I’m thrilled to announce that one of my artworks, Text and Time 112 (The Couple, the Archetypal Expresssionism series) was selected by the well-known fashion design&production company Le Galeriste-The Wearable Art Gallery, Montreal which „showcases exclusive works of art from some of the world’s most respected artists, produced on high-end clothing made in Montreal (Canada). Our mission is to help artists from all over the world focus on their art by supplying revenues from the sale of humanly and environmentally responsible products made from A to Z in our Canadian factory.” Many thanks to the wonderful team from Le Galeriste, who discovered my art on net
„Cross-Selfportrait”, oil on canvas, 50×60 cm, 2020.
This is the first artwork from a new series, Quantum Figurative, in which the visibile world is less important and the foreground is occupied by the vortex of the multiplied shapes and colours of the cuantic world, the invisible face of the universe.
Because my palette is close to the Expressionist masters, my new art concept can also be coined QUANTUM EXPRESSIONISM.
QUANTUM FIGURATIVE/QUANTUM EXPRESSIONISM is an art concept/movement launched by the visual artist Constantin Severin in August 2020.
Anne e un personaj romanesc, o frumoasă damă în tinerețe, soția unui om de afaceri și deputat, un cunoscut politician din Bordeaux . O familie ideală cu patru copii, aliniați ca de sărbătoare la venirea în vizită a Reginei Elisabeth II a Marii Britanii , la Bordeaux în 1992, cu imagini apărute în presa locală.
Dar destinul a făcut să fie abandonată curând, deputatul ei refugiindu-se să trăiască o istorie de dragoste cu un tânăr și frumos marocan. Frumoasa și eleganta damă cu cei patru puișori a fost remarcată de un musculos legionar mercenar în retragere, cu care își încropește și ea o relație amoroasă. Surpriza vine curând, amantul ei nu prea bogat are nevoie de arginți pentru a se aproviziona cu rășină de canabis și îi fură bijuteriile din aur și diamantele de prin sertare, care se vând bine și repede.
Poate și alte istorii colorate și picante vin pe parcurs în labirintul ei afectiv, în setea de căutare fizică și sufletească. Centrul nostru de Cercetări Afective și Artistice de la Marna este sensibil și interesat în astfel de istorii, completând telegrafic vizualul artistic, fără tendințe de profituri literare …
II.
Strania Bertille era tare mândră de sânii ei când a trecut pragul Centrului de Cercetări Afective și Artistice, în octombrie 2011. Era o blondă bizară și exhibiționistă, care adora să se fotografieze, fiind extrem de încântată de detaliile sale corporale, pe care le arată demonstrativ și fără zgârcenie. Era conștientă probabil că unele detalii făceau net o excepție din ea, încă o dovadă că suntem cu toții diferiți, nu ieșim din aceeași matriță.
O întreagă poveste paginile ei de viață, pe care le-am filtrat puțin în cele două vizite aici, în studiourile noastre, în același timp profitând de bogăția vizuală de fotografiat. Avea o siguranță specială, deși în tinerețe a fost o clasică mamă de familie profund afectată de un divorț destabilizator. Cu avocați buni, soțul a obținut paternitatea celor două fiice, anulându-i astfel sentimentele nobile de maternitate, ea consolindându-se treptat cu o libertate relativă și colorată, fiind într-o permanentă căutare pentru a investi sentimente și emoții, uneori amuzându-se și profitând că este încă atrăgătoare cu capitalul ei corporal.
Fiind net o dominatoare, într-o lume ce se poate împărți în două, în dominatori și dominați, Bertille povestea că a frecventat cluburi libertine unde triumfa ca șefă dominatoare, acesta fiind un avantaj net vizavi de săracele fete dominate, care găseau o plăcere animalică în a se comporta ca niște sclave, obiecte de consum. Acolo ea era cea care călărea bărbați și îi biciuia bine, căci sunt unii care au plăcerea juisivă de a fi bătuți și umiliți de femei, plătesc chiar bine pentru chestia asta masochistă.
Să nu se înțeleagă însă că pentru sutele de imagini cu Bertille am fost bătut sau am avut vânătăi, nu mi-a plăcut niciodată sa fiu dominat, preferând poate să fiu și eu un dominator civilizat, fără biciuiri și zeci de vânătăi… A fost prin urmare o complicitate comică și creativă, între doi dominatori caraghioși.
III.
Seria de fotografii în decor acvatic, cu policarbonat, o are ca protagonistă pe Madeleine A. și exprimă “la dolce far niente”, cu un soare generos de septembrie 2016, care te inspira să bei apă, poate chiar și șprițuri, ca sa nu te deshidratezi.Ceva despre M.A., un mic story ?… Ea este cineva interesant ca persoana și ca look, arată încă bine pentru vârsta de ieșit la pensie. Mama a trei copii mari, unii chiar artiști sau buni muzicieni. Fata ei e o cunoscută actriță și realizatoare de piese de teatru, participantă la festivalul de la Avignon etc.
