Severin’s Choice: Theodor Cazaban


Theodor Cazaban.Foto TVR


Theodor Cazaban sau fiordurile ființei

Unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, fălticeneanul Theodor Cazaban este în acelaşi timp un model în planul fiinţării etice, aproape toată viaţa sa fiind obsedat de grija de a nu pierde ”il ben de l’intelleto”(”binele intelectului”-Dante). În mod cert pentru acest lucru a plătit cu vârf şi îndesat, prin lipsa de popularitate şi audienţă, dar mai ales prin nemeritatul con de umbră în care a fost învăluită opera sa înainte şi după 1989, într-o lume care pare a fi caracterizată, la nivel global, prin ”trădarea intelectualilor.” Când în manualele şcolare ierarhia culturală ceauşistă a rămas aproape intactă, adăugându-se recent câteva nume de diletanţi şi anti-modele în literatură, prin grija unor ”eminenţe cenuşii” precum Nicolae Manolescu, care a optat liber pentru scara de valori falsificată de cenzură şi de jocurile unor personaje de extrema-stângă, în lucrarea ”Lista lui Manolescu”, era normal ca răsfăţaţii intelectuali de pe malurile Dâmboviţei să nu sufle o vorbă despre Theodor Cazaban. Deşi acesta este autorul unui roman de certă valoare universală, ”Parages” (”Cotloane”, ”Locuri”, ”Fiorduri”), editat în 1963 de celebra editură Gallimard din Paris.

Născut în 2 aprilie 1921 la Fălticeni, Theodor Cazaban se trage dintr-o veche familie de origine franceză, semnalată documentar cu peste 300 de ani în urmă, în oraşul Carcasonne. Tatăl său era inginerul de drumuri şi poduri Ludovic Cazaban, iar mama se numea înainte de căsătorie Ana Checais. Bunicul, Jules, fusese inginer constructor, căsătorit cu Ida Ademollo, italiancă din Florenţa. Cazabanii şi-au adus o contribuţie substanţială la cultura enigmaticului târg al Fălticenilor, supranumit ”Florenţa nordului” în cartea ”Lovineştii”, semnată de cunoscutul cărturar sucevean Eugen Dimitriu, fără de care în mod sigur nu aş fi aflat vreodată anumite date pentru acest material. Din renumita familie mai fac parte nume de primă mărime în cultura română: actorul Jules Cazaban, fratele scriitorului de la Paris, sculptorul Ion Irimescu, scriitorul Alexandru Cazaban, compozitorul şi muzicologul Costin Cazaban, cântăreaţa Nora Marinescu, actorul Achil Popescu, compozitoarea Mansi Barberis, pianista Rodica Suţu, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, arhitecta şi cercetătoarea Silvia Păun, dansatorul şi coregraful Trixy Checais. Dar cel care a întemeiat o ramură a acestei distinse familii în România a fost străbunicul lui Theodor, arhitectul François Cazaban, stabilit în 1853 la Iaşi, în urma unui contract edilitar cu statul.
După ce în perioada 1928-1940 este elev la şcoala primară şi Liceul ”Nicu Gane” din ”Oraşul Muzelor” (titlul unei cărţi de excepţie, un veritabil roman spiritual al Fălticenilor, publicată tot de Eugen Dimitriu), Theodor Cazaban urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Aici are profesori care ar fi putut să predea oricând în orice altă capitală europeană: Tudor Vianu (Estetică şi critică), D. Caracostea (Literatură română modernă), Basil Munteanu (Limba franceză), George Oprescu (Istoria artei), Michel Dard (Literatura franceză), ş.a. Printre lucrările sale de an amintim ”Nuvela istorică la Nicu Gane”, ”Poezia lui George Bacovia”, ”Marcel Proust, ”, titlul lucrării de licenţă fiind la fel de sugestiv pentru anvergura şi calitatea preocupărilor sale: ”Le sentiment religieux de Ch. Baudelaire” (1946). Debutează în 9 noiembrie 1940 la ”Curentul literar”, cu poezia ”Zvon de haiducie”, iar în anul următor colaborează la revista ”Albatros”. Dintre prietenii săi bucureşteni îşi aminteşte cu plăcere de Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Vasile şi Horia Lovinescu, Dinu Pillat, Ion Vlad ş.a. În septembrie 1944 este militar pe frontul transilvănean, experienţă transfigurată în proza ”Rachetele” (1945). Preocupat de teatru, scrie primele piese în anii 1945-1947: ”Noaptea nunţii”, ”Copacul fermecat” (scenariu radiofonic) şi ”Ţara Nimănui”, în trei acte şi patru tablouri, cu accente expresioniste, cea mai reuşită dintre ele, remarcată de altfel şi de Petru Comarnescu, care a recomandat-o pentru repertoriul teatrelor. După unele succese regizorale în domeniul teatrului radiofonic, în august-septembrie 1947 montează în oraşul natal ”Revizorul” de Gogol, cu elevii clasei a VIII-a de la Liceul ”Nicu Gane”, printre interpreţi numărându-se Eugen Mandric şi Dan Nemţeanu.

În decembrie 1947, ajutat şi de fostul său coleg de clasă de la Liceul ”Nicu Gane”, Liviu Bodolea, reuşeşte să fugă din infernul comunist, în plină expansiune, şi să se refugieze la Paris. ”Şi cum mergeam noi printr-un noroi înspăimîntător, care ne umplea bocanii cu kilogramele, la un moment dat, apropiindu-ne de un rambleu de linie ferată, ne pomenim prinşi de o lanternă-proiector. Eram toţi trei văzuţi ca ziua. Asta-i aventura! Trebuie să-ţi spun că Bodolea era puţin mai îndrăzneţ decât trebuie. El venea cu nişte documente din ţară. Pot să povestesc, pentru că au trecut mai mult de cincizeci de ani şi aceste lucruri nu mai sunt secrete. Dar nu spun tot. Eu îl sfătuisem: ”Dragă Liviu, leagă pachetul cu o sfoară, îl târâi pe pământ şi dacă ne opresc grănicerii laşi sfoara din mână”. Pentru că noi mergeam numai noaptea. Dar el a zis:”Nu, nu-i nimica”. Şi a pus în buzunarul de la haină, la piept, plicul cu aceste documente cu care, dacă am fi fost prinşi, ajungeam la NKVD. Asta se întâmpla în decembrie ’47. Deci ne-am pomenit luminaţi ca ziua de acest far. Eu atunci-o singură dată mi s-a întâmplat în viaţa mea să aud o voce interioară; nu cred că e doar reacţia unui instinct de pază, de speranţă- am auzit realmente spunându-mi-se: ”Nu se va întâmpla nimic” . Prins în lumina farului, Bodolea a dus mâna la buzunarul de la piept, ca să arunce documentele. Grănicerul-nu putea fi decât un grănicer ungur- a crezut că el duce mâna la o armă. Şi a stins lumina. Apoi l-am auzit fugind. Auzeam pietrişul pe rambleu. I-a fost frică…” (”În ” Scînteia” erau asemenea minciuni, încît mi s-a părut un ziar suprarealist”, interviu realizat de Cristian Bădiliţă, ”România literară”, nr. 51-52, 2000).
În Parisul postbelic practică tot felul de meserii pentru a supravieţui, uneori chiar rabdă de foame, dar nu renunţă la activităţile intelectuale: publică în ”La Nation Roumaine” şi ”România”, colaborează la posturile de radio ”Europa liberă” şi ”Vocea Americii”, este solicitat să redacteze mai multe articole pentru ”La Petite Encyclopedie Larousse”. Marea surpriză a carierei sale literare se produce în 1963, când publică romanul ”Parages” la editura Gallimard, foarte bine primit de criticii francezi Claude Mauriac, Ferdinand Brunetière ş.a. Mai mult, prestigioasa editură îi acordă un cec în alb, oferindu-se să-i editeze şi viitoarele romane, un gest rar întâlnit, care nu a fost însă onorat de autor, justificându-se astfel într-un interviu publicat de Nicolae Florescu în ”Jurnalul literar” (nr. 27-30, septembrie 1997): ”n-am mai scris roman pentru că a trebuit să-mi câştig existenţa.” Cuvinte simple, care spun însă mult despre condiţia intelectualului într-o ţară sufocată, în secolul trecut, de idiosincraziile stângii la adevărurile dure de dincolo de Cortina de Fier; din puţinele sale interviuri şi cărţi, se simte că a detestat în Franţa acea briză a unui ciudat stalinism de piaţă, care bântuia în lumea ideilor.

