Ei provin din locuri și timpuri disparate din epoca modernă. Istoria și geografia, mediul cultural și natural sunt evocate viu, precis. Confesiunile lor creează o varietate de contexte, deschizând orizontul asupra unui peisaj extrem de vast, complex.
Și totuși, acestea sunt monologuri intime prin excelență. Sau mărturisiri.
Fiecare poveste este exprimată, desigur, din punctul de vedere al finalului existenței. Toți naratorii au trăit și au murit deja. Ei nu vorbesc din parțialitatea acestui moment, a acestei faze, a acestui episod, ci din capătul liniei de sosire, din limen unde dintr-o dată totul converge. Șuvoaiele lor interioare au urgența convulsivă a acelor recapitulări care se presupune că au loc chiar înainte de a trece dincolo – veridicitatea inexorabilă a testamentelor.
Deci, elementul narativ – artiștii își relatează poveștile, completate cu nume, orașe, case, părinți, îndrăgostiți, mentori, poate dealeri de artă, pline cu materiale, pigmenți, pensule și pânze – se „precipită” pe pagină, pătruns de gravitatea momentului, de toate întâmplările îmbibate de sensuri, motive, imbolduri, adunate în cadrul ideal pe care doar privirea ultimă îl oferă.
Acestea sunt narațiuni „simultane”, care permit timpului să fie trăit prin scanarea sa cronologică – prin urmare, au însăși calitatea artei la care se referă, creând o experiență metaliterară a subiectului. Noi, cu alte cuvinte, primim aceste poezii într-un mod vizual, nu numai pentru că sunt pline de imagini și culoare, ci pentru că totul este prezent deodată – îmbrățișat de un cadru flexibil, mișcător – înzestrat cu mare profunzime, unghiuri multiple, perspective care se încrucișează – toate sunt acolo.
De la Pablo Picasso: „Am înțeles că în arta adevărată aproape nu exisă fundal, totul este în prim-plan”.
Această abordare creează un sentiment de imediatețe, conferă versului o calitate tangibilă și un puls puternic, irezistibil. Continuăm să citim, neatinși de intensitatea caleidoscopică înghesuită pe pagină, în timp avântul o face ușoară ca un fulg, iar intuiția o poartă pe aripi.
*
Douăzeci și cinci de povești sunt construite, definite, canalizate de douăzeci și cinci de corpuri a căror singularitate formează, de fiecare dată, nucleul atât al artei, cât și al vieții, făcute inextricabile prin faptul că sunt înrădăcinate, încolțite din aceeași carne și sânge. Pielea și oasele, limfa și respirația, arterele și venele sculptează viața și opera de artă prin același gest.
Ele sculptează și poemele.
De la Jackson Pollock:
„pictura este o operație chirurgicală pe corpul din afara corpului”
Pentru fiecare artist, corpul informează percepția, percepția creează forma de artă. Fiecare viață se topește într-un amestec exploziv cu corpul fizic (oasele sfărâmate ale Fridei, migrenele lui De Chirico, edemul lui Klee, St. Vito al lui Andy Wharol… există măcar vreunul dintre acești artiști care nu a transformat o boală fizică gravă într-un combustibilul ars pe pânza?) cu cadrul perceptiv unic dictat de corp, iar arta a izvorât inevitabil din acea viziune unică, permițându-i să transcende corpul, să fie împărtășită – arta care este cântecul corpului și țipătul său, imnul și bocetul său.
De la Yves Klein:
„opera mea de artă a fost cu adevărat viața mea”
De la Louise Bourgeois:
„Nu sunt ceea ce sunt, sunt ceea ce fac cu mâinile mele”
Deci arta se cântă la unison cu viața. Nu se armonizează. Se acordă pe aceeași frecvență. În loc să fie descrisă, iluminată, explicată sau justificată, arta este respirată, făcută „organică”, prin urmare inevitabilă.
