’’Avem nevoie de modele toată viaţa’’
Interviu cu scriitorul Constantin Ciopraga
Un chip frumos şi senin, de efigie clasică; o eleganţă şi o delicateţe de aristocrat al scrisului; o voce caldă şi tuşantă, cu o tonalitate domoală, de scriitură sadoveniană.
Aşa mi-l amintesc pe Maestrul Constantin Ciopraga, cel care a intervenit de câteva ori în destinul meu de creator în mod benefic, începând cu anul 1982, când s-a numărat printre membrii juriului concursului naţional de poezie al editurii ’’Junimea’’ din Iaşi, unde am debutat cu placheta ’’Duminica realului’’(1984).
Abia după 1990 am avut şansa de a ne întâlni de câteva ori la Fălticeni, la sărbătorirea Maestrului Ion Irimescu, dar şi la propria sa celebrare de la Colegiul Naţional ’’Nicu Gane’’, în mai 2001, la împlinirea vârstei de 85 de ani, când am realizat acest interviu. Tot în acelaşi an, în luna octombrie, am avut nesperata bucurie de a sta cu dânsul la un taifas mai îndelungat, împreună cu marele cărturar al Fălticenilor, Eugen Dimitriu, chiar în casa în care locuia de lângă mănăstirea Golia din Iaşi,. Stabilisem să ne întâlnim toţi trei pentru a-i aduce manuscrisul cărţii pe care o îngrijeam atunci, ’’Oraşul Muzelor’’ de Eugen Dimitriu, deoarece acceptase să semneze prefaţa.
Mi-au atras atunci atenţia miile de cărţi din biblioteca respectatului scriitor şi academician, dar şi frumoasele tablouri aparţinând unor artişti care intraseră de mult timp în istoria artei româneşti, în special un tulburător portret al gazdei noastre realizat de celebrul pictor Corneliu Baba. Nu pot uita nici momentul încărcat de emoţie al deschiderii cu grijă şi evlavie a unui vechi şi elegant stilou ’’Parker’’cu peniţă de aur, cel cu care prozatorul Liviu Rebreanu a scris câteva dintre renumitele sale romane.
– La sărbătorirea dvs. de la Colegiul Naţional ’’Nicu Gane’’ din Fălticeni, mulţi invitaţi au considerat că sunteţi un model în cultura română. Care este secretul dvs., ce drum ar trebui să urmeze tinerii intelectuali pentru a ajunge şi ei modele exemplare?
– Reţin din întrebarea dvs. ideea de model. Avem nevoie de modele toată viaţa. Indiferent de vârstă, chiar cineva ajuns la 70 de ani, are încă de învăţat. Viaţa este scurtă, iar arta, ştiinţa, cultura reprezintă domenii fără sfârşit. Cred că nu există o incompatibilitate între ideea de model şi aceea de personalitate, de individualitate. Reluăm, urmăm anumite sugestii sau linii de forţă, de la alţii care ne-au precedat şi care, în domeniul lor, s-au ilustrat. A prelua nu înseamnă a urma tale quale, a urma întocmai. Cine urmează întocmai, în litera sa modelul, este un epigon, dar a prelua, a regândi, a sistematiza şi a crea este altceva. Modele sunt în jurul nostru nenumărate, important însă este să ne punem în rezonanţă cu acel model care ni se potriveşte, de la care putem prelua anumite pulsiuni care să ne facă să ne descoperim noi înşine şi să aducem la lumină forme care să contribuie la progresul domeniului respectiv. Personal am avut ca prime modele pe câţiva dintre profesorii Liceului ’’Nicu Gane’’, actualul colegiu naţional, cărora le rămân în continuare îndatorat, în primul rând pentru că m-au făcut să mă descopăr mie însumi. În al doilea rând, fiindcă mi-au imprimat la o vârstă tânără, în adolescenţă, anumite forme de viaţă: cultul muncii, respectul pentru înaintaşi, şi mai ales mi-au imprimat o linie clasică, potrivită temperamentului meu.
’’Profund semnificativă rămâne în literatura română dimensiunea umană’’
– Aţi meditat ani de zile şi aţi scris despre ’’personalitatea literaturii române’’. Privind retrospectiv, aţi putea să reluaţi pentru cititorii noştri câteva linii de forţă ale literaturii române?