În biblioteca Petru Comarnescu, aflată în prezent la Muzeul Bucovinei din Suceava, o capodoperă a literaturii române aştepta, de 38 de ani, să fie citită: ”Parages” de Theodor Cazaban. Recunosc coperta sobră a editurii Gallimard şi parcurg cu emoţie scurta dedicaţie a autorului, acum cu cerneala puţin decolorată de timp: ”Domnului Petru Comarnescu, cel dintâi care mi-a dat încredere!…Cu vechea afecţiune.” Mai trebuie să amân însă câteva minute începerea lecturii, deoarece cartea are paginile netăiate; asta mă face să trăiesc cu şi mai multă intensitate clipa întâlnirii cu această fiinţă de cuvinte, aproape mumificată în aşteptarea primului cititor, parcă simt cum îmi adulmecă gândurile, care-i vor reda în curând respiraţia.
De altfel scriitura aceasta accentuat referenţială, gata oricând să se autodevore, reprezintă o insolită şi amplă orchestraţie a gândurilor naratorului, un monolog interior pus pe portativul unei viziuni dominate de ”sigillum veri” (sigiliul adevărului) şi de o minuţioasă operaţiune de cartografiere psihologică a cotloanelor Parisului şi a memoriei sale (”parages”). E un fel de ”oceanografie interioară” până şi la nivel formal, deoarece paragrafele care încep şi sfârşesc cu frecventele puncte de suspensie sugerează curgerea, freamătul indicibil al valurilor fiinţei profunde.
Trama povestirii e simplă, în mod programatic nu iese din sfera aşa-zisului cotidian banal, a derizoriului, dar transfigurarea sa este atât de fascinantă pe plan estetic, încât întreaga carte are ceva din misterul unei simfonii. Povestitorul îşi aşteaptă într-o cafenea pariziană prietenul, pe Vincent, atent uneori la personajele din jur, pe care le surprinde ca într-un fel de tavelling cinematografic, dar prins cel mai adesea în menghina unei intense vieţi interioare (”geografia mea particulară, cu punctele ei cardinale”) sau a unor ”linişti expresive”, trăiri dominate de vag, imprecizie, indecizie şi ubicuitate, dar capabile să aspire uneori imense spaţii, ”între Carpaţi şi iubire.” În aşteptarea lui Vincent (”En attendent Godot”), naratorul, care încearcă să facă din propria-i conştiinţă un bisturiu pentru ”aceste cărnuri de fantome”, îşi instrumentează şi o anchetă morală, ştiindu-se vinovat că o anumită perioadă de timp a iubit-o pe Blanche, soţia prietenului, trăind astfel sub spectrul unui ”Iuda triunghiular” (naratorul, Blanche, Vincent). El se simte cu atât mai culpabil, cu cât ştia că Vincent este ”ca şi mine, din rasa celor pentru care iubirea este adevărul existent”, aşadar o valoare fundamentală. Dar psihicul său îl obligă să descopere treptat şi să recunoască faptul că o mai iubeşte şi acum, chiar dacă nu se mai întâlnesc; mai mult, Blanche este staţia terminus a gândurilor sale, practic nodul emoţional al întregului text.
Întâlnirea cu iubita reprezintă singurele momente de ”sfâşiere a vagului”, în care e percepută cu acuitate acea dedublare despre care a scris şi gânditorul renascentist Marsilio Ficino: ”Cel ce iubeşte îşi sculptează în suflet chipul celui iubit. Astfel, sufletul celui ce iubeşte devine oglinda în care sclipeşte imaginea celui iubit.” T. Cazaban, ”un fel de radar pentru aceste evenimente ascunse”, reuşeşte să capteze chiar ”secunda de aur” a dedublării privirii iubiţilor, ”naşterea unui nou centru de unde pleca acea privire surprinzătoare care conţine prima mea privire.” Conştient că dragostea este mai mult decât dragoste, poate chiar legea de alcătuire a ansamblului său de viziuni, el realizează faptul că Blanche continuă să-l bulverseze, să-i controleze gândurile şi spusele după despărţire. În acest joc de fantasme al iubirii, cititorul e părtaş la structurarea unei stranii arhitecturi intime, cu simetriile, echivocurile şi polarităţile ei, în care cuvintele şi imaginile apar, se întrepătrund şi se ciocnesc în funcţie de Blanche-lumina cristalului său interior. Niciun alt scriitor sau filozof român nu a scris lucruri atât de profunde şi de originale despre iubire: ”cred cu tărie că înşişi îngerii noştri păzitori trebuie să fi fost frapaţi de expresia noastră, de distincţia ce-o avem în cadrul grupului-atât de mare e puterea de modelare a iubirii în înaltele ei sfere- încât chiar îngerii respectivi ne preluau, printr-un minunat mimetism, aerul şi atitudinea calmă, trează, bunătatea şi înţelepciunea: cu siguranţă, ei încetaseră să mai clipească…”.
Fără îndoială, ”Parages” este în acelaşi timp unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului al XX-lea, de aceea este incredibil că nu a fost recuperat până la ora actuală de literatura română. Oare cu se ocupă sutele de militanţi în slujba francofoniei din universităţile noastre, dar mai ales critici literari precum Manolescu, Simion, Grigurcu, Ştefănescu ş.a., care de peste 30 de ani au pretenţia să pozeze în autorităţi incontestabile în materie, dar mai ales să se bucure de privilegiile şi jocurile de culise care derivă din această falsă aură?

Dar pentru istoria literaturii române, ”Parages” prezintă o importanţă cu mult mai mare. Anul 1963 este momentul unei spectaculoase schimbări de paradigmă în romanul românesc, atât de radicală încât din perspectiva literaturii de la noi această carte pare şi acum sosită din viitor, iar pretenţiile inauguratoare ale unor prozatori precum Tsepeneag sau Cărtărescu sunt de-a dreptul rizibile. Într-una din cele doar două-trei recenzii apărute până acum în ţară, Irina Mavrodin situează ”Parages” alături de celelalte două capodopere ale romanului românesc, ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale şi ”Ferestrele zidite”, de Alexandru Vona (la care aş adăuga şi ”Jocul de smarald” de Ioan Petru Culianu, liderul generaţiei ’80, deşi mogulii criticii noastre, interesaţi în special de jocuri extraliterare, nu prea l-au citit!), deşi primele două aparţin unui alt canon literar; ele puteau să apară foarte bine şi în secolul al XIX-lea, într-o mare cultură europeană. În schimb, prin romanul său, Theodor Cazaban se situează într-un dialog de la egal la egal cu câţiva dintre marii inovatori ai prozei secolului al XX-lea, Proust, Joyce şi contemporanul său, Beckett, fapt intuit probabil şi de editorii de la Gallimard, care i-au comandat şi viitoarele cinci romane. Copleşit se pare de propria-i performanţă şi de grija zilei de mâine, autorul nu a mai definitivat ulterior decât unul, ”Ploaia la Chantilly.”

La fel ca în noua ştiinţă a complexităţii, Cazaban realizează în textele sale pasante o trecere de la realitatea simplificată şi fundamentală la realitatea complexă şi accidentată. Blanche are rolul unui ”atractor straniu” din teoria haosului iar naraţiunea (care creează impresia calchierii fluxului mental) devine un fel de fiinţă geometrică, în stare să-şi coordoneze dezvoltarea propriilor sale părţi. Pentru a ajunge în fiordurile fiinţei, unde pot fi auzite vocile gândirii (”Îi auzisem gândirea”-pag.187), calea sugerată de autor e pierderea oricărei ierarhii a organelor de simţ, ubicuitatea, separarea de tine însuţi şi situarea în ochiul din centrul lucrurilor: ”un centru de unde să-mi văd poziţia în lungul spiralei care pleacă din inima mea pentru a ajunge la o autonomie completă (…). Atenţia vizuală şi atenţia auditivă, porţi ale inconştientului, trebuie să fie înlocuite cu atenţia interioară a inconştientului cognitiv. Doar aşa poate fi surprinsă realitatea esenţială.”
Foarte importantă este la acest scriitor inclasabil tonalitatea povestirii. Diapazonul cu care veghează la muzica textului este atât de fin, încât adeseori ai senzaţia că tonalitatea povestirii devine practic însăşi povestirea. Textura operei sale are ceva din atmosfera lui Proust, din limbajul lui Joyce şi din viziunea şi angoasele lui Beckett. Dar spre deosebire de acesta din urmă, care pune în evidenţă absurdul relaţiilor interumane prin folosirea unui limbaj absurd, Cazaban reuşeşte acelaşi lucru cu un limbaj clar, precis, uneori plin de lirism. Cuprins de tentaţia unei realităţi integrale, pe care încearcă să o pună în pagină printr-o descriere densă, exilatul de pe malul Senei, care percepe eroziunea lucrurilor şi a fiinţelor, ”pustiul din inima Parisului”, poartă cu sine nenumărate lumi stratificate, dar dintr-o tainiţă iese la suprafaţă şi lumina blândă a felinarelor din târgul natal, Fălticeni: ”…pentru că forma mea care trecea era dublu luminată de mediul ambiant şi de ceea ce ducea cu sine în mişcare: atâtea configuraţii posibile, ţări resuscitate, străzi liniştite dintr-un oraş provincial, cu şirurile sale de felinare şi acoperişurile joase sub un strat de verdeaţă (sau de zăpadă) (…)”(traducerile din ”Parages” îmi aparţin).
Din scurta prezentare de pe coperta cărţii, e foarte clar că editorii de la Gallimard au intuit perfect că Theodor Cazaban ţintea mult mai departe decât noul roman francez: ”Monologul interior este chiar locul unde se exercită supravegherea spiritului şi, în acest sens, dacă autorul recurge la modalităţile noului roman, o face pentru a depăşi miza printr-o cercetare originală mai amplă: ce este această stăpânire a fluxului psihologic, această distanţare şi separare, dacă nu tentativa spiritului de a-şi căuta propriul său adevăr?”

