Theodor Cazaban.Foto TVR
Theodor Cazaban sau fiordurile ființei
Unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, fălticeneanul Theodor Cazaban este în acelaşi timp un model în planul fiinţării etice, aproape toată viaţa sa fiind obsedat de grija de a nu pierde ”il ben de l’intelleto”(”binele intelectului”-Dante). În mod cert pentru acest lucru a plătit cu vârf şi îndesat, prin lipsa de popularitate şi audienţă, dar mai ales prin nemeritatul con de umbră în care a fost învăluită opera sa înainte şi după 1989, într-o lume care pare a fi caracterizată, la nivel global, prin ”trădarea intelectualilor.” Când în manualele şcolare ierarhia culturală ceauşistă a rămas aproape intactă, adăugându-se recent câteva nume de diletanţi şi anti-modele în literatură, prin grija unor ”eminenţe cenuşii” precum Nicolae Manolescu, care a optat liber pentru scara de valori falsificată de cenzură şi de jocurile unor personaje de extrema-stângă, în lucrarea ”Lista lui Manolescu”, era normal ca răsfăţaţii intelectuali de pe malurile Dâmboviţei să nu sufle o vorbă despre Theodor Cazaban. Deşi acesta este autorul unui roman de certă valoare universală, ”Parages” (”Cotloane”, ”Locuri”, ”Fiorduri”), editat în 1963 de celebra editură Gallimard din Paris.
Născut în 2 aprilie 1921 la Fălticeni, Theodor Cazaban se trage dintr-o veche familie de origine franceză, semnalată documentar cu peste 300 de ani în urmă, în oraşul Carcasonne. Tatăl său era inginerul de drumuri şi poduri Ludovic Cazaban, iar mama se numea înainte de căsătorie Ana Checais. Bunicul, Jules, fusese inginer constructor, căsătorit cu Ida Ademollo, italiancă din Florenţa. Cazabanii şi-au adus o contribuţie substanţială la cultura enigmaticului târg al Fălticenilor, supranumit ”Florenţa nordului” în cartea ”Lovineştii”, semnată de cunoscutul cărturar sucevean Eugen Dimitriu, fără de care în mod sigur nu aş fi aflat vreodată anumite date pentru acest material. Din renumita familie mai fac parte nume de primă mărime în cultura română: actorul Jules Cazaban, fratele scriitorului de la Paris, sculptorul Ion Irimescu, scriitorul Alexandru Cazaban, compozitorul şi muzicologul Costin Cazaban, cântăreaţa Nora Marinescu, actorul Achil Popescu, compozitoarea Mansi Barberis, pianista Rodica Suţu, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, arhitecta şi cercetătoarea Silvia Păun, dansatorul şi coregraful Trixy Checais. Dar cel care a întemeiat o ramură a acestei distinse familii în România a fost străbunicul lui Theodor, arhitectul François Cazaban, stabilit în 1853 la Iaşi, în urma unui contract edilitar cu statul.
După ce în perioada 1928-1940 este elev la şcoala primară şi Liceul ”Nicu Gane” din ”Oraşul Muzelor” (titlul unei cărţi de excepţie, un veritabil roman spiritual al Fălticenilor, publicată tot de Eugen Dimitriu), Theodor Cazaban urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Aici are profesori care ar fi putut să predea oricând în orice altă capitală europeană: Tudor Vianu (Estetică şi critică), D. Caracostea (Literatură română modernă), Basil Munteanu (Limba franceză), George Oprescu (Istoria artei), Michel Dard (Literatura franceză), ş.a. Printre lucrările sale de an amintim ”Nuvela istorică la Nicu Gane”, ”Poezia lui George Bacovia”, ”Marcel Proust, ”, titlul lucrării de licenţă fiind la fel de sugestiv pentru anvergura şi calitatea preocupărilor sale: ”Le sentiment religieux de Ch. Baudelaire” (1946). Debutează în 9 noiembrie 1940 la ”Curentul literar”, cu poezia ”Zvon de haiducie”, iar în anul următor colaborează la revista ”Albatros”. Dintre prietenii săi bucureşteni îşi aminteşte cu plăcere de Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Vasile şi Horia Lovinescu, Dinu Pillat, Ion Vlad ş.a. În septembrie 1944 este militar pe frontul transilvănean, experienţă transfigurată în proza ”Rachetele” (1945). Preocupat de teatru, scrie primele piese în anii 1945-1947: ”Noaptea nunţii”, ”Copacul fermecat” (scenariu radiofonic) şi ”Ţara Nimănui”, în trei acte şi patru tablouri, cu accente expresioniste, cea mai reuşită dintre ele, remarcată de altfel şi de Petru Comarnescu, care a recomandat-o pentru repertoriul teatrelor. După unele succese regizorale în domeniul teatrului radiofonic, în august-septembrie 1947 montează în oraşul natal ”Revizorul” de Gogol, cu elevii clasei a VIII-a de la Liceul ”Nicu Gane”, printre interpreţi numărându-se Eugen Mandric şi Dan Nemţeanu.