Noi, ca cititori, aderăm la inevitabilitate, la evidența ei cristalină, fără a fi nevoie de analiză – dimpotrivă, printr-un fel de reacție osmotică. De fiecare dată, suntem făcuți să îmbrățișăm sensibilitatea artistului (simțurile artistului), să vedem lumea prin ochii ei, să auzim sunetele, să simțim vibrațiile pe care le simte. Și înțelegem.
Douăzeci și cinci de monologuri la persoana întâi. Identitățile rămân separate, conturul lor este strălucitor și impecabil desenat. Cu toate acestea, povestea este, desigur, una și aceeași, dar nu doar pentru că toți artiștii sunt personajele lui Severin. Nu. Poezia se scufundă atât de adânc în fiecare singularitate, încât se realizează o polifonie. Totuși, povestea este atât multiplă, cât și unică. Există un punct în care identitățile, inclusiv a lui Severin, se dizolvă, iar vocea pe care o auzim este vocea artei în sine – metabolismul ei, alchimia ei, generarea și regenerarea ei. Viața care se povestește este viața artei, al cărei creator este o unealtă, pensulă, pigment – din care fiecare dintre artiștii adunați aici este un gest, un moment, o zi, o oră – o scurtă, dar prodigioasă întruchipare, un singur fir al unei tapiserii vaste, magnifice.
TOTI O’BRIEN este acordeonista italiană cu numele de familie irlandez. S-a născut la Roma, Italia, a crescut în Sicilia și Franța. După ce a făcut turnee în Europa și Brazilia cu teatrul ei itinerant, la începutul anilor ’90, s-a stabilit în Los Angeles, unde își câștigă existența ca artistă independentă, muziciană și dansatoare profesionistă. Prima carte de povestiri a lui O’Brien, „Africa”, a fost publicată în 1990. A fost urmată de o altă colecție de nuvele, „Amintiri inversate”, două cărți ilustrate pentru copii și o colecție de eseuri, „Lanterna Magica”, care adună lucrări alese din colaborarea ei de lungă durată cu ziare și reviste italiene. O’Brien a început să scrie în limba engleză în 2004. De atunci, poezia, ficțiunea și non-ficțiunea ei au fost publicate în sute de reviste și antologii din SUA, Marea Britanie, Irlanda, Canada, India, Australia și peste tot în lume. Cele mai recente apariții ale ei includ The Moth, The Hamilton Stone, The Los Angeles Review of Books și World Literature Today. Este autoarea cărților „Other Maidens” (BlazeVOX, 2020), „An Alphabet of Birds” (Moonrise Press, 2020), „In Her Terms” (Cholla Needles Press, 2021), „Pages of a Broken Diary” (Psky’s Porch, 2022) și „Alter Alter” (Elyssar Press, 2022).
Opera sa a fost nominalizată pentru Best of the Net, Best Small Fiction, Best American Essay, Pushcart și diverse alte premii. Cartea de memorii „Nicotine” a câștigat un premiu pentru proză de non-ficțiune în 2018. Eseul ei „Blur In The Front Line” a câștigat premiul Anthony în 2016. Pe lângă scrisul ei creator, ea contribuie cu articole și recenzii despre artă, muzică, film, literatură și civilizație la mai multe reviste. Ea traduce, de asemenea, poezie și proză din italiană, spaniolă și franceză. Opera de artă multimedia a lui O’Brien a fost expusă în expoziții de grup și personale în Europa și SUA, încă de la începutul anilor ’90. Picturile, sculpturile, colajele și textilele ei au fost prezentate în multe publicații și a realizat coperți de cărți și ilustrații.
(Postfață la cartea de poeme „Viețile Pictorilor”, care va apărea peste câteva zile la editura EIKON din București. Cartea va putea fi procurată de la librăria virtuală a editurii (https://www.librariaeikon.ro/) și va fi lansată miercuri, 30 martie 2022, ora 17, la vernisajul expoziției de pictură „Două decenii sub semnul expresionismului arhetipal”(curator Adina Rențea) de la Muzeul Municipiului București, Casa Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei 151).
The Alchemical City 