Acum liberă, Madeleine divorțase de un tip bizar, care vroia să-și regăsească singurătatea de om celibatar. A vizitat Maramureșul și într-un sat prietenia cu un popă a făcut-o să cumpere un teren pe care să instaleze o casă din bârne din lemn, în care visează să se izoleze de lumea noastră, putredă și modernă. Cum M.A. este
cool și fotogenică și pe gustul meu, îi propun să facem o mai amplă și profundă cunoștință, la care ea îmi răspunde că nu prea poate, având un amant. Eu fiind bucuros și mulțumit totuși că funcționează bine complicitatea noastră foto, speram într-o schimbare de situație și sugerez ca pe viitor să aibă, de ce nu, doi amanți.
Surpriză, cine sună la poartă într-o zi? M.A. îmi face o vizită instantanee cu un domn cu care se afla în promenadă pe valea Marnei, ei având ideea să ne vedem la ceva taclale și la o bere… El vorbea mai tot timpul de nevasta lui, un fel de laitmotiv obsesional. La următoarea complicitate foto o întreb ce noutăți are și cum merge relația cu amantul ei. Îmi răspunde că-i un prostovan prost crescut, care povestește de nevastă-sa chiar și în momentele cele mai intime, devenind insuportabil și probabil va termina cu el. Iata-mă cu șansa de a fi poate pe lista ei de viitori amanți, numai că pe parcurs drumurile șerpuitoare ale vieții nu aranjează mersul trenurilor așa cum vrem noi. Rămân astfel doar fantasmele și fotografiile care evocă, iată, simpatice istorioare …
IV.
Macha face parte din amicițiile mele cele mai apropiate și care a inspirat sute și mii de imagini foarte fotogenice, o arhivă bogată pentru care trebuiesc multe cuvinte elogioase, pline de afecțiune și de mulțumire … Ca story, nu aș avea decât cuvinte de laudă și de solidaritate , ea fiind o ființă foarte feminină și sensibilă, de un natural tolerant și generos, o făptură de excepție.
Originară dintr-o familie din Bordeaux, tatăl cu o bună situație, proprietar de magazine de mobilă, din nefericire ea a rămas orfană de mică, fiind crescută cu surorile ei de către mătuși îmbătrânite prematur, o sursă de nefericire și de sensibilitate exacerbată. Cu un mare simț al datoriei, maratonul ei existențial a fost între o viață plină de investiții sentimentale și muncă. Chiar și acum, ajunsă bine la vârsta pensionării este fericită că găsește mici joburi, care să-i permită să-și facă tot felul de cadouri de tot felul, ea fiind de fapt o cheltuitoare , cu mijloacele ei cele mai modeste.
Am fost invitat o dată în îndepărtatul Finistère, în casa ei dintr-un sat de pescari bretoni, cumpărată din moștenirea obținută de la un ex-compagnon englez, care iubea marea dar și drinkurile. A fost un sejur cu vizite de vândut casa, de plătit datoriile, dar de neuitat, ca o aniversare pe care Macha nu o uită niciodată , cu restaurante sau torturi cu lumânări de suflat. Trăind aici, în noua mea Republică, am întâlnit oameni minunați, de o mare generozitate și delicatețe sufletească. Ei m-au făcut să uit lumea din care veneam, cea cu bariere și cu datul din coate pentru pâine ori funcții, o lume cu invidiile și urile agresive de lichidat săracele capre behăind flămânde, văzute peste gard…
V.
Un grupaj realizat în urma vizitei din 4 octombrie 2010 a amicei Christine H., o odaliscă în negru, care face parte din lista persoanelor interesante pentru un fotograf. Ca istorie, pagini de viață , amintirile sunt cam cețoase, dar ar fi de reținut că ea a lucrat ca asistentă pe platourile de cinema. O lume harnică și vizuală palpită și în spatele lămpilor și mașinăriilor ce fabrică tot felul de povești păcălitoare. O lume de vis sau contrariul? Oricum, una dureros de expresivă cu noile mijloace tehnologice.
Christine, ajunsă și ea la vârsta de argint, iată că face cu modestie jocul, aici în minusculul studio de la Marna, cu o lampă și un fotograf care descoperă și o stare de spirit stimulatoare și creativă, în spirit minimalist. Aici la San Mauro suntem în urbea unde a locuit Jacques Tati o bună parte din viața sa activă. Cu odalisca noastră în negru pe canapea, nu suntem desigur în vacanțele convenționale ale clasei muncitoare ce începe să iasă la soare, să descopere marea cu plăcerile ei … Dar găsim că imaginile noastre au ceva din modestul convențional artistic, arta fiind întotdeuna o comunicare codată, o propunere a unui nou real.