În decembrie 1947, ajutat şi de fostul său coleg de clasă de la Liceul ”Nicu Gane”, Liviu Bodolea, reuşeşte să fugă din infernul comunist, în plină expansiune, şi să se refugieze la Paris. ”Şi cum mergeam noi printr-un noroi înspăimîntător, care ne umplea bocanii cu kilogramele, la un moment dat, apropiindu-ne de un rambleu de linie ferată, ne pomenim prinşi de o lanternă-proiector. Eram toţi trei văzuţi ca ziua. Asta-i aventura! Trebuie să-ţi spun că Bodolea era puţin mai îndrăzneţ decât trebuie. El venea cu nişte documente din ţară. Pot să povestesc, pentru că au trecut mai mult de cincizeci de ani şi aceste lucruri nu mai sunt secrete. Dar nu spun tot. Eu îl sfătuisem: ”Dragă Liviu, leagă pachetul cu o sfoară, îl târâi pe pământ şi dacă ne opresc grănicerii laşi sfoara din mână”. Pentru că noi mergeam numai noaptea. Dar el a zis:”Nu, nu-i nimica”. Şi a pus în buzunarul de la haină, la piept, plicul cu aceste documente cu care, dacă am fi fost prinşi, ajungeam la NKVD. Asta se întâmpla în decembrie ’47. Deci ne-am pomenit luminaţi ca ziua de acest far. Eu atunci-o singură dată mi s-a întâmplat în viaţa mea să aud o voce interioară; nu cred că e doar reacţia unui instinct de pază, de speranţă- am auzit realmente spunându-mi-se: ”Nu se va întâmpla nimic” . Prins în lumina farului, Bodolea a dus mâna la buzunarul de la piept, ca să arunce documentele. Grănicerul-nu putea fi decât un grănicer ungur- a crezut că el duce mâna la o armă. Şi a stins lumina. Apoi l-am auzit fugind. Auzeam pietrişul pe rambleu. I-a fost frică…” (”În ” Scînteia” erau asemenea minciuni, încît mi s-a părut un ziar suprarealist”, interviu realizat de Cristian Bădiliţă, ”România literară”, nr. 51-52, 2000).
În Parisul postbelic practică tot felul de meserii pentru a supravieţui, uneori chiar rabdă de foame, dar nu renunţă la activităţile intelectuale: publică în ”La Nation Roumaine” şi ”România”, colaborează la posturile de radio ”Europa liberă” şi ”Vocea Americii”, este solicitat să redacteze mai multe articole pentru ”La Petite Encyclopedie Larousse”. Marea surpriză a carierei sale literare se produce în 1963, când publică romanul ”Parages” la editura Gallimard, foarte bine primit de criticii francezi Claude Mauriac, Ferdinand Brunetière ş.a. Mai mult, prestigioasa editură îi acordă un cec în alb, oferindu-se să-i editeze şi viitoarele romane, un gest rar întâlnit, care nu a fost însă onorat de autor, justificându-se astfel într-un interviu publicat de Nicolae Florescu în ”Jurnalul literar” (nr. 27-30, septembrie 1997): ”n-am mai scris roman pentru că a trebuit să-mi câştig existenţa.” Cuvinte simple, care spun însă mult despre condiţia intelectualului într-o ţară sufocată, în secolul trecut, de idiosincraziile stângii la adevărurile dure de dincolo de Cortina de Fier; din puţinele sale interviuri şi cărţi, se simte că a detestat în Franţa acea briză a unui ciudat stalinism de piaţă, care bântuia în lumea ideilor.
În biblioteca Petru Comarnescu, aflată în prezent la Muzeul Bucovinei din Suceava, o capodoperă a literaturii române aştepta, de 38 de ani, să fie citită: ”Parages” de Theodor Cazaban. Recunosc coperta sobră a editurii Gallimard şi parcurg cu emoţie scurta dedicaţie a autorului, acum cu cerneala puţin decolorată de timp: ”Domnului Petru Comarnescu, cel dintâi care mi-a dat încredere!…Cu vechea afecţiune.” Mai trebuie să amân însă câteva minute începerea lecturii, deoarece cartea are paginile netăiate; asta mă face să trăiesc cu şi mai multă intensitate clipa întâlnirii cu această fiinţă de cuvinte, aproape mumificată în aşteptarea primului cititor, parcă simt cum îmi adulmecă gândurile, care-i vor reda în curând respiraţia.