Miza acestui maestru al ”stăpânirii fluxului psihologic” era mult mai mare, aproape mallarmeană, cu siguranţă e vorba de Opus Magnum, şi din fericire atât pentru literatura franceză cât şi pentru cea română, se pare că ea a fost atinsă.

Suceava, 2001

Advertisements
Posted in Literature | Tagged , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Ovidiu Maitec


« L’histoire nous rapproche, nous fascine, nous bouleverse »

Entretien avec le sculpteur roumain Ovidiu Maïtec, réalisé en 2001 par Constantin Severin

« Ovidiu Maïtec , un nom dont la douce sonorité rappelle la surface soyeuse du bois, striée par des sillons de lumière crépusculaire.Après la disparition de quelques monstres sacres comme Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu, Apostu, que je n’ai pas eu, malheureusement, l’occasion de connaître personnellement, je ne pouvais pas rater la rencontre avec Maïtec, un personnage shakespearien, un Hamlet de l’art roumain. D’emblée, j’ai été surprispar sa modestie, sa timidité et surtout par le contraste entre son âge (il avait alors 79 ans) et l’incroyable jeunesse qui émanait de son être : de la légèreté et la nonchalance des mouvements d’un corps agile jusqu’au « regard lourd de vibrations intérieures, prêt à plonger instantanément dans ses abîmes, d’où il tirait la sève de ses sombres flammes » (Extrait du roman « La bien-aimée d’Esto », Constantin Severin, éditions CurteaVeche, 2010 ).

Maître, vous êtes probablement, avec George Apostu, un des sculpteurs roumains les plus importants de la période post-Brancusi. L’élément commun à tous les trois est une vision de l’art que j’ai appelée, dans le catalogue d’une exposition à Venise, de l’expressionisme archétypal, une aspiration vers les formes essentielles, archétypales, quelques-unes renvoyant même au domaine des outils comme la vis du pressoir utilisée par Brancusi et surtout par Apostu dans son cycle bien connu « Papillons ». Quelle est votre place dans l’univers de l’art contemporain ?

Quoi vous dire, ce n’est pas simple de se placer dans un mouvement, une école, un courant artistique. Les notions que vous avez formulées me semblent bien vraies. Mais l’historien et le théoricien, l’amateur d’art me semblent bien plus compétents pour caractériser la création d’un artiste. J’ai pu penser, à plusieurs reprises, que l’élément omniprésent de ma création, regardée rétrospectivement, est le symbole. Mais je dis cela sous la condition d’une certaine réserve, puisqu’il m’est difficile de caractériser historiquement mon activité de création et je ne le souhaite pas d’ailleurs. Je suppose que l’historien, le théoricien, l’esthéticien vont le faire un jour. Concernant le symbole, je ne parle pas du symbolisme, bien sûr, ce mouvement artistique et esthétique dont j’ignore, d’ailleurs, s’il existe encore aujourd’hui. Il y a, de toute manière, un fil conducteur de mon activité, et cela est le mérite de l’école, de la tradition et de l’art roumain, qui trouve ses ressources loin dans le passé. Il s’agit de la civilisation d’une matière, le bois, celle dans laquelle nous vivons. C’est très beau, c’est impressionnant de me placer entre ces deux grands artistes que j’admire beaucoup, Brancusi et Apostu. C’est, bien sûr, l’histoire, la tradition et la civilisation du boisqui nous a placé dans ce contexte mais, en ce qui me concerne, je ne souhaite pas faire appel au folklore. Avoir recours au folklore c’est en quelque sorte se laisser un peu influencé, s’autoriserune petite imitation, flirter avec la tradition du monde où on est né. Or l’essentialisation de l’artest beaucoup plus que ça,Brancusi lui-même l’a démontré le siècle passé, et cela a été pour tous, pas seulement pour les Roumains, un repère très important.

Il est évident que vous avez dépassé le niveau folklorique dans votre art. Si nous pensons à quelques uns de vos motifs récurrents comme les orifices circulaires intégrés dansla structure de vos œuvres, ce qui suggère l’alternance du vide et du plein dans la philosophie orientale,je dirais même que vous êtes arrivé au stade de la méditation métaphysique, à l’essentialisation.

Il y avaitce sculpteur anglais qui admirait Brancusi, Henry Moore, qui excellait dans l’utilisation du vide, mais je me suis rappelé maintenant un moment important de ma vie. J’étais à Paris et un ami très proche, Constantin Tacou des « Cahiers de l’Herne », un éditeur français très important auquel j’étais lié heureusement par un lien de parenté, m’a présenté Mircea Eliade qui m’a dit : « Ah, j’ai vu vos œuvres. J’ai dit à Brancusi, dont les œuvres diffusent la lumière, d’essayer d’introduire la lumière dans la matière. Je pense que vous êtes sur le point d’atteindre ce stade important dans l’expression artistique ».

Ces vides dans vos oeuvres sont en fait des portes vers la lumière ?

Oui, ils introduisent la lumière dans la matière. J’ai accompli cette aspiration que Mircea Eliade avait formulée. Il avait vu déjà mes œuvres à Paris, au Musée Rodin, en 1971 et c’est alors qu’il m’a fait ce compliment. Il a publié également en 1985 un texte sur mon œuvre dans la revue « XXe Siècle », texte repris dans le catalogue de l’exposition de la Salle « Dalles ». J’ai voulu, à ce moment-là,une exposition d’envergure bien que ce n’était pas très facile de l’organiser. A vrai dire je ne peux pas dire que j’étais persécuté ; chacun faisait, en réalité, ce qu’il voulait et assumait les risques.

Vous avez connu George Apostuà Paris ou à Bucarest ?

J’ai connu George Apostu quand il était étudiant. J’ai été autrefois professeur d’anatomie artistique à l’Académie d’Art. Il était très jeune, nous nous fréquentions et nous nous appréciions l’un l’autre. Il était plus jeune que moi et débordant d’une vigueur exceptionnelle.


Vous travaillez depuis plusieurs années à un cycle d’œuvres intitulé « Oiseaux ». Un événement malheureux vous a fait vivre vous-mêmele mythe de Phénix. Qu’est-ce qui s’est passé ?

Je n’aime pas m’en rappeler. Enfin, pendant le Révolution de 1989, la veille du 24 décembre, je me trouvais dans mon atelier au moment précis où des feux s’y sont croisés, un provenant de la Télévision et l’autre d’une autre source que je ne connais pas. L’atelier a brulé en entier et tout ce qu’il y avait dedans avec. C’était très dur, beaucoup de mes œuvres ont brûlé, malheureusement, cette nuit-là, ainsi que ma correspondance avec une personne très importante, un Anglais qui avait connu Brancusi et tout ce que j’y avais accumulé pendant trente ans.

Vous avez tant souffert,si j’ai bien compris, que vous n’avez plus travaillé pendant un certain temps.

C’était, sans aucun doute, un moment très difficile, mais j’ai eu la sagesse de me rapporter à des événements beaucoup plus graves, pus douloureux, ce qui m’a aidé à équilibrer un peu mon état d’âme. La Bibliothèque Nationale brûlait sous mes yeux, des morts gisaient devant moi…j’assistais à des drames plus importants que le mien.

Lors de l’exposition actuelle au Musée National d’Art vous exposez avec votre épouse, Sultana. Sa peinture, réalisée dans une technique minimaliste, avec peu d’éléments graphiques mais une forte luminosité et une grande richesse chromatique se trouve en consonance avec vos œuvres. Qu’est-ce que vous pouvez nous dire de votre partenaire de vie ?