VI
Acum îmi amintesc umbrele letriste de pe corpul amicei Matilde H, care mi-a făcut o vizită în octombrie 2011. Este agreabil să te plimbi prin arhive ca un exercițiu de memorie, exact cum ai pune un vechi disc cu muzică nostalgică din altă epocă.
Este interesant să o revezi pe Matilde „desnuda”, care deși pulpoasă avea un corp bine proporționat și armonios, mai ales când vezi că nu ascunde vârsta ei de bunică. Cu câțiva ani în plus ca fotograful , dar cu mâini abile ce se văd bine în imagini, ea a sosit cu un coș de patiserie libaneză cu aspect de poale-n brâu, care devenea sugestivă cu un pahar de „rouge”, facilitând dialogul
Ce povestea ea în acele momente febrile era interesant, exprimând generozitate și chiar umor, plangandu-se că are un nepot ce are dublurile de la chei și-i răvășește casa ca să găseasca unde ascunde banii lichizi pentru fanteziile lui de lux. O consolare avea poate că încă nu-i trecea prin cap sa-i fure bijuteriile sau chiar și coșul cu delicioasa patiserie libaneză . O bunică, o șefă de familie dar cu fantezie ca multă lume de aici, care nu uită să se joace, deschizând tinerește supapele libertine, mai ales dacă se apasă pe bunele butoane. Încă un mesaj ce face pe avocatul pentru libertatea de expresie și elogiul lumii libere de aici.
VII.
Am început să conviețuiesc tot mai mult cu amintirile, plimbându-mă prin arhive, vrând să laud multe persoane pe care le-am cunoscut și fotografiat, unele cu istoriile lor exotice …
De exemplu azi mi-am amintit de o cucoană frumușică, prezentabilă , de origine alsaciană, ce a trecut pe aici să mă vadă. Plimbindu-ne aici pe malul Marnei și stând pe o bancă la apus de soare, ea devine brusc romantică. Apoi, surpriză, începe să povestească în transă că are un iubit, pe care l-a cunoscut doar pe Internet și cu care comunică la perfecție și la ore precise… După o pauză, îmi mărturisește și secretul ei, că face dragoste cu el pe Internet, pe ecran prin Skype și că este formidabil … Povestea chestia asta cu o expresie de femeie îndrăgostită până în vârful urechilor.
Revenim acasa și-i propun să bem ceva și încep să cred că suntem pe drumul cel bun, spre erotism, dar ea începe să fie nerăbdătoare și se uită la ceas, ca și cum ar avea treburi importante. Îmi explică în cele din urmă că de fapt nu vrea să rateze întâlnirea ei erotică din acea seară și mă roagă insistent sa o duc la gara, ca să se reîntoarcă acasă … Eu șocat de situație am devenit dintr-o dată un simplu șofer acompaniator.
Acasă m-am gândit că am fost prost inspirat, uitând sa-i propun să faca un sex-party pe ordinatorul meu. Apoi am realizat că nu aveam Skype. Regrete tardive, în viață trebuie să fii inspirat. Viața fiind ca un voiaj, poți să ratezi tot felul de trenuri dacă nu ești pe fază. Uneori ajungi chiar la concluzia, mai mult sau mai puțin pripită, că trenurile cele mai interesante le-ai cam ratat. Dar să pozitivăm, să ne zicem că ideea este excelentă, ca o bună reclamă pentru Skype, apoi că putem face amor cu dame de pe alte continente, fără să ne chinuim să avem vize și teste covid ori să ne cheltuim banii pe avioane și călătorii inconfortabile .
Doru Covrig este un cunoscut sculptor, plastician și fotograf. Născut în1942, la Deta (jud. Timiș), a făcut studii în Timișoara și la București, unde a absolvit, în 1972,
Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Din 1982 trăiește și lucrează în Franța, în regiunea pariziană. Participă la numeroase expoziții de grup și simpozioane și expune în importante expoziții personale. Lucrările lui Doru Covrig figurează încolecții publice și private din Franța, România, Japonia, SUA etc.
