângea în hohote și nu a mai fost în stare să facă nimic în acea zi, părea un uomo finito (un om sfârșit, în italiană). A fost singurul caz în care nu am mai fost nevoit să prescriu medicamente, după această întâmplare nu știu ce misterioasă modificare a suferit psihicul său, încât nu a mai avut niciodată crize de parasomnie. După ce a absolvit facultatea magna cum laude, la câțiva ani Mark Castro a scris și o carte, „La marginea conștiinței și a memoriei”, care a devenit un best-seller în SUA. Am petrecut clipe minunate cu Daniel Richmond, am vizitat împreună Frist Art Museum, ne-am plimbat noaptea pe strada Broadway, luminată ca o constelație și plină de cafenele deschise în clădiri istorice sau cocoțate pe acoperișuri, am admirat lacul  cu gâște sălbatice din Centennial Park și am servit prânzul în paradisul gurmanzilor, „Assembly Food Hall”, am vizitat casa lui Johnny Cash și „Country Music Hall of Fame” și am băut șampanie în vaporașele „Pontoon Saloon”, am fost la câteva meciuri ale echipei de fotbal „Titans” și am ascultat muzică country la „Grand Ole Opry”, ne-am plimbat cu calul prin pădurea de lângă „Percy Priest Lake” și am ciocnit un pahar cu vin în câteva vinării faimoase, ne-am urcat în „Party Bus Music” și în „Pedal Tavern” și am râs în hohote cu studenții săi, am văzut câteva piese de teatru la „Belcourt Theatre” și, în special, am mers la câteva show-uri muzicale în renumita sală de spectacole „Ryman Auditorium”, în care bate de peste un secol inima „Orașului Muzicii”, o sală imensă cu o arhitectură atemporală, pe a cărei scenă sacră au avut momente de neuitat și încărcate de emoție Orchestra din Viena condusă de Edward Strauss, Baletul Imperial Rus, Charlie Chaplin, Enrico Caruso, Katharine Hepburn, Mae West, Elvis Presley, Johnny Cash, Louis Armstrong, Charley Pride, The Birds, Neal Diamond și mulți alții. Am avut și un început de poveste de dragoste cu colega mea, Laura Hamilton, absolventă a Universității Vanderbilt și specializată în sănătate mentală, o brunetă frumoasă de o vioiciune molipsitoare, o fată care surâde așa cum respiră, natural, strălucitor și neîncetat, dar totul s-a rezumat la câteva ieșiri în oraș, o cină romantică și bucuria produsă de un show reușit susținut la „Ryman Auditorium” de Miley Cyrus, o cântăreață, compozitoare și actriță născută în 1992, în Nashville. Noua mea prietenă nu a putut să se despartă de vechiul ei iubit, un cunoscut avocat din oraș. A fost al doilea mare eșec în dragoste, după întâmplarea din adolescență cu Marit Rassmusen, zile în șir am avut senzația că orașul e paralizat, doar lumina părea să se miște printre clădirile fantomatice și îmi înfloreau în gânduri cuvintele tatălui meu, „Sentimentalismul e o formă de oboseală, o pierdere de sânge din corpul eteric”.