Nous sommes deux personnes qui avons cohabité d’une manière très heureuse sur deux plans importants : celui moral et celui spirituel, professionnel. Nous nouscomplétons l’un l’autre sur le terrain de l’art sans nous entrecroiser. Notre complémentarité expressive saute aux yeux, c’est pour cela que nous avons pensé à intituler l’exposition « Du bois et de l’or », deux matières essentielles. Ses œuvres ont une nature plus méditerranéenne que les miennes, d’un esprit plus nordique. Elle est attachée peut-être à l’aspect lumineux d’un art byzantin ancien, hérité par la spiritualité roumaine alors que moi je suis plus tendu, plus shakespearien dans ce que je fais. Cette manifestation arrive après une exposition que nous avons eue àl’Institut Culturel Roumain de Paris quinous a servi de répétition. Alors que nous n’avions pas l’habitude d’exposer ensemble, comme mari et femme, nous avons conclu finalement que cette juxtaposition de deux visions artistiques peut être très expressive. Nous avons exposé, ensuite, dans ma ville natale, Arad et dans une autre ville qui nous est chère, Oradea; c’était presque une répétition générale pour cette exposition. Celle-ci se veut non pas une simple présentation de ce que nous avons fait jusqu’à présent, mais une vraie composition, tel un compositeur ou un poète qui conçoit son oeuvre. Nous somme très contents de la manière dont elle a été composée, avec une structure presque classique de l’ensemble, avec introduction, développement et conclusion. C’est, je crois, la qualité de notre exposition.

J’ai remarqué que l’histoire,les symboles comme ceux du cycle « Trônes » ou même les poèmes médiévaux sont des sujets qui vous préoccupent. Est-ce que la période du Moyen Age vous fascine ?

Vous savez, l’histoire nous rapproche, nous fascine, nous bouleverse tous. Nous en avons besoin et moi, en ce qui me concerne, je m’y suis attaché d’une manière presque programmatique,vivant intensément les sentiments communs du monde dans lequel je suis venu. Je cherche toujours le sens primordial de l’histoire de mon peuple. D’autre part, je fais attention, quand je travaille, de ne pas tomber dans le pathétisme ou dans les phantasmes historiques et je défends ma rigueur par ces symboles qui représentent la quintessence de ce monde dans lequel j’évolue. Les grands thèmes de mon histoire sont des thèmes généraux. Tout le monde fait appel au thème historique, je possède probablement, quant à moi, un certain penchant naturel vers ce type de symbole, ce qui procure la force de mes objets artistiques.

Ce qui vous relie à Brancusi et Apostu est, je pense, un procédé utilisé fréquemment dans l’art majeur du siècle passé, le sérialisme, la reprise de motifs fondamentaux dans des œuvres exécutées pendant une longue période de temps.

Tous les créateurs ont, à un moment donné, un leitmotiv, une obsession, une passion ou un projet; c’est mon cas aussi. Parfois ils se sont répétés, chez mon épousé également.Un des premiers éléments, en ce qui me concerne, a été la charnière,cette articulation entre deux parties, élément emprunté à la fois à la nature et à l’intelligence humaine. Il y a eu après la période desbalancesou celle des structures, d’un constructivisme qui oscille entre abstrait, réalisme et fantastique. Nous, les praticiens de l’art, nous créons cette métamorphose, cette symbiose des choses presque sans le vouloir. Nous ne voulons pas trahir par des explications, par des mots, cetalent que nous avons d’engendrer des choses.

Quels ont été les maîtres de l’art universel qui vous ont ébloui à vos débuts ?

En tant qu’étudiant, il y a cinquante ans, j’avais, avant tout, l’exemple des trois grands de la sculpture roumaine, Jalea , Medrea , Han . Je découvrais, ensuite, les fameux Rodin, Bourdelle, Maillol, Despiaux de l’école française. Plus près de nous il y avait l’Yougoslave Mestrovic, qui avait fait en Roumanie trois œuvres exceptionnelles. Depuis le moment où j’ai pu faire le tour du monde et connaître les sources premières, celles de l’antiquité grecque, égyptienne et aztèque, j’ai eu la force de synthétiser. Je me suis détaché de la figuration lors d’un moment plus difficile, une sorte d’inquiétude douloureuse que j’ai ressentie en travaillant au monument Eminescu pour la ville de Cluj et que j’ai ressentie ensuite à Oradea, un sentiment qui m’a poussé à quitter ces monstres sacrés et à trouver la source plus profonde, plus authentique et plus personnelle de ma création.

Avez-vous connu le maître Ion Irimescu, le patriarche de la sculpture roumaine, qui a fêté cette année ses 98 ans ?

Etant donné ce qu’il a fait, étant donné son âge, j’ai une grande admiration pour cet artiste. Nous nous connaissons depuis cinquante ans, depuis que j’étais, moi, un débutant et lui, un artiste en pleine gloire, en pleine ascension. La vie artistique roumaine est très connectée à la personnalité de cet artiste, qui est traité avec le respect qui lui est dû.

Qu’est-ce que les célèbres monastères du Nord de la Moldavie, de Bucovine, représentent pour vous ?

Elles représentent une fierté nationale et quand on vit dans la poussière des champs on ne peut que rêver de l’air, de la lumière et de la beauté d’un tel coin divin. Les valeurs que l’histoire a créées à cet endroit sont uniques, ces monuments universels de la Bucovine et du Nord du pays sont un don d’inspiration divine. J’espère que le nouveau millénaireles berce et les porte dans ses bras pleinement conscient de leur entière valeur.

Est-il aussi difficile maintenant qu’il y a 100 ans de s’affirmer à Paris en tant qu’artiste plasticien ?

Paris est aussi saturé, aussi accompli artistiquement que l’attention se porte maintenant vers l’Amérique, le Japon, l’Allemagne, etc. J’ai exposé à Paris plusieurs fois, tous les artistes rêvent de s’épanouir dans cette métropole exceptionnelle. Je l’ai connue, j’en ai gouté de sa chair, nous n’avons pas vraiment partagé, Paris et moi, un repas de fêtes. Croire, en tant qu’artiste, que Paris ou une autre métropole n’attend que toi pour te pousser à te réaliser est une grande chimère.

Qu’est-ce que vous pensez des derniers expérimentations dans l’art : des « performances » aux « sculptures » du bulgare Christoqui consistent à emballer des superbes paysages montagneux, de l’art multimédia ou autre, des expérimentations à qui on réserve une place de plus en plus consistante, comme par exemple lors de la Biennale de Venise ?

L’âge me donne déjà la sagesseet moralement,indifféremment de mes sentiments les plus intimes, je les regarde comme quelque chose d’absolument naturel qui parfois peut même me fasciner. J’ai fait pareil dans ma jeunesse et je peux réaliser, grâce à mon professionnalisme et à mon intelligence, que certains phénomènes sont inévitables, doivent impérativement se produire. Si vous parlez de Christo, avec ses empaquetages pleins de fantaisie, essayez de penser aussi au soutien qu’il a et grâce auquel il peut se procurer des millions de mètres de ficelle et d’emballageplastique, mais ça c’est uneautre histoire. Il a réussi à s’imposer, il est un artiste reconnu. Le phénomène est obligatoire, il va, nécessairement, se produire. Je suis un homme relativement présent dans ce monde, tout en gardant une certaine distance, puisque je ne cherche plus la nouveauté à tout prix et je souhaiterais pour nos jeunes artistes qu’ils essayent d’apporter leur propre contribution et qu’ils cessent d’imiter, avec un retard de quatre, cinq ans, ces artistes en vue. Dans ce dernier cas, le monde ne peut que nous ignorer, mais si nous venons avec quelque chose d’original, d’expressif, il sera amené à nous regarder. C’est ce que je souhaite au mouvement artistique roumain. Je les regarde, je les salue, je ne suis plus professeur pour les encourager, je ne suis plus très proche d’eux, je ne les connais plus très bien, je les aperçois de temps à autre, mais je reste convaincu que l’authenticité et l’originalité restent les seules clés de la vérité artistique.

Quels souvenirs gardez-vous de vos participations à la Biennale de Venise ?

J’ai participé quatre fois à la Biennale de Venise, en 1968, 1972, 1980 et 1995 et j’ai été invité à un moment donné à exposer au Palais des Doges ; j’y étais donc assez présent. En 1968, quand j’y suis allé pour la première fois, le phénomène était en pleine ébullition. La présence à Venise a consolidé et bouleversé dans le même temps non pas mon travail de conception, mais les éléments même qui composent la mentalité et la pratique d’un artiste. Après avoir vu 100 sculptures représentant tous les continents et toutes les époques, après avoir reçu cette leçon extraordinaire qui consiste à voir ce qui a été fait dans l’histoire de la spiritualité humaine depuis les débuts jusqu’à nos jours et après avoir éprouvé un sentiment d’authentique fierté à la vue d’un Brancusi, j’ai trouvé le fondement de ma connaissance actuelle de l’art qui est pour moi inébranlable.

De quels autres grands créateurs roumains à l’étranger vous êtes-vous senti attiré ?