-Volumul acesta a apărut acum câţiva ani într-o nouă ediţie mult amplificată şi adusă la zi şi reprezintă o sinteză din punctul de vedere al specificităţii, al contribuţiei scriitorilor români la imaginea literaturii române ca ansamblu semnificativ, diferenţiat de alte literaturi. Din acest punct de vedere, ’’Personalitatea literaturii române’’ este o istorie generală a operelor literare produse în spaţiul românesc sau în alte spaţii, dar care se anexează culturii noastre. M-am oprit la scriitori foarte importanţi, la cei de primă mărime, pornind de la psalmii lui Dosoftei, trecând la Dimitrie Cantemir, un bun renascentist târziu, apoi la secolul al XIX-lea, care a dat figuri excepţionale, începând cu Eminescu şi completând viziunea sintetizatoare a veacului, respectiv cu Caragiale şi Creangă. La secolul al XX-lea privirile mele s-au oprit asupra unor creatori care ar putea onora orice mare şi veche literatură universală: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, în noua ediţie introducându-l şi pe Vintilă Horia, care deşi a scris lucrări monumentale în alte limbi, în spaniolă sau franceză, rămâne un scriitor român reprezentativ. Intenţia mea a fost ca în această lucrare să se decanteze şi să prindă relief acele trăsături ale spiritului românesc care transpuse în literatură capătă semnificaţie durabilă. Am avut în vedere întâi legăturile cu spaţiul românesc, cu timpul istoric, şi am încercat o încadrare, o înseriere a literaturii române în raport cu alte literaturi ţinând seama de aşezarea noastră în această parte a Europei, în care Orientul şi Occidentul se întrepătrund. M-au preocupat şi formele existenţiale tipice, de pildă un capitol se referă la tragic, un altul la vibraţiile naturii în context românesc, toate acestea îmbinându-se într-o idee de ansamblu, idee care, din punctul meu de vedere, înscrie literatura română într-un spaţiu mai degrabă mediteranean decât nordic, mai degrabă clasic, de linişte, de ordine, de echilibru şi mai puţin în linie romantică, dând literaturii noastre o anumită personalitate. Am translat, am lărgit conceptul de personalitate de la persoana individuală, de la persoana umană de elită sau cel puţin deosebită, către o sumă de personalităţi în care elementele se echilibrează prin împrumuturi de la unii la alţii. Avem şi scriitori reflexivi, şi scriitori exuberanţi, şi scriitori clasicizanţi, moderni sau modernişti, toate aceste forme topindu-se în cele din urmă într-o imagine de ansamblu, care conferă literaturii române calitatea de literatură profund legată de viaţă. Istoria noastră are unele lacune, specialiştii noştri spun că s-au pierdut peste 90% din documentele de epocă. Literatura ne oferă în schimb imagini de ansamblu. Sadoveanu a făcut o incursiune în istorie începând cu secolul al VIII-lea, cu ’’Creanga de aur’’şi a ajuns până la războiul de independenţă din 1877 şi chiar până la primul război mondial. Ficţiunea întregeşte la el datele istorice incomplete. Acesta este rostul unei mari literaturi, să înlesnească pe cât posibil cunoaşterea generală şi cunoaşterea de sine. Suntem o literatură de semnificaţii realiste în primul rând, cu deschideri şi spre romantism şi spre alte curente, dar profund semnificativă rămâne în literatura română dimensiunea umană. Ca popor uneori suntem mai înclinaţi spre meditaţia gravă, dar şi deschişi spre orizonturi senine, şi în acest fel opera lui Creangă se întregeşte cu cea a lui Caragiale. Umoreşti şi unul şi altul, dar privind lucrurile din perspective diverse, iată-i definind specificul unui popor. Creangă, scriitor greu traductibil, ne-a oferit, după expresia lui Ibrăileanu, maximum de românism, fără nicio intenţie naţionalistă. S-a observat apoi că Eminescu nu poate fi preluat fără a-l raporta la Caragiale. Gravitatea, solemnitatea, patosul eminescian, au în contrapondere vorba de duh, privirea ageră, ironia, autoironia, adică acele dimensiuni care fac din semenul nostru un motiv de reflecţii sau un motiv de ironie.
’’Rămân profund marcat de modelele pe care le-am cunoscut în adolescenţă’’
– S-a vorbit mult despre miracolul cultural al Fălticenilor, târgul în care v-aţi format. Cum ar putea fi explicat acesta?
– Era atunci o perioadă de acumulări. Talentele au izbucnit după 1900. Dacă târgul de odinioară s-a constituit curând după pierderea Bucovinei, în 1775, valorile de primă mărime care s-au afirmat au apărut cam după vreo sută de ani.
