Severin’s Choice: Paolo Lazzarotti

My name is Paolo Lazzarotti, I’ m 43 and I’ m lucky enough to live in a small
village very close to some of the finest italian places like Cinque Terre
National Park, Gulf of the Poets, Tuscan countryside and a wild coast line where
I took some of my finest and awarded sea shots.

I moved my very first steps in Photography when I was 19 with a compact film
camera given by my father. I loved this gift a lot and I’ ve started to look at
the world around me in a different way.

I learned everything by myself without reading any book or attending at any
course. I did spend most of my time in understanding my errors and trying not
have more in the future. I was aware this was certainly the most time consuming
way to improve my own skills, but right now I realized this was the best way to
develop my own genuine style.

My favourite subjects were landscapes, sunsets and all the things strictly
related to Nature. Well, I can fairly state I love Nature in all its forms even
now, expecially when she reveals to me her majestic strenght making me feel a
stupid thing against her.

Along the last 2 years I just wanted to shoot something else, more specific,
focusing my attention to seascapes to have some fresh stimulus to feed my
passion. And I discovered an amazing and unexpected love with sea storms,
taking some risk most of the times I get exposured to the huge waves and rain.
But this acts as a drug to me, I just can do without it any time a storm is
threatening my area!

On the other side, I’ m also loving female portraiture lately, something completely
different from sea storms yes, I’ m crazy enough to make two different worlds
living together in full harmony in my soul! I love woman talking about sensuality
and passion, I do rarely look for beautiful women just posing in front of me in a
static way. My women have to speak aloud to me, whatever they have to say.
Glamour and Boudoir are my favourite choice and seduction must be the real
subject of the scene, not the woman. Implied nude is also quite something to me
to put a beatiful body nicely on evidence and leave something to the imagination.

At any rate, whatever I shoot, I put all my passion in regardless of the
subject. I couldn’ t take a click for something not completely inspiring me.
That’ s the way I move my steps into Photography.

Paolo Lazzarotti

Pagina FB:

Posted in Art | Tagged , , , , | 1 Comment

Message for my possible future art dealers

Text and Time 117 (The Dancers), oil on canvas, 80×120 cm, 2017

Romanian visual artist and writer, editor of the prestigious ”Levure littéraire” international cultural magazine, Paris (TOP 5 cultural magazines in France, 2016),

theorist and promoter since 2000 of a new awarded concept/movement on the contemporary art scene, the Archetypal Expressionism. Three of my solo shows have been promoted by EuroNews.

You may find on Google a lot of informations about the impact of my art concept, please just look for ARCHETYPAL EXPRESSIONISM and EXPRESIONISMUL ARHETIPAL. And you may have a look at my Saatchi Online Collection to be aware that many visual artists are very fitted to this concept/movement,

In 2009 I was invited with a solo show, ”Constantin Severin and the Archetypal Expressionism”, by the oldest and largest contemporary art museum in Romania, the Museum of Visual Arts in Galati, and the director of the museum wrote a study about my art and my concept,

In 2016 I was invited with a solo show, from October to November, by the prestigious art museum, Brukenthal National Museum, in Sibiu, Romania, the oldest art museum in South-Eastern Europe, a turning point in my career as a visual artist.

I think that one of my best ideas is the bifrons painting/installation Janus,

Also regarding the new art concepts, please read my essay on post-literature,

I’m a founding member of the Archetypal Expressionism Group

and of 3rd Paradigm International Artists Group and a member of Ottawa Art Association, Canada.

I’m sure you know that even MoMA is now interested by the Archetypal Art:

My monochrome artworks are very original and successful, in my country even the founders of the most important auction house, Artmark, in Bucharest, collected them,

My blog, The Alchemical City, is in TOP 75 Art Blogs on Google Pr, Alexa, etc.

You may also have a look at my portfolio from Saatchi Art:

I’m an art advisor of the international auction house Atelier Auction, Singapore:

Gagosian Gallery and Taschen publisher found my concept very interesting, some years ago. As a full time visual artist, I’m ready to move even abroad to work for our possible clients.

I’d be very interested to cooperate with you to transform the archetypal expressionism into a global art movement.The Archetypal