Parmi ceux dont je me suis senti lié à Paris c’étaient Ion Vlad, qui a été le chef de file d’une génération de sculpteurs, George Apostu et Victor Roman. J’ai connu ces trois artistes de très près et je les affectionne beaucoup. Toujours parmi les grandes figures de la spiritualité roumaine en exil je voudrais citer surtout HoriaVintila et, lié à ma profession, Horia Damian, ce peintre, constructeur, architecte exceptionnel. J’ai vu récemment quelques-unes de ses œuvres qui étaient magnifiques.

Quelles autres passions spirituelles avez-vous ?

Il y a au moins deux choses que je regrette énormément : le fait de n’avoir pas été initié à la connaissance de la musique et des mathématiques. Si c’était le cas, j’aurais eu la chance de devenir un artisan plus complexe. Je suis conquis par le pouvoir de métamorphose et par la rigueur de la musique. Si tous les autres arts font appel à une sorte d’illusion, la sculpture avec ses trois dimensions et la musiqueavec sa spatialité et sa sonorité me semblentapparentées. Je suis proche de la littérature également, spécialement de la poésie, je devrais aimerle théâtre mais j’aime plutôt lire les œuvres dramatiques que les regarder; je ne le dis pas pour me vanter, cela n’est pas mon mérite.J’ai choisi de me consacrer totalement à la sculpture plutôt que de cultiver un ou l’autre de ces arts, mais je peux les expérimenter d’une façon intense et authentique si j’y suis amené.

Qu’est-ce que vous attendez de la Roumanie du futur ?

Oh, ma Roumanie adorée, tantôt je l’aime tantôt je l’agonise d’injures. Tout le monde autour de moi parle maintenant de corruption. Eh bien, moi je rêve d’une corruption positive. Oui, j’attends l’avènement d’une corruption positive en Roumanie.

Dans la lignée de Constantin Brancusi, Ovidiu Maitec a marqué le xxe siècle par la modernité de son art. Il est l’un des rares artistes roumains à pouvoir voyager à l’étranger durant l’ère communiste alors que l’Europe est coupée en deux. Il peut ainsi montrer plusieurs fois son travail à la Biennale de Venise en 1995, symbole de sa consécration. mais aussi aux festivals internationaux d’art contemporain d’Édimbourg et de Bilbao.

Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Text and Time 117 (The Dancers)


Text and Time 117 (The Dancers), oil on canvas, 80×120 cm, 2017.

Work of Archetypal Expressionism, my new awarded art concept/movement.


The Archetypal Expressionism Statement

ARCHETYPAL EXPRESSIONISM lies between the two major paradigms of contemporary art, the figurative and the abstract. It represents the spiritual quest for common cultural roots, beyond the tragic accidents of history. It is a fascinating approach to rediscovering the Tahiti of our collective memory, through the shapes and the exotic figures of our inner lives. It is art suspended between the real and the imaginary and it needs rigor and mystery, arithmetic and lyricism, simplicity and paradox.

Although my work concept as a visual artist, that is ARCHETYPAL EXPRESSIONISM, could be considered a new one, it describes an immemorial artistic reality. Archetypal Expressionism is indeed a new concept and yet it echoes an ancient tradition in making art, also specific to cultures of a remote past. Strong colors, deformities and a special sensitivity to imagine the world are not exclusively the prerogatives of modern expressionists. Though most of the art experts have asserted that there are only two major paradigms, the figurative and the abstract, I intend to convince the arts community that even from primordial times we have had THE THIRD PARADIGM , the ARCHETYPAL ART. The archetypes have a secret power, because they have been used during thousands of years by a large amount of populations and they are now a part of our hidden inner life. That is why they have a special emotional impact on every human being.

Every major work of art begins with an archetype and ends in music, the most ineffable manifestation of time.

Posted in Art | Tagged , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Ion Bolocan


The Thinking

Artist Statement:
“A sculptor lives through his works, and that is why each one of his creations is – to him- a piece of his soul. Mainly, my sculptures represent the human body and no matter how hard I would try to avoid that, it is impossible, because humans are the most accomplished figures ever designed.” (Ion Bolocan)

Interferrence

“Ion Bolocan’s sculpture is an extremely well sustained and a very personal comment on modernity in art. Obviously, all Brancusian elements as well as Europe’s artistic Avant-garde are taken into account. Then his history with 3D, with the Renaissance-inspired figurative, help the artist to express the evolution of sculpture in modernity.” (Pavel Șușară, art critic, Romania)

The Lady from Chisinau

“Sculptor Ion Bolocan is an artist who uses as a main motive, the human figure, particularly the woman. The way he expresses himself is borderline figurative and abstract and you cannot fail to notice the harmony of the volumes, the balance between full and void […] [Bolocan’s]“Țipătul” (“The Scream”) makes me think of Edvard Munch, famous for his own “Scream”, reflecting the essence of the scream just like Brâncuși reflected in his Maiastra works the essence of the flight.” (Gheorghe Dican)

The Scream

Embrace

Diana

The Portrait

Early

Ion Bolocan

Curriculum Vitae

Ion Bolocan

Sculptor

Born on the 9th of October, 1961, Meseni, Orhei, Republic Of Moldova
1976- graduated the School of Arts for children in Orhei
1984- 1986 – Studied Arts at the Pedagogical University “Ion Creanga”, in Chisinau, Republic Of
Moldova. In 2005 he obtained a license in Art.
1992- probationery member of the Union of Artists
1993 – Official member of the Union of Artists in Republic of Moldova
2014 Official member of the Union of Artists in Romania
Personal Exhibitions
1997 – ,,Brancusi” gallery, Chisinau, Moldova
1999 – Asiart gallery,Backyard gallery,Wiesbaden, Germany
1999 Asiart gallery,Budingen, Germany
2001 – Asiart gallery, Dr Brunner& Partner , Titisse – Neustadt, Germany
2003 – Sv. Iono Gatves Gallery, Vilnius , Lithuania
2004 – Inter Art Gallery Reich, Koln, Germany
2009 – Stefan Kuerten & Art, Chateau de Luins, Luins, Switzerland
2009 Stefan Kuerten & Art, Ferme Sarasin – Salle de Saconnex, Geneva, Switzerland
2011- ,,Brancusi” gallery, Chisinau, Moldova
2012- Museum of History, Ramnicu Valcea, Romania
2013 Art Muzeum , Ploesti, Romania
Group Exhibitions
1990 – Native Language (limba noastra)
1991-1997 – Spring and Autumn Salons (Saloanele de primavera si de toamna )
1992 -Sculpture-92 (Sculptura-92)
1998 – Moldovian salons, The Central House of Arts, Moscow,Russia,
1998 Bienala of sculpture Arad
1998 Salons of Moldavia, Central House of Arts, Moscow ,Russia
1998 Bienala of sculpture, Arad, Romania
1998 Exhibition plainaer of sculpture, Museum of History, Chisinau, Moldova
2002- ,, La Intrsectie de milenii” Chisinau , Moldova
2002 Sculpture Exhibition Chisinau, Moldova
2003- Bienala International of Sculpture ,, Dante in Europe” edition XVI, Ravena, Italy
2006- Babel Center ,Utrecht, Holland
2006 European Council, Bruxel, Belgium
2008- ,,Contemporary Sculpture”, Chisinau, Moldova
2013 Trajan’s Column in contemporary art, Bukarest, Romania
2014 Parallax Art Fair, London, United Kingdom
2015 London Art Biennale, London, United Kingdom
2016 Art Safari, Bukarest,Romania
2017 Art Expo New York
Awards
Excellence Award, Romanian Academy, Ministry of Culture,Ploesti, 2013
Special mention for exellence, London Art Biennale 2015
Sculptures in public collections
Museum of Arts in Republic Of Moldova
Collection Bienalei of sculpture in Ravena city , Italy
Sculptures in private collections
Romania, Germany, Switzerland, Italy, France, Belgium, USA, Sweden, United Kingdom,
Russian
Mob: +373 69 27 62 69
E-mail : bolocan.ion.61 @ gmail.com
web: http:// ionbolocan.ro facebook.com

Posted in Art | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Text and Time 116


Text and Time 116, oil on canvas, 50×70 cm, 2017. Work of Archetypal Expressionism, requested by an art collector from Bucharest, D.T., the follower of a famous family of intelectuals and boyards from Bukowina, my beautiful home-region.

Posted in Art | Tagged , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Marcel Cornis-Pope


‘’Intercultural translation is by definition boundary-crossing, facilitating interaction and response.’’

Interview with the literary criticist and theorist Marcel Cornis-Pope, Professor of English and Media Studies,
Department of English, Virginia Commonwealth University, Richmond, USA.

I know that you’ve been a lucky child in your birth city, Arad, Romania: the library of your father was huge. Do you remember the first books which impressed you?