Gimnaziul s-a înfiinţat în 1870 şi acest aşezământ şcolar a avut darul de a atrage intelectuali care au creat o atmosferă, au desenat o ambianţă şi au făcut să polarizeze în jurul acestei instituţii şi persoane din afara şcolilor din Fălticeni, între care se numără şi cea în care au învăţat Lovinescu şi Sadoveanu. Şcolile acestea au avut un rol formativ excepţional. Ideile nobile, sămânţa de bună calitate au căzut din fericire în teren fertil, adică receptivitatea locuitorilor acestei aşezări a fost pe măsura aşteptărilor celor care profesau în învăţământ. Cred că momentul în care Sadoveanu şi Lovinescu erau elevii acestui liceu, adică între 1892 şi 1896, era unul în care, aşa cum spunea Lovinescu, nu erau cititori foarte avizaţi. Lovinescu spune despre Sadoveanu şi Ion Dragoslav că erau singurii cititori. Era o exagerare conştientă, desigur că erau şi alţii care puteau aprecia valoarea unei cărţi, dar atmosfera realmente culturală a Fălticenilor este cea de după 1900, perioada în care Sadoveanu însuşi era modelul de productivitate excepţională, iar când mai tinerii Grigore Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban, Anton Holban ş.a. au pornit la drum, la Fălticeni era deja un aer de deschidere spre marile culturi, o emulaţie care a făcut ca dintr-un târg modest, sub 10.000 de locuitori, să apară scriitori de dimensiuni europene. Nu ne gândim strict la Sadoveanu, ci mai degrabă la Eugen Lovinescu, care întors de la un doctorat pe care l-a trecut la Sorbona, avea o viziune europeană foarte sincronă asupra fenomenului literar. Mă gândesc de pildă la nepotul său de soră, Anton Holban, care se situa sub raportul artei literare în preajma celor mai moderni dintre prozatorii contemporani. Nu trebuie să ne raportăm doar la Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, ci şi la foarte tânărul Anton Holban, la care am remarcat proustianismul său. Productivitatea culturală, în speţă literară de aici, este realmente un miracol, aşa cum spuneaţi şi dvs. la început. Miracol, întrucât lucrurile acestea nu se petreceau într-un oraş cu 100.000 de locuitori, aşa cum avea Iaşiul în 1910. Alte oraşe mai mari decât Fălticenii, Bacău, Buzău sau Galaţi, nu produseseră până la apariţia lui Anton Holban (1905-1937), un etalon la data respectivă, un număr atât de mare de personalităţi culturale. Aceste oraşe erau orientate spre viaţa practică, spre bunurile materiale. Îmi amintesc că, într-un început de vară, un scriitor foarte popular cum era Ion Minulescu se pregătea să rostească o conferinţă la Bacău, şi toată lumea stătea la mese în grădinile de vară, iar sala în care trebuia să vorbească era goală. La Fălticeni, receptivitatea la cultură, la frumos, indiferent că era vorba de literatură, teatru sau pictură, a fost o formă de continuitate permanentă, fără goluri. Nu există determinante precise asupra unui moment de expansiune culturală, geniile, talentele mari se nasc potrivit unor legi imprecise, în perioadele sortite de cineva mai presus de noi, fapt pentru care există în domeniul creaţiei spirituale momente de plenitudine, de vârf şi de reflux. Momentul 1904, când Sadoveanu îşi publica primul volum la Bucureşti, reprezenta o etapă de început de flux la Fălticeni. Acelaşi moment caracteriza începuturile activităţii de critic literar ale lui Eugen Lovinescu, cel care a lăsat apoi câteva zeci de volume. În comparaţie cu acel moment, care ajungea la apogeu între cele două războaie, până prin 1935-1940, creativitatea de după al doilea război mondial a fost în scădere, a fost un moment de reflux, deşi au apărut Horia Lovinescu şi Vasile Lovinescu şi Nicolae Labiş, elemente pozitive, dar şi cantitativ şi calitativ, productivitatea de după cel de-al doilea război mondial n-a mai fost aşa de mare ca cea dinainte. Rămâne însă constatarea că spaţiul acesta cultural a fost un spaţiu privilegiat, deoarece în raport cu dimensiunea demografică a locului, Fălticenii au dat valori de primă mărime. Există cel puţin 50-60 de nume de rezonanţă regională şi cel puţin 15-20 de rezonanţă naţională, valori care îl situează în rândul oraşelor cu audienţă culturală excepţională. Nu pot ţine cumpănă oraşe ca Piteşti, Curtea de Argeş, Suceava, Focşani ş.a. Niciunul dintre acestea nu egalează productivitatea Fălticenilor, ceea ce iarăşi ne duce la ideea de miracol. Nu credem în miracole în sensul strict al termenului, dar ceva ieşit din comun există totuşi. Este un motiv de mândrie pentru fălticeneni, un privilegiu pentru cei care s-au născut şi s-au format aici, printre care mă număr şi eu, şi rămân profund marcat de modelele pe care le-am cunoscut în adolescenţă, modele pe care le admir în continuare, fără de care destinul meu spiritual ar fi fost altul. Sunt suficiente motive să rămân legat afectiv şi raţional de Colegiul Naţional ’’Nicu Gane’’, de amintirea locurilor de odinioară, şi fac încă o dată menţiunea că orice întâlnire a mea cu climatul acesta este profund benefică. Mă simt refăcut, mă simt întotdeauna regenerat de contactele cu aerul de aici, cu lumea de aici, care este o lume aşezată într-o durată. Fălticenenii pur-sânge au, după părerea mea, un pliu, o notă caracteristică ţinând de anumite constante spirituale de nuanţă clasică. Iată elemente despre un oraş având şi astăzi dimensiuni mici, dar care şi-a creat o mitologie de spaţiu productiv, în baza căreia generaţiile care se succed pot porni la drum cu încrederea că ar putea deveni continuatori.
Constantin SEVERIN (’’Monitorul de Suceava, An VII, Nr. 135, sâmbătă, 9 iunie 2001)