     În Nashville am învățat să fac dragoste cu invizibilul. Totul a pornit de la cazurile tot mai rare de parasomnie din oraș, în acea perioadă aveam doar 7-8 pacienți sub observație la o populație de aproape 700.000 de locuitori. Ca să devin și eu un psiholog eficient al clinicii, șefii m-au invitat să mă ocup de o parte dintre pacienții înscriși la terapia de cuplu. M-a interesat în special un cuplu mai puțin obișnuit, Thaina și Gustave Moreau, imigranți din localitatea San Lorenzo din Paraguay, situat în apropierea capitalei Asunción. Gustave era profesor de franceză la un colegiu, un bărbat de 45 de ani înalt și osos, cu părul castaniu, favoriți lungi și ochii negri și vioi, buzele puțin asimetrice, iar Thaina avea 27 de ani și era indiancă guarani, o femeie micuță cu părul lung, negru, împletit într-o coadă groasă pe care o purta în dreptul inimii, un chip ovoidal cu pomeții obrajilor lați și ochii ca niște fante înguste cu irizări violet, bucătăreasă la „Redneck Riviera”. Dialogul cu Thaina a început să devină treptat pentru amândoi un fel de spovedanie, o simțeam ca pe o străveche entitate protectoare și mă lăsam vrăjit de cuvintele și de privirile ei limpezi izvorâte parcă dintr-o altă lume, ne-am înșirat poveștile și le-am împletit într-o coadă groasă de trăiri retrospective, iar ea a fost impresionată că încă mai sufeream enorm după despărțirea de Laura. „Te voi învăța să faci dragoste cu invizibilul, vei intra într-o comuniune extrem de intimă și de vie cu Laura, după ce ea va adormi noaptea. Dar această proiecție astrală va fi posibilă doar dacă în scurta voastră relație ea a fost îndrăgostită în taină de tine”, mi-a șoptit într-o zi, cu ochii închiși, în timp ce-și mângâia coada încolăcită în jurul inimii. Mi-a oferit o poțiune dintr-un amestec de plante și ciuperci amazoniene, apoi m-a învățat o invocație în limba guarani, în care era inclus și numele femeii pe care o iubeam. Am stat în acea seară cu mult după miezul nopții, apoi am înghițit o linguriță din licoarea primită de la Thaina și am repetat în gând de trei ori invocația magică, cu fața îndreptată spre sud. Eram așezat gol sub pătura albă din lână de Angora, cu capul pe o pernă mare umplută cu puf de gâscă și peste zece minute am simțit cum pătura se umflă lângă mine și ia forma unei entități invizibile și pulsatorii, geamurile de la ferestre vibrau ușor, am atins dublul astral al Laurei care emana o căldură plăcută, mi s-a părut că îmi pătrunde în nările dilatate și parfumul ei favorit, „White Diamonds”, cu note rafinate de crini, trandafiri, iasomie, lemn de santal, tuberoze, portocale, patchouli și chihlimbar senzual, trupul  Laurei părea alcătuit dintr-un fel de aer comprimat și era mai ușor ca un fulg de nea, am început să mângâi ființa mută de lângă mine, îmi alunecau mâinile pe curbele cunoscute ale chipului, gâtului, sânilor mici și tari, coapsele lungi, tălpile fierbinți, am sărutat-o și am pătruns pentru prima oară în locul pe care îl visam în reveriile mele nocturne în care începusem să mă masturbez din nou, ca în copilărie și adolescență, am plâns și am țipat de plăcere, era o comuniune completă și complexă între două corpuri și două suflete atemporale, spațiul nu mai era decât un balon de săpun pe care îl traversam cu viteza luminii, practic eram o  lumină călătorind în lumină, eram amândoi un vis extrem de viu și de intens al luminii, o ploaie de stele biciuind două suflete gemene. După câteva astfel de întâlniri care îmi cutremurau ființa și spiritul am început să văd invizibilul, făptura imponderabilă și translucidă pe care o strângeam în brațe devenise o zână transfigurată, de culoare portocaliu-aurie, nu mă mai săturam să-i privesc în transă fiecare trăsătură, fiecare părticică a trupului iubit pe care îl furam și îl atrăgeam lângă mine, noapte de noapte, cu străvechea invocație guarani. Dar strania poveste de dragoste nu a durat decât câteva luni, ea mă transformase din temelii, ziua abia mă mai puteam ține pe picioare, eram atât de scufundat în mine încât nu mai percepeam cu acuitate emoțiile și întâmplările cotidiene, conștiința îmi era invadată de imaginație și credeam mai mult în fantasme decât în lucruri palpabile, am realizat că beția imaginației te consumă, te simți secătuit fizic și sufletește, aveam un comportament bâlbâit, nesigur, oscilant și momente de salturi în timp, uneori câteva ore treceau în câteva clipe. Poate nu aș fi întrerupt atât de repede relația cu dublul astral al Laurei, dacă nu aș fi văzut că era și ea la fel de sfârșită, iar sentimentul de vinovăție mă apăsa tot mai mult, aducându-mă la marginea abisului și a disperării.

About Constantin Severin

Constantin Severin (constantinseverin.ro) is a Romanian writer and, as a visual artist, the founder and promoter of the award-winning concept known as archetypal expressionism. He is the author of eight books of poetry, essays, and novels, and his poems have been published by major Romanian and international literary magazines. He is one of the editors of the French cultural magazine Levure littéraire.
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s