– I was born in Arad but my early education was begun in Cluj, in the library of my father
which occupied two different rooms in our house. My reading interests developed
gradually, negotiating some truce between classic Romanian literature (my father’s focus)
and my first explorations in English and American literature. J.D. Salinger, Virginia
Woolf, Thomas Pynchon and Thomas Wolfe were my first interests.

At what age did you discover the beauty of the English language, which became
over the years your first tool of daily communication? Is English now your daily
inner life, too? And what is the language of your dreams?

– I started studying English in school in fourth grade. In addition to my first readings (of
Salinger’s stories, for example) I spent too much time (according to my father) listening
to that “horrible” English music (Beatles and their followers). Gradually, English became
the language of my inner thoughts and fantasies.

Your main hobby is classical music, as I know, a good nourishment for a rich
spiritual life. Do you play any instrument?

– At the beginning I tried to negotiate some truce between classical music and pop and rock
music. Both styles interested me, though I found rock music more appealing to my own
temperament. I had a good voice and I learned to accompany myself on the guitar.

You are among the Romanian intellectuals who remained vertical during the
communist dictatorship. How difficult was for you to fight with the pressures of
nomenklatura and political police?

– It was quite difficult especially in terms of what I wanted to write and publish. Many of
the texts I wrote had to go through different rewrites to be able to pass censorship or were
never published.

I’ve noticed that you are one of the thinkers who are encouraging the
collaboration between political and cultural imagination, though almost
everywhere the political life is dirty. Do you believe that in the post-communist
societies this could be one of the paths to the democratization process?

– Whether we like it or not, the political plays an important role in our thinking and
expression. Post-communist societies need to learn to negotiate new ways to address the
political implications of contemporary thinking and expression.

This issue of ‘’Levure littéraire’’, founded by your former student in Timisoara,
the well-known writer, Rodica Draghincescu, is dedicated to ‘’Translation- word
nourishment, clothing, map and craft’’. I remember that you won your first
Romanian Writers’ Union award, in 1975, for a translation from English. Can you
tell us some words about the importance of translation in our time? Can we say that the critical
interpretation of the literary texts is a kind of translation?

– Whether we are aware of it or not, translation plays an important role in all our
statements. We translate our own ideas into new expressions, retranslate ideas we have
discovered in other writers, and—as your next question suggests—all our interpretations
of texts are modes of translations, more or less accurate or suggestive.

The Polish sociologist and philosopher Zygmunt Bauman asserted that in our era
we need specialists in the field of translation between cultures. In my opinion you
are one of them, but can you explain to our readers which are the main tasks of
such experts?

-Translation between cultures is essential to the process of reciprocal understanding.
Otherwise, cultures would be estranged entities, gesturing towards each other but not able
to cross the boundaries of their respective discourses. Intercultural translation is by
definition boundary-crossing, facilitating interaction and response.

Probably among the Romanian theorists of literature, Adrian Marino was the first
with a significant international audience, followed by you, Virgil Nemoianu,
Matei Calinescu, Mihai Spariosu, Monica Spiridon, Toma Pavel and others. I had
a moving personal relationship with him. Did you also meet him, did you admire
his ideas and books?

– Adrian Marino was a great guide for my more complex literary explorations. Many of the
early ideas (transcultural, deconstructive, dialogical) that I was able to develop were
directly inspired by theorists like Marino.

Are you satisfied by the efforts to reintegrate in Romania the cutting edge
contributions of several generations of expatriated Romanian theorists?

– I am happy that this process has finally started and that Romanian literature is richer and
more complex as a result. The intertextual dialogue with the expatriated writers is still not
fully developed but we are moving in the right direction.

I began to be in touch with you 15 years ago, when I was writing the essay on
postliterature and one of my references became your book, ‘’Narrative
Innovations and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After’’, published by
Palgrave Press, in 2001. Are you still interested by the new changes of paradigm
in the history of culture?

– Changes of paradigm have always interested me, but they need to be viewed in their
complexity that often includes a resistance to change.

You are a well-known literary theorist and an organizer of reading debates with
your students. Can you pick up, in this plethora of contemporary ‘’stories of
reading’’, a theory fitted to our challenging era?

– As I have suggested above, as a “deconstructionist” I was always interested in the
tensions that texts develop from inside, tensions that are often left unresolved.

Do you intend to write fiction? Who are your preferred fiction writers?

– I have “written fiction” in my translations, which have covered important writers and
their complex works (Salinger, Pynchon, Thomas Wolfe, Vonnegut, Ken Kesey, Dylan
Thomas).

What is your opinion, are the new cultural theories able to play a major role in
innovative literary, like in the past? I remember that during the 70’ties and 80’ties
years of the communist regime in Romania, I read a lot of interesting books of
criticism, translated and published by ‘’Univers’’ and they influenced me as a
poet.

– The new theories can inspire new approaches and modalities of writing, but they need to
be used cautiously, as hints and options rather than required approaches.

What could be the role of literature in our time, is it diminished compared to the
Modern era?

– Literature remains an important window through we peep at the world, but this window
has to be continually refreshed and redefined, opening new vistas in the way we make
and receive literature.

Marcel Cornis-Pope is Professor of English and Media Studies at Virginia Commonwealth University, USA. His publications include ‘’Anatomy of the White Whale: A Poetics of the American Symbolic Romance’’ (in Romanian, 1982), ‘’Hermeneutic Desire and Critical Rewriting: Narrative Interpretation in the Wake of Poststructuralism’’ (1992), ‘’The Unfinished Battles: Romanian Postmodernism before and after 1989’’ (1996), and ‘’Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After’’ (2001). He has also published numerous articles on contemporary fiction, narrative studies, and critical theory in journals and collective volumes. In 2010 he completed with John Neubauer the editing of a four-volume “History of the Literary Cultures of East Central Europe: Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th Century,” which explores East Central European literatures from a comparative-intercultural perspective. His most recent book-length publication is an international collection entitled “New Literary Hybrids in the Age of Multimedia Expression: Crossing Borders, Crossing Genres,” published at the end of 2014 by John Benjamins Publishing Company.