De altfel scriitura aceasta accentuat referenţială, gata oricând să se autodevore, reprezintă o insolită şi amplă orchestraţie a gândurilor naratorului, un monolog interior pus pe portativul unei viziuni dominate de ”sigillum veri” (sigiliul adevărului) şi de o minuţioasă operaţiune de cartografiere psihologică a cotloanelor Parisului şi a memoriei sale (”parages”). E un fel de ”oceanografie interioară” până şi la nivel formal, deoarece paragrafele care încep şi sfârşesc cu frecventele puncte de suspensie sugerează curgerea, freamătul indicibil al valurilor fiinţei profunde.
Trama povestirii e simplă, în mod programatic nu iese din sfera aşa-zisului cotidian banal, a derizoriului, dar transfigurarea sa este atât de fascinantă pe plan estetic, încât întreaga carte are ceva din misterul unei simfonii. Povestitorul îşi aşteaptă într-o cafenea pariziană prietenul, pe Vincent, atent uneori la personajele din jur, pe care le surprinde ca într-un fel de tavelling cinematografic, dar prins cel mai adesea în menghina unei intense vieţi interioare (”geografia mea particulară, cu punctele ei cardinale”) sau a unor ”linişti expresive”, trăiri dominate de vag, imprecizie, indecizie şi ubicuitate, dar capabile să aspire uneori imense spaţii, ”între Carpaţi şi iubire.” În aşteptarea lui Vincent (”En attendent Godot”), naratorul, care încearcă să facă din propria-i conştiinţă un bisturiu pentru ”aceste cărnuri de fantome”, îşi instrumentează şi o anchetă morală, ştiindu-se vinovat că o anumită perioadă de timp a iubit-o pe Blanche, soţia prietenului, trăind astfel sub spectrul unui ”Iuda triunghiular” (naratorul, Blanche, Vincent). El se simte cu atât mai culpabil, cu cât ştia că Vincent este ”ca şi mine, din rasa celor pentru care iubirea este adevărul existent”, aşadar o valoare fundamentală. Dar psihicul său îl obligă să descopere treptat şi să recunoască faptul că o mai iubeşte şi acum, chiar dacă nu se mai întâlnesc; mai mult, Blanche este staţia terminus a gândurilor sale, practic nodul emoţional al întregului text.
Întâlnirea cu iubita reprezintă singurele momente de ”sfâşiere a vagului”, în care e percepută cu acuitate acea dedublare despre care a scris şi gânditorul renascentist Marsilio Ficino: ”Cel ce iubeşte îşi sculptează în suflet chipul celui iubit. Astfel, sufletul celui ce iubeşte devine oglinda în care sclipeşte imaginea celui iubit.” T. Cazaban, ”un fel de radar pentru aceste evenimente ascunse”, reuşeşte să capteze chiar ”secunda de aur” a dedublării privirii iubiţilor, ”naşterea unui nou centru de unde pleca acea privire surprinzătoare care conţine prima mea privire.” Conştient că dragostea este mai mult decât dragoste, poate chiar legea de alcătuire a ansamblului său de viziuni, el realizează faptul că Blanche continuă să-l bulverseze, să-i controleze gândurile şi spusele după despărţire. În acest joc de fantasme al iubirii, cititorul e părtaş la structurarea unei stranii arhitecturi intime, cu simetriile, echivocurile şi polarităţile ei, în care cuvintele şi imaginile apar, se întrepătrund şi se ciocnesc în funcţie de Blanche-lumina cristalului său interior. Niciun alt scriitor sau filozof român nu a scris lucruri atât de profunde şi de originale despre iubire: ”cred cu tărie că înşişi îngerii noştri păzitori trebuie să fi fost frapaţi de expresia noastră, de distincţia ce-o avem în cadrul grupului-atât de mare e puterea de modelare a iubirii în înaltele ei sfere- încât chiar îngerii respectivi ne preluau, printr-un minunat mimetism, aerul şi atitudinea calmă, trează, bunătatea şi înţelepciunea: cu siguranţă, ei încetaseră să mai clipească…”.
Fără îndoială, ”Parages” este în acelaşi timp unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului al XX-lea, de aceea este incredibil că nu a fost recuperat până la ora actuală de literatura română. Oare cu se ocupă sutele de militanţi în slujba francofoniei din universităţile noastre, dar mai ales critici literari precum Manolescu, Simion, Grigurcu, Ştefănescu ş.a., care de peste 30 de ani au pretenţia să pozeze în autorităţi incontestabile în materie, dar mai ales să se bucure de privilegiile şi jocurile de culise care derivă din această falsă aură?
Dar pentru istoria literaturii române, ”Parages” prezintă o importanţă cu mult mai mare. Anul 1963 este momentul unei spectaculoase schimbări de paradigmă în romanul românesc, atât de radicală încât din perspectiva literaturii de la noi această carte pare şi acum sosită din viitor, iar pretenţiile inauguratoare ale unor prozatori precum Tsepeneag sau Cărtărescu sunt de-a dreptul rizibile. Într-una din cele doar două-trei recenzii apărute până acum în ţară, Irina Mavrodin situează ”Parages” alături de celelalte două capodopere ale romanului românesc, ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale şi ”Ferestrele zidite”, de Alexandru Vona (la care aş adăuga şi ”Jocul de smarald” de Ioan Petru Culianu, liderul generaţiei ’80, deşi mogulii criticii noastre, interesaţi în special de jocuri extraliterare, nu prea l-au citit!), deşi primele două aparţin unui alt canon literar; ele puteau să apară foarte bine şi în secolul al XIX-lea, într-o mare cultură europeană. În schimb, prin romanul său, Theodor Cazaban se situează într-un dialog de la egal la egal cu câţiva dintre marii inovatori ai prozei secolului al XX-lea, Proust, Joyce şi contemporanul său, Beckett, fapt intuit probabil şi de editorii de la Gallimard, care i-au comandat şi viitoarele cinci romane. Copleşit se pare de propria-i performanţă şi de grija zilei de mâine, autorul nu a mai definitivat ulterior decât unul, ”Ploaia la Chantilly.”
La fel ca în noua ştiinţă a complexităţii, Cazaban realizează în textele sale pasante o trecere de la realitatea simplificată şi fundamentală la realitatea complexă şi accidentată. Blanche are rolul unui ”atractor straniu” din teoria haosului iar naraţiunea (care creează impresia calchierii fluxului mental) devine un fel de fiinţă geometrică, în stare să-şi coordoneze dezvoltarea propriilor sale părţi. Pentru a ajunge în fiordurile fiinţei, unde pot fi auzite vocile gândirii (”Îi auzisem gândirea”-pag.187), calea sugerată de autor e pierderea oricărei ierarhii a organelor de simţ, ubicuitatea, separarea de tine însuţi şi situarea în ochiul din centrul lucrurilor: ”un centru de unde să-mi văd poziţia în lungul spiralei care pleacă din inima mea pentru a ajunge la o autonomie completă (…). Atenţia vizuală şi atenţia auditivă, porţi ale inconştientului, trebuie să fie înlocuite cu atenţia interioară a inconştientului cognitiv. Doar aşa poate fi surprinsă realitatea esenţială.”
Foarte importantă este la acest scriitor inclasabil tonalitatea povestirii. Diapazonul cu care veghează la muzica textului este atât de fin, încât adeseori ai senzaţia că tonalitatea povestirii devine practic însăşi povestirea. Textura operei sale are ceva din atmosfera lui Proust, din limbajul lui Joyce şi din viziunea şi angoasele lui Beckett. Dar spre deosebire de acesta din urmă, care pune în evidenţă absurdul relaţiilor interumane prin folosirea unui limbaj absurd, Cazaban reuşeşte acelaşi lucru cu un limbaj clar, precis, uneori plin de lirism. Cuprins de tentaţia unei realităţi integrale, pe care încearcă să o pună în pagină printr-o descriere densă, exilatul de pe malul Senei, care percepe eroziunea lucrurilor şi a fiinţelor, ”pustiul din inima Parisului”, poartă cu sine nenumărate lumi stratificate, dar dintr-o tainiţă iese la suprafaţă şi lumina blândă a felinarelor din târgul natal, Fălticeni: ”…pentru că forma mea care trecea era dublu luminată de mediul ambiant şi de ceea ce ducea cu sine în mişcare: atâtea configuraţii posibile, ţări resuscitate, străzi liniştite dintr-un oraş provincial, cu şirurile sale de felinare şi acoperişurile joase sub un strat de verdeaţă (sau de zăpadă) (…)”(traducerile din ”Parages” îmi aparţin).
Din scurta prezentare de pe coperta cărţii, e foarte clar că editorii de la Gallimard au intuit perfect că Theodor Cazaban ţintea mult mai departe decât noul roman francez: ”Monologul interior este chiar locul unde se exercită supravegherea spiritului şi, în acest sens, dacă autorul recurge la modalităţile noului roman, o face pentru a depăşi miza printr-o cercetare originală mai amplă: ce este această stăpânire a fluxului psihologic, această distanţare şi separare, dacă nu tentativa spiritului de a-şi căuta propriul său adevăr?”
Miza acestui maestru al ”stăpânirii fluxului psihologic” era mult mai mare, aproape mallarmeană, cu siguranţă e vorba de Opus Magnum, şi din fericire atât pentru literatura franceză cât şi pentru cea română, se pare că ea a fost atinsă.
Suceava, 2001