the toothless old fiddler with the swarthy face seemed peeled off a painting by Chagall I still see him floating in the vast sky of childhood a copper angel among painted houses horses cats and butterflies but with a violin in his hand he was like a tiger at weddings baptisms funerals and village dances
his music swelled your heart to its fullest
I don’t sing he whispered to me secretly I let myself be sung out of all your longings and sorrows out of all the grandmothers’ stories and the rhythmic clamor the gallop of horses and the wings of butterflies everything you listen to is always in you life either contains music or you no longer live it
his music swelled your heart to its fullest
I still see the old fiddler with the dark complexion in my childhood sky covered with Oltenian carpets with a thin short mustache like Johnny Depp a violin wizard drawing effects from other worlds with a horse’s hair tied to one of the strings which he pulled from time to time to the rhythm of the song
his music swelled your heart to its fullest
I see him again in his black suit and the red tie with white dots his shabby felt hat pulled over one ear the old fiddler sang the sadness of the world in its pure form the one that penetrates deep into your bones and gut the violin is light in the hand but heavy when singing he said this exhausting sweet craft is not taught but filched
his music swelled your heart to its fullest
the old fiddler didn’t just sing but became a creature with a soul possessed by notes who existed in a traumatic catharsis of euphony he swayed to and fro and rolled his eyes a cloud of stardust rose from his violin over the world of crucifixes totems and overlapping columns of eyes
his music swelled your heart to its fullest
Constantin Severin
Suceava, May 13, 2020
(c) C.S, English version by Constantin Severin&Slim FitzGerald About Nicolae Neacșu (Culai):
„Death is connected to the art of writing in that what we do between being born and dying is our story.”
Interview with the Haitian born American writer Edwidge Danticat, winner of the Neustadt International Prize for Literature (2017)
-I want to express my whole gratitude that you accepted this dialogue, in my opinion you are a classic of contemporary literature, the first Haitian born American writer ‘’married to narrative” who won the prestigious Neustadt International Prize for Literature, the so called American Nobel. When someone speaks about Haiti, the first issues which come in my mind are Edwidge Danticat’s cutting edge books and the Vodou religion, with its priests (bòkòs) and rituals and the strange stories about zombies (humans without an inner life, a kind of human robots), related to some practices of black magic. I know that zombie became a philosophical theme in the last decades, there are thinkers who speak about zombie-universes and p-zombies (philosophical zombies). Did you ever met in Haiti a zombie bab pou bab (face to face, in Creole language)?
– It’s interesting that you start off with this question. Often young journalists who go to Haiti for the first time go looking for zombies, which is part of the stereotypes you, I think, are saying we might want to avoid. As you may know the idea of zombies is connected to enslavement, where people whose bodies are worked beyond their ability to continue have their will taken away and exist in a state where all they can do is work. Zombies were also in the memoirs written by US Marines from the time of the US occupation that linked Haiti specifically to the zombie of horror movies, which many people are familiar with today. Haitian novelist Rene Depestre in his novel “Hadriana dans tous mes reves” talks about how not just one person, but a whole town can be in some way zombified. That might be the philosophical version of zombification. But to answer your question, no I have not ever met a zombie bab to bab, unless the zombie was very well disguised and I missed that it was a zombie.
-You come from a small and poor country, with a traumatic history in the last century and I can imagine that you survived as a nation through a vivid and strong spirituality and a special relationship with death, the central theme of your writings. I’m so impressed by the destiny of your country, that sometimes I think death is Haiti’s stepmother…What about your impressive relationship with death, why did you write that death is the final conclusion of every story? Is the art of death, in your opinion, so connected to the art of writing?
– I think we are living a moment right now where you can’t turn on the news and not see death being talked about, due to the Coronavirus, so death is the stepmother of all humanity and has always been. My mother used to say that we’re all walking around with our coffins under our arms every day, that is in the midst of life, we are in death. People who live in vulnerable places know that intimately because they have watched people die in ways and for reasons that are so incomprehensible that they must be assigned some magical cause. Now even more of us can understand that feeling of the fragility of life and our proximity to death. I have always been intrigued by these issues. I wrote my book The Art of Death: Writing the Final Story, which you are quoting from, in order to better understand them. One of the writers I quote, Margaret Atwood, has said that all stories end in death and she is right. There are two certainties in life, we are born and we die. Death is connected to the art of writing in that what we do between being born and dying is our story.
-I suppose that a major writer cannot appear from an empty spiritual space, do you have a tradition of women’s writing in Haiti?
– Do we ever? We have extraordinary women writers in Haiti, starting with a writer named Ida Faubert to the contemporary Haitian writers of today including Yanick Lahens, Ketly Mars, and Evelyne Trouillot, among so many others. Among my all time favorite women writers who I read when I was very young are Marie Vieux Chauvet and JJ Dominique. I wrote about both of them in more detail my essay collection, Create Dangerously.
-In the history of humanity we may count a lot of injustices against women, do you think that in our times these problems have been solved or the struggle between men and women continues? What is the situation in Haiti, the world’s first black republic (in 1804), compared to the facts from your stepmother’s country, USA?
– I think women from many places around the world face similar issues in terms of misogyny and sexism, and gendered violence, in small or large numbers. The difference is how much the society tolerates it and what avenues are offered to women to seek justice and thus deter reoccurrence. Sexual violence, assaults and rapes, for example are very common in both countries, but perhaps someone who commits those crimes in the US is more likely to face charges because there is, though it might be imperfect, a justice system that though not applied equally to everyone, might still be open to hearing a case, even though there are back up of rape kits and all these other injustices here in the US. But in a country with a more fragile justice system, it’s harder for women to confront their abusers if they know they’re not going to get justice in some way.
-You came in USA at the age of 12, with only some English words in your vocabulary. How was the transition from French and Creole language to English, how did you become at the age of 25, when you published your first novel, ‘’Breath, Eyes, Memory”, a true prose stylist of the new American literature?
– I don’t know it I’ll ever be a true prose stylist of American literature. I do the best to write the best stories I can in my own voice, which I hope is a merging of all the living and reading I’ve done in my life. So my voice is a merging of every voice I’ve ever encountered, in person and on the page.
-Most of your characters are women and you focus especially on the relationship between mother and daughter, like in my favorite novels, ‘’Breath, Eyes and Memoir” (1994) and ‘’The Farming of Bones” (1998). You write compelling words about your mother in the book of memoir and history of ideas, ‘’The Art of Death: Writing the Final Story” (2017), a thought provoking one, powerful and even lyrical, a book with many references from your favorite writers about the ways we think and write and feel on the subject of death. Do you consider that she was among the catalysts of your inspiration and writings?
– My writing starts and ends with my mother, even though she was not present in my childhood, having left Haiti to work in the US. I used to imagine my mother inventing stories to tell me, so later I imagined that all the stories I told were for her. This is why I wanted to make The Art of Death book part memoir and part literary criticism, to tie in all the books I have read with all the stories I wanted to tell my mother and the stories I wish she’d been able to tell me.
– “Writing is sometimes a bit like being an actor”, you asserted. Do you intend to remain an actor in love with the tragedy and you’ll continue to explore the close and complex links between birth and death, love and death or solitude and death?
– When I said that writing was like acting, I was thinking of how we have to immerse ourselves into a character to write that character honestly and fully. In order to write about the people, I write about, I have to almost become them. I have to live inside them, in their skin, and I have to learn as much about them as I can so I can convey that to the reader. As long as I am writing this is something I will continue to do.
-How your life has changed after you have won the prestigious Neustadt prize?
– It was certainly a great honor to win the prize. At the heart of any prize is the thought that “Some people who are really smart and read a lot of books, thought that my work was okay and were kind enough to offer me a reward that they didn’t have to.” How can that not be wonderful?
Constantin Severin & Edwidge Danticat, April, 2020
SUTE DE ANI DE SINGURĂTATE SAU VIAȚA CA OPERĂ DE ARTĂ
Bibliotecarul Infernului
roman de Constantin Severin
EDITURA Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, 289 p.
Cu o jenă firească recunosc că până la lectura acestei cărți, nu auzisem de numele autorului sucevean. Dintr-o scurtă prezentare inclusă de Editor, aflăm că a semnat până acum zece volume de poezie, eseuri și proză. În 1977 a absolvit Universitatea Tehnică G. Asachi din Iași, iar în 2015 cursul International Writing Program din cadrul Universității Iowa, SUA. În 2016 a urmat cursul “Puterea culorii” la KLC School of Design, Londra. Este membru al USR și jurnalist. În această din urmă calitate a publicat peste 800 de articole și eseuri și interviuri, pe teme culturale, de teorie și critică de artă, abordând însă și alte subiecte de anvergură națională și internațională. Ca artist vizual și fondator al unui nou curent, expresionimul arhetipal, a fost omologat în mai multe țări europene precum și în Japonia.
Toate acestea transpar în romanul Bibliotecarul Infernului, id est cultul său pentru cultura românească și universală, diacronic și sincronic vorbind, în special cultura scrisă, artele plastice, filosofia ca mister și predestinare, ca modus vivendi între sacru și profan, între umbre și lumini tip tablourile lui Caravaggio (preferința absolută a hermeneutului Constantin Severin!!), ca iubire fizică și spirituală, ca aparență și esență.
Ideea centrală în jurul căreia pivotează întregul roman ește însăși viața, solitudinea și opera protagonistului-fluviu, napolitanul Giovanni Esposito, deținător al tainei nemuririi în urma cercetării cărților unui teolog iezuit, fizician, matematician, astronom, poet, gânditorul croat Roger Boscovich născut în 1711 la Dubrovnik, exeget al universurilor paralele, vizibile și invizibile, dar și a lecturii unui vechi manuscris, tip “Cartea lui Toth” sau ”Tăblițele de smarald”. Acest Esposito, născut în 1675 și care încă avea cont deschis pe fb în 2010, trăitor acum la Melbourne, transmisese mamei personajului-prieten și conlocutor, Constantin Ionescu, zis Nini, ce locuise în copilărie în Turnu Severin, orașul Trandafirilor și al Podului lui Traian, un caiet cu coperți vișinii; era de fapt jurnalul experienței și secretului tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. El este cărturarul format sub lumina gândirii magice a celor trei mari renascentiști, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno, cercetătorul, eclecticul baroc, aventurier, versatilul inițiat, prieten bun cu celebrul clavecinist și compozitor Domenico Scarlatti și viitorul bibliotecar al unei uriașe biblioteci secrete cuprinzând cărțile interzise de-a lungul vremurilor de Inchiziția Spaniolă și de Vatican, cfr. celebrului “Index Librorum Prohibitorum”. Acestea vor fi fost transferate, împreună cu laboratorul alchimic “al comuniunii cu absolutul” al lui Rudodlf II, după 1717 din ordinul prințului-mareșal de Austria Eugen de Savoia, din reședința imperială vieneză într-un tunel – buncăr din fosta insulă Ada Khaleh, situată între Orșova, Drobeta Turnu Severin și malul sârbesc al Dunării.
Așa a ajuns Giovanni Esposito, fost bibliotecar regal la Napoli, apoi la Viena, “Bibliotecarul Infernului” din Ada Kaleh; va petrece 245 de ani în subteranele secrete ale insulei palimpsest, atemporale, micul Gibraltar, Eden mediteranean, un fel de spațiu magic, exotic, “partea cea mai nordică a Levantului” ce va dispărea în apele Dunării în martie 1971 sub un enorm lac de acumulare construit din ordinul lui Gheorghiu-Dej și președintele Tito la Gura Văii-Porțile de Fier…
Personajul Nini, ajuns în 1990 la Dubrovnik datorită unei burse acordată de Inter University Centre, transcrie pentru noi, preluându-l de la mama sa, jurnalul lui Esposito; sigur, avem de-a face cu o cunoscută convenție literară a jurnalului primit sau găsit de care se folosește și G.Călinescu în “Bietul Ioanide”. Constantin Severin intră în chip simpatetic, alchimic am zice, în pielea naratorului, până la identificare perfectă. Astfel încât autorul romanului poate spune cu mâna pe inimă “Esposito c’est moi”.
Desigur, cărțile se fac din alte cărți, va spune orice cititor avizat pe urmele lui Italo Calvino, și se va gândi în primul rând la strategia narativă a lui Jean d’Ormesson și la atașant-iscusitul-ubicuul său “Jidov rătăcitor”, damnat de Isus ce-și ducea crucea pe Golgota, să nu moară niciodată. Astfel că începând din anul 33 e.n. fugit în lumea largă de-a lungul secolelor, îl vom regăsi, așa cum ne reamintim, în eternul său impermeabil decolorat sub unul din multiplele nume, de pildă, Ahasverus sau Simon, pe unul din podurile Veneției, povestindu-și zecile de roluri pozitive sau negative pe care le jucase până în veacul al XX-lea unui cuplu de turiști, Pierre și Marie, atât de captivant de parcă ar fi fost un “manuscris viu”. Credem că nu exagerăm comparând talentul de povestitor irezistibil al celor doi autori, punând semnul egalității între felul de a ține cititorul treaz prin lejeritatea improvizației narative, a cumulării adevărului documentat istoric cu ficțiunea, a galeriei copleșitoare de portrete, inclusiv a unor orașe tip Dubrovnik, Napoli, Viena, Orșova, Galați și bineînțes insula multietnică-unicat în România, Ada Kaleh, ombilicul universului narativ și paradisul visat încă din adolescență de Nini. Talentul de portretist al autorului se manifestă și în zugrăvirea unor personalități începând cu Giambattista Vico și terminând cu Ienăchiță Văcărescu, Maria Rosetti, Carol II, Ion Barbu sau Nicolăescu-Plopșor, sculptorul Gheorghe –Iliescu Călinești, interioare, veșminte de epocă etc.
Iată o dovadă de stil-scriitură, cu toate simțurile în alertă: “Biblioteca sa e în același timp o oază de mirosuri, de senzații olfactive dominate în special de o combinație de arome de fân uscat, peste care se suprapune o boare de oțet, cu adieri de vanilie. Nici urmă de miros de mucegai sau de praf, de putreziciuni sau șoareci. Dimpotrivă, totul pare o autentică enciclopedie de arome plăcute, deloc astringente, ci blânde, catifelate și luminoase, care îți creează o surprinzătoare senzație tactilă în nările atente, un buchet amețitor, în care recunoști parfumul de iarbă uscată, de plăcinte de dovleac din copilărie, de pere coapte, de lumânări în biserică, de struguri striviți de melcul de teasc, de rășini de brazi montani, de cuplu înlânțuit, de cai albi în galop, de liliac, violete și levănțică, de nou născut, de casa bunicilor de la țară, o insulă de arome extrem de vie, de pură, de bogată, autosuficientă și completă, aproape imposibil de captat în cuvinte.”
Cred că în această cheie, majoritar olfactivă, oferită chiar de autor drept ars narrativa, trebuie citit acest roman. Care e simultan istoric, incluzând bătălii, cutremure, molime devastatoare, de moravuri, de dragoste ( multele iubiri ale bibliotecarului nostru de-a lungul secolelor cu italience, românce, sârboaice, și chiar cu Ninon de l’Enclos, legendara curtezană de la curtea lui Ludovic XIV, muza arhetipală a elitei intelectuale de secol XVII, tip La Rochefoucauld, Racine, Fontenelle, cea care obișnuia să spună „ Îți trebuie mai mult geniu să faci dragoste decât să comanzi armate„), de aventuri rocambolești, policier și totodată un romanesc conte philosophique, vorba lui Voltaire, prin caratele livrești, aluzii culturale, rafinamentul analitic, inclusiv în plan psihic sau estetic, spiritualitate, topite în substanța, dinamica și fluxul narativ. Un roman ce pare o lungă confesione (“ o foame de a spune egalată doar de setea de a tăcea…” ), un abstract al câtorva secole și țări, și care se adresează, trebuie s-o spunem, celor numiți în franceză, les connaisseurs.
Bibliotecarul infernului este cartea unui autor erudit căutător de absolut (himere & mistere!!! ) cu talent de povestitor in tradiția clasică flaubertiană, și totodată a unui colorist, poet, în permanență tentat să problematizeze, să caute sub ceea ce nu se vede, cu vorba lui Dante, cercate sotto il velame, spre a ajunge la esența lucrurilor, dacă se poate la a cincea esență. Aproape toți autorii, tipologiile și nucleele narative ce țin de modernitate sunt prezenți in memoria estetică a lui Constantin Severin, începând cu madeleine-a lui Proust și terminând cu mitul faustic din Thomas Mann, cu Borges, Milorad Paviċ, Umberto Eco sau Claudio Magris. Iată ce crede Constantin Severin despre creația artistică: „ O operă este valoroasă dacă te transformă, îți schimbă ideile, senzațiile și chiar sensibilitatea, te face să iubești mai intens. Savoarea de a degusta pe îndelete un astfel de text este inegalabilă, îmi place să descopăr tehnica clarobscursului în scriitură, aceea prin care aduci progresiv înțelesul unui cuvânt dintr-o parte înspre claritatea cea mai mare, din cealaltă parte înspre obscurul cel mai accentuat. Trebuie să te identifici cu ceea ce iubești, creezi și gândești, gândirea e o serie nesfârșită de identități temporare”.
Este un eșantion din filonul eseistic al romanului, filon din care se hrănește însuși Bibliotecarul Infernului: discipol al străbunului său clarvăzător Giordano Bruno. Acesta, ne sugerează Giovanni, alias Nini, în De Umbris Idearum a demonstrat că ideile noastre nu sunt altceva decât un amestec de lumini și umbre, și nu reprezintă adevărul absolut, pe care nu-l ating decât Aleșii, vizionarii extatici. Cu siguranță Bruno, străbunul din Nola al bibliotecarului nostru a fost unul dintre ei. Un ezoteric, înrudit eventual cu felul de a concepe viața și istoria lumii, probat atât de crepuscularul protagonist al Bibliotecii subterane cât și de autorul acestui roman de excepție.
Geniul lui Esposito constă tocmai în a fi fost martorul, actorul și cronicarul a sute de ani de istorie mondială. Epocile și evenimentele curg încrucișându-se necontenit, ca și cum memoria talentatului scriitor ar fi fost un recipient inepuizabil pentru un perpetuum–mobile de aduceri aminte, selectate în funcție de mesajul subsecvent și expresivitate dintr-un colaj copleșitor de secvențe spațio-temporale.
când eram tânăr credeam că scriu pentru a învinge moartea
pe care o purtam țanțoș în buzunarul de la piept
printre bomboane țigări și prezervative
fițuici muguri de brad și cartușe uzate
dar moartea e un strigoi din alt univers
mai târziu am încercat să scriu pentru a îmblânzi moartea
care se cuibărea tot mai vie în lumina ochilor
căutând disperat să-i ating curbele feline
și să-i opresc salturile sinucigașe printre crengi de nuc
dispărând dintr-un curcubeu înfoiat în altul
dar moartea e un strigoi din alt univers
acum când primăvara e mai vie ca niciodată
și moartea dansează flamenco în jurul meu
împrăștiind cu frenezie cadavre sigilate în saci negri de plastic
laolaltă cu obiecte intime și telefoane care sună întruna
eu scrijelesc singur fiecare literă aburită de sânge
încercând să o iubesc cu toată ura lumii
dar moartea e un strigoi din alt univers
Suceava, 7 aprilie 2020
DEATH IS A GHOUL FROM AN UNALIKE UNIVERSE
by Constantin Severin
in my prime I thought I was writing to defeat death
which I unabashedly carried in my chest pocket
among bonbons cigarettes and condoms
paper rags fir tree buds and duds
but death is a ghoul from an unalike universe
later I tried to write as a way to tame death
which nestled ever more vivid in the sight of my eyes
despairingly seeking to touch its feline curves
and stop its suicidal somersaults among walnut branches
slipping away from within one puffed rainbow into another
but death is a ghoul from an unalike universe
now that spring is livelier than ever
and death dances flamenco encircling me
frantically scattering corpses sealed in black body bags
together with personal belongings and mobiles that keep ringing
I scribble alone each letter etched out in vapoury blood
striving to love it with the hate of all humankind
but death is a ghoul from an unalike universe
Suceava, April 7, 2020
(c) CS, translated into English by Dan Nicolae Popescu
LA MORT EST UN STRIGOL D’UN AUTRE UNIVERS
par Constantin Severin
quand j’étais jeune, je pensais que j’écrivais pour vaincre la mort que j’en portais un peu dans ma poche de chemise, parmi les cigarettes les préservatifs bonbons bourgeons de sapin et cartouches usées
mais la mort est un mort-vivant d’un autre univers
plus tard j’ai essayé d’écrire pour apprivoiser la mort celle qui est plus vivante à la lumière des yeux cherchant désespérément à toucher ses courbes félines et arrêter son saut suicidaire parmi les branches du noyer celle disparaissant d’un arc-en-ciel à l’autre
mais la mort est un mort-vivant d’un autre univers
maintenant, quand le printemps est plus vivant que jamais et la mort danse le flamenco autour de moi frénésie saupoudrant des cadavres scellés dans des sacs en plastique noir Avec des objets intimes et des téléphones qui continuent de sonner Je sculpte chaque lettre cuite de sang chaud, essayant de l’aimer avec toute la haine du monde
mais la mort est un mort-vivant d’un autre univers
Suceava, 7 avril 2020
(c) CS, traduction de Khal Torabully
This is my first poem written after 20 years, in my interviews after the year 2000 I declared that I will renounce to write poetry and I will replace it with painting, my first love.
But the global earthquaque of the coronavirus and and the advices of two friends, the major poets Wang Ping ( „keep writing, my friend, poetry is so needed these days”, she told me) and Erkut Tokman (who invited me to join to the new Open Poetry movement, which includes 50 of the best poets in the world) made me change my mind…
In the same day when I wrote the poem, a major Romanian writer, Liviu Antonesei, announced my comeback as a poet on his blog:
After some days, the poem was translated into English by my amazing translator, professor Dan Nicolae Popescu from the „Stephen the Great” University, Suceava and a major poet and artist, the French-Mauritian Khal Torabully, the father of the „coolitude” concept, translated my poem in French and included it on his cutting edge project, „CHRONIQUES AUX TEMPS DE CORONAVIRUS”, with an impressive comment:
„Bibliotecarul Infernului” este una din acele cărți de o profunzime unică, de o inteligență narativa rară, care m-a tulburat și emoționat. Pe măsură ce am înaintat în captivanta poveste, am simțit că mă identific cu personajele , devenind din lector, parte a acțiunii, personaj la rândul meu, al romanului.Confesiunea epistolară a lui Giovanni Esposito este confesiunea celei mai intime părți a fiecăruia dintre noi.
Generația mea și următoarele, am cunoscut insula Ada Kaleh doar din povești sau din cărți poștale. Astfel că imaginarul, magia au fost întotdeauna cele care au înconjurat această frumoasă și unică insulă înghițită de apele Dunării.
Ideea existenței unei biblioteci secrete sub insulă, unde au fost expediate și depozitate incunabule, cărți blestemate și numeroase manuscrise medievale interzise de Inchiziție, dar și unele având paginile otrăvite, o adevărată Bibliotecă a Diavolului, alimentează imaginația fiecăruia și pune inteligenței noastre, subconștientului zeci de întrebări erudite, ale căror răspunsuri pot fi găsite doar în timp, în imortalitate sau poate niciodată; de unde și universalitatea lor și identificarea noastră cu personajele.
Giovanni Esposito va traduce tăblițele de smarald ale atlantului Toth, devenind nemuritor. O nemurire cu numeroase vieți trăite, în perioade diferite, alături de oameni și idei diferite, în diversele locuri ale peregrinărilor sale. O nemurire trăită cu intensitate … ce durează până la dispariția insulei iar intâmplările, oamenii cunoscuți, poveștile de iubire, toate ne stimulează imaginația si crează imagini aproape picturale. Personajele sunt vii, aproape palpabile și atât de aproape intelectual de fiecare dintre noi. De fapt, nemurirea e în noi.
Mulțumesc pentru acest fascinant roman fantastic, psihologic și polițist, scriitorului , artistului vizual și OMULUI Constantin Severin și îl recomand a fi citit . Este pasionant.