EDUCATION:
1979 Ph.D. magna cum laude, American and Comparative Literature University of
Timişoara, Romania
1971 Graduate Summer School, University of Birmingham, England
1968 M.A. in English and American Literature, Babeş-Bolyai University of Cluj,
Romania
1966 English Summer School, Oxford University, England
Ph.D. Dissertation: “Theory and Form of the Symbolic Romance: Herman
Melville and Thomas Wolfe”
M.A. Thesis: “Robert Frost: Poet of Clarification”
ACADEMIC APPOINTMENTS:
2012- Professor of English and Media Studies, Virginia Commonwealth University,
USA.
2010-2011 Professor of English and Media Studies, Co-Chair, Department of English
Virginia Commonwealth University
2006-2010 Professor of English; Director of PhD Program in Media, Art, and Text
2000-2006 Professor of English and Chair, Department of English, Virginia
Commonwealth University
1991- Professor of English, Department of English, Virginia Commonwealth University
1988-1991 Associate Professor, Dept. of English, Virginia Commonwealth University
1987-88 Andrew W. Mellon Faculty Fellow, Comparative Literature, Harvard University
1985-87 Adjunct Associate Professor, Department of English, University of Northern
Iowa
1983-85 Senior Fulbright Lecturer, Department of English, University of Northern Iowa
1977-83 Associate Professor, Department of English, University of Timişoara, Romania
1968-77 Assistant Professor, Department of English, University of Timişoara, Romania
HONORS, AWARDS:
Elske V.P. Smith Lecturer Award, College of Humanities, VCU, 2015.
Cornis-Pope Lectures in Media, Art, and Text. Annual program in honor of my research
and teaching, launched in 2012.
Elected member of the Academia Europaea, 2012.
VCU Award of Excellence, 2007 Convocation, Sept. 25, 2007.
Speaker at the Phi Kappa Phi initiation ceremony, the Greater Richmond Convention
Center, November 2007.
Fellow-in-Residence, the Netherlands Institute of Advanced Studies in Humanities and
Social Sciences, Wassenaar, Sept. 1, 1999-June 30, 2000.
The 1996 Phoenix Award for Significant Editorial Achievement (presented by the
Council of Editors of Learned Journals).
Member, the Honor Society of Phi Kappa Phi (inducted April 25, 1996).
Nominee, SCHEV Outstanding Faculty Award (1995).
Nominee, VCU Distinguished Scholarship Award (1995; 1996).
Humanities & Sciences Distinguished Lecturer Award, VCU (1994).
Humanities & Sciences Distinguished Scholar Award, VCU (1991).
Andrew Mellon Faculty Fellowship, Harvard University (1987-88).
Fulbright Teaching and Research Award (1983-85).
The Romanian Writers’ Award for Criticism (1982).
The Romanian Writers’ Award for Translation (1975).
A.C.L.S. grant for research in the U.S. (1972)
British Council Fellowship, University of Birmingham (1971).
British Council Fellowship, Oxford University (1966).
Listings: Contemporary Authors Online; Who’s Who in the South and Southwest; Who’s Who in
American Education; Who’s Who in the World; Who’s Who in America (2009, 2010,
2011, 2012, 2014, 2015), Who’s Who: Romanian Writers Abroad, etc.
RESEARCH
I. PUBLICATIONS
I. BOOKS
2016-2017 Forthcoming Chinese translation of Narrative Innovation and Cultural
Rewriting in the Cold War Era and After (London: Palgrave Press, 2001).
Simplified Characters Chinese Characters translation. Beijing: Beijing Yanziyue
Culture & Art Studio.
2014 New Literary Hybrids in the Age of Multimedia Expression: Crossing Borders,
Crossing Genres. Ed. Marcel Cornis-Pope. Amsterdam/Philadelphia: John
Benjamins Publishing Company. 456 pp. Published as part of the Comparative
History of Literatures in European Languages (CHLEL) sponsored by the
International Comparative Literature Association—see
http://www.ua.ac.be/main.aspx?c=.CHLEL
REVIEWED by Assumpta Camps, in Recherche Littéraires/ Literary Research 32 (Summer
2016): 108-112. Other references to New Literary Hybrids in the Age of Multimedia Expression
in Recherche Littéraires, pp. 2, 5, 179, 180, 183, and 209.
2010 History of the Literary Cultures of East Central Europe: Junctures and
Disjunctures in the 19thand 20thCenturies. Ed. Marcel Cornis-Pope and John
Neubauer. Vol. 4. “Types and Stereotypes.” Amsterdam/Philadelphia: John
Benjamins Publishing Company. 714 pp. Published as part of the Comparative
History of Literatures in European Languages (CHLEL) sponsored by the
International Comparative Literature Association—see
http://www.ua.ac.be/main.aspx?c=.CHLEL
REVIEWED by Florentina Răcătăianu, Virgil Stanciu, Aurel Sasu, and Liliana Pop (vols. 1-4), in
Tribuna (Romania), 203 (February 16-23, 2011): 15-19; Vol. 4 by Fausto Bedoya in Rampike
(Windsor, Canada) 20.2 (2011): 79.
2007 History of the Literary Cultures of East Central Europe: Junctures and
Disjunctures in the 19thand 20thCenturies. Ed. Marcel Cornis-Pope and John
Neubauer. Vol. 3. “Shifting Literary Topographies.” Amsterdam/Philadelphia:
John Benjamins Publishing Company. 524 pp.
REVIEWED by: Miloš Zelenka (vols. 1-3) in World Literature Studies 1.1
(2009): 77-80; Libuša Vajdová: (vol. 1-3) in World Literature Studies 1.2 (2009): 89-91; Florin
Berindeanu (vols. 1-3) in Yearbook of Comparative and General Literature 53 (2007) 227-32;
Monika Báar in Comparative Critical Studies 4.3 (2007): 468-71; Ileana Orlich in Recherche
littéraire/ Literary Research 24.47-48 (Summer 2008): 51-58. Vols 1-3 reviewed by Marek Paryz
in Akzent (Lublin, 2008): 146-48; Vol. 3 reviewed by Fausto Bedoya in Rampike (Windsor,
Canada) 16.2 (2008): 78-79.
2006 History of the Literary Cultures of East Central Europe: Junctures and
Disjunctures in the 19thand 20thCenturies. Ed. Marcel Cornis-Pope and John
Neubauer.
Vol. 2. “The Making and remaking of Literary Institutions.”
Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins Publishing Company. 514 pp.
REVIEWED by: Andrei Corbea in Arcadia 44.1 (January 2009): 198-200; Monika Báar in
Comparative Critical Studies 4.3 (2007): 468-71; Letitia Guran, The Comparatist 30 (2006): 129-
35; vol. 1 and 2 reviewed by Nikola Petković in “Nezaobilazni knjiżevnopovijesni document
Srednje Europe” in Novi List (Dec. 24, 2006).
2004 History of the Literary Cultures of East Central Europe: Junctures and
Disjunctures in the 19thand 20thCenturies. Ed. Marcel Cornis-Pope and John
Neubauer.
Vol. 1. Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins Publishing
Company. 648 pp.
REVIEWED by: Vladimir Biti, “Prema novol književno-kulturnoj historiografiji,” Knjižna
republika (Zagreb) 5-7 (2008): 317-23; Michael Heim in Comparative Literature 58.3 (Summer
2006): 261-63; Jóseph Szili in “Westward Hoe or Half-Way between Eastern and Western
Europe,” in Neohelicon 33.2 (December 2006): 247-61; Letitia Guran, The Comparatist 30
(2006): 129-35; Andrew Wachtel in The Slavonic and East European Review 83.3 (1 July 2005):
522-23; Andrei Corbea in Arcadia 40.2 (January 2005): 479-81; Dirk Uffelmann in Kakanien 1
(25 August 2005): 6 pp. http://www.kakanien.ac.at/rez/DUffelmann3.pdf; Anca Băicoianu,
“‘Europa natală’ şi literaturile ei” (“Native Europe” and Its Literatures) Cuvântul 10.12 (Dec.
2004): 11; Diana Kuprel, Idea&s 1.1 (Autumn 2004): 63; Magda Teodorescu, România literară
37. 32 (18 August 2004): 21.
2001 Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After (New
York and London: Palgrave Press). 336 pp.
REVIEWED by Florentina Anghel in Colocvium 1-2 (2008): 193-94;
Kevin Finucane in The Journal of Experimental Fiction, 2007; Stacey Olster, MFS Modern
Fiction Studies 50.3 (2004) 769-71; David Seed, The Yearbook of English Studies 34.1 (January
2004): 346-47; Alex Feerst, American Literature 75.2 (June 2003): 447-49; Jerome Klinkowitz in
American Literary Scholarship: An Annual 2001 367-68; Jerome Klinkowitz in South Atlantic
Review 68.1 (Winter 2003): 112-15; Brian McHale in The Comparatist 27 (May 2003): 172-74;
Book Review Digest June 2003; Maria Ioniţă in Recherche Littéraire /Literary Research 19.37-38
(2002): 371-73; Adam Katz in Book Review Digest (June 2003); Adam Katz in American Book
Review (January/February 2003): 29-30; Marc Singer in Symploke 10.1-2 (2000): 225-27; Cristina
Chevereşan in “Rescrierea şi inovaţie: Alternativă post-modernă,” Orizont 7 (2002): 6.
2001 Tentaţia hermeneutică şi rescrierea critică: Interpretarea narativă în zodia
poststructuralismului. Trans. Corina Tiron. (Bucharest: Editura Fundaţiei), 414
pp. Romanian translation of Hermeneutic Desire and Critical Rewriting (1982).
REVIEWED by: Monica Spiridon in Observatorul cultural 77 (August 14-20, 2001): 32;
Luminiţa Andriciuc in Obiectiv 1.31 (19 September 2001): 8B; 1.37 (26 September 2001): 11A;
Codrin Liviu Cuţitaru in Observatorul cultural 85 (October 9-15, 2001): 14; Ion Buzera in
Observatorul cultural 85 (October 9-15, 2001): 16 http://www.observatorcultural.ro/Manualul-de-
poststructuralism*articleID_1159-articles_details.html; Dana Chetrinescu in Orizont, 14.3 (2002):
29; Liana Haitaş, “Rescrierea ca generare a nelimitării” (Rewriting as a Generator of
Limitlessness”), Piaţa literară 2.8 (15-30 April 2002): 9. Ion Buzera in Proximităţi critice
(Craiova: Scrisul Românesc, 2004), 58-62.
1996 The Unfinished Battles: Romanian Postmodernism Before and After1989
(Iaşi: the Polirom Press & the Soros Foundation, Ex Libris Mundi series), 192 pp.
REVIEWED by: M. Tejerizo in Europe-Asia Studies 50. 7(November 1998): 1302-1304; Christian
Moraru in The American Book Review 19.3 (March-April 1998): 12, 14; Adam Sorkin in
Romanian Civilization: A Journal of Romanian and East Central European Studies 6.2 (Fall
1997): 107-10; Voichiţa Năchescu in Orizont 9.8 (27 August 1997): 4; Jeanine Teodorescu-Regier
in World Literature Today, 71.3 (Summer 1997): 578; Monica Spiridon in România literară 30.4
(29 January 1997): 21.
1995 Violence and Mediation in Contemporary Culture, vol. coedited with Ronald
Bogue (SUNY Press), 207 pp.
REVIEWED by Peter M. Magolda, NASPA Journal 34.2 (Winter 1997): 164-
68.
1992 Hermeneutic Desire and Critical Rewriting: Narrative Interpretation in the Wake
of Poststructuralism (New York: St. Martin’s, 1992; London: Macmillan Press,
Inc., 1991), 370 pp.
REVIEWED by: H. Ruthrof in Semiotica 100.1 (1994): 69-93;
Mihai Spariosu in The Canadian Review of Comparative Literature 22.2 (June 1995) 361-62;
Ileana Orlich in International Fiction 21.1-2 (1994): 111-14; Pia Brânzeu in Orizont 3 (1994);
Lawrence M. Porter in YCGL 41 (1993): 218-19; W. Baker in Style 26.4 (Winter 1992): 657;
Cristian Moraru in Contrapunct 3 (November 1992): 1, 5.
1982 Anatomia balenei albe (Anatomy of the White Whale: A Poetics of the American
Symbolic Romance). Bucharest: Univers, 430 pp.
Sections of this book have appeared in English as follows: “Moby-Dick,”
Reader’s Encyclopedia of American Literature (New York: Harper & Row, 1991); “Inside a Stratified
Whale: Melville’s Textual Semiotics and the Postmodern Novel.” Ed. John Deely, Semiotics 1985 (Lanham,
New York: University Press of America, 1986), pp. 289-301; “A Classification of the Interpreter (Reflector)
in Modern Fiction.” Eds. Marcel Cornis-Pop et alia, Caiete de semiotică, I (University of Timişoara Press,
1981): 131-54; “Contemporary Metafiction: A Pragmatic Approach.” Eds. Paul Miclau and Solomon
Marcus, eds., Sémiotique Roumaine (Bucharest: Université de Bucharest, 1981), pp. 209-22.
REVIEWED by: Virgil Nemoianu, American Studies International, 1984; Mircea Mihăieş,
Orizont 34. 31 (5 August 1983): 8; Irina Mavrodin, România literară 15.20 (13 May 1982): 7;
Zorin Diaconescu, Tribuna 14 (1982); Paul Dugneanu, Luceafărul 11 (1982); Cornel Ungureanu,
Orizont 11 (1982); Ştefan Avădanei, Cronica 10 (1982); Mihai Dinu Gheorghiu, Convorbiri
literare 88 (3 March 1982): 6.

Posted in Literature | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

George Löwendal la Berlin


În perioada 5 – 22 septembrie 2017, ICR Berlin a fost gazda unei expoziții-eveniment, realizată de Fundația Löwendal în colaborare cu Institutul Cultural Român din Berlin, curatori fiind Ruxandra Demetrescu și Cristina Cojocaru. Vernisajul expoziției a avut loc marți, 5 septembrie 2017, ora 19.00.

Prezentarea de pe saitul ICR Berlin:

‘’O expoziție dedicată operei lui George Löwendal cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la nașterea artistului constituie un moment de reevaluare a unei creativități ce poate fi descifrată sub semnul unei paradoxale și fericite excepții. Născut la Sankt-Petersburg într-o familie nobilă, cu vechi rădăcini princiare daneze, ajunge în România după primul râzboi mondial printr-un accident al sorții: va poposi mai întâi la București (1921-1925) și se va stabili apoi, pentru mai bine de un deceniu, la Cernăuți, unde va lucra ca pictor scenograf și director tehnic al nou înființatului Teatru Național. Cosmopolitul oraș bucovinean, spațiu legendar central-european consacrat de poeți precum Paul Celan, a fost fără îndoială benefic pentru creativitatea lui Löwendal, care a intrat în avangarda mișcării teatrale și artistice, fapt documentat mai ales de schițele scenografice sau de costum, dar și în studiile expresioniste ale portretelor sale. Modernitatea înnoitoare, cultivată de Löwendal în lumea prin excelență citadină a Cernăuților din anii interbelici, se va îmbina neașteptat cu o vână tradițională, regăsită odată cu descoperirea unui teritoriu genuin: Bucovina, cu peisajele, mănăstirile și, mai ales, cu țăranii săi. Așa cum avea să afirme într-un interviu publicat în Facla, în iulie 1935, „un Gauguin a trebuit să părăsească Parisul pentru Tahiti, ca să găsească noutăți demne de a rămâne mărturie veacurilor; pe mine o soartă mai fericită m-a aruncat într-o Americă nedescoperită încă de pictorii români: Bucovina. (…) Aici au mai rămas așezări de răzeși în care portul de pe vremea lui Ștefan cel Mare se poate găsi nealterat”.
Prezenta expoziție, organizată în spațiile Institutului Cultural Român din Berlin, dorește să evidențieze forța creatoare cu care Löwendal a abordat în opera sa o multitudine de genuri și stiluri, de la proiecte scenografice avangardiste, la portrete cu vână expresionistă, de la peisajele influențate de lecția impresionismului și post-impresionismului la pictura religioasă neobizantină.
Iată de ce selecția propusă (în jur de 60 de lucrări aparținând Fundației Löwendal), va ilustra diversitatea activității sale artistice, prezentând: pictura, ce a fructificat în portretele țăranilor și peisajele cu mânăstirile din Bucovina o tradiție exemplară documentată în tablourile sale de pictorul-baron, ajuns „din voia soartei“ pe meleagurile noastre. Căci, așa cum scria în 1935 Alexandru Tzigara-Samurcaș, „pentru a fi făcut această minune, George Löwendal a preamărit țara unde și-a oprit pribegia și noi îi rămânem adânc recunoscători“; grafica de șevalet, ilustrată îndeosebi de portretele de o diversitate tipologică remarcabilă (actori, scriitori, dar și țărani, târgoveți, etc.); schițe scenografice și de costum realizate în perioada Cernăuți; afișe ce ilustrează interesul artistului pentru grafica publicitară.
Alături de lucrările de pictură și grafică, expoziția va cuprinde și un semnificativ aparat documentar – texte și fotografii ilustrând biografia artistică a lui Löwendal.
Kunst des Theaters, Theater der Kunst (Arta ca teatru, teatrul ca artă) / GEORGE LÖWENDAL (1897-1964) – Malerei, Graphik, Bühnenbilder (pictură, grafică și proiecte scenografice) / 5 – 22 septembrie 2017
ICR Berlin: Reinhardtstr. 14, 10117 Berlin. Program galerie: luni-vineri, 14.00 – 18.00.’’

Expoziţia intitulată ’’Arta ca teatru, teatrul ca artă’’ a fost un succes, reliefat şi de articolul publicat de către cunoscutul critic de artă Ingeborg Ruthe în celebrul ziar ,,Berliner Zeitung”:

Expresiv până în vârful barbiei. Tablourile lui George Löwendal la Centrul Cultural Român.

Diabolicul vizitiu agită biciul, rânjind, îți pare că-l auzi pocnind, în vreme ce căluțul
temător-supus merge la trap, nările umflate și gura căscată exprimând efortul panicat.
O scenă teatrală – într-adevăr, desenul în culori a fost elaborat în perioada 1918/1921
drept crochiu pentru un decor de teatru de către pictorul, desenatorul și artistul
dramatic George Löwendal, născut în anul 1897 ca fiu al unei familii nobile din
Danemarca, la St. Petersburg, mort în 1964 la București.Atunci, pe la 1920, tânărul Löwendal, ajuns artist în Bucovina, trecea mai degrabă drept ,,rusul pripășit pe aici”. Astăzi se numără printre cei mai
complecși artiști ai României din modernitatea ante- și postbelică.

În schimb în Germania opera sa reprezintă o descoperire. 60 de picturi, desene,
grafică pot fi văzute la galeria Centrului Cultural Român. Și elementul deosebit:
Löwendal a fost un excelent portretist, un expresionist înzestrat, cu simțul observației,
la fel ca celebrii artiști germani, de pildă George Grosz, Otto Dix, precum pictorul de
scene psihedelice Ludwig Meidner.

Ce cap – cu ce bărbie! Graficianul l-a caracterizat pe muzicianul din Cernăuți în anul
1931 drept scripcar al diavolului. A pictat țăranii aspri din regiune, femeile – și
miturile. Cu toții s-au lăsat seduși de Löwendal, a fost venerat și admirat. Iar de faptul
că el și opera sa, tablourile sale expresioniste în permanență și ușor suprarealiste din
vremurile avangardelor europene, precum și decorurile sale de teatru și figurinele nu
au intrat în uitare, se ocupă Fundația Löwendal. Ea a făcut posibilă și această
descoperire pentru publicul berlinez.”

Preşedinte al Fundaţiei Löwendal din Bucureşti este doamna Ariadna Avram, nepoata marelui artist, cea care a înfiinţat şi muzeul de artă cu acelaşi nume ilustru, iar mâna sa dreaptă este curatorul George Radu.

În urmă cu 15 ani am dedicat şi eu o cronică de artă Pictorului Bucovinei, George Löwendal, un clasic al artei româneşti şi europene:

http://www.lowendal.ro/2009/08/12/george-baron-lowendal-un-leonardo-al-bucovinei/

Posted in Art | Tagged , , , , , , , | Leave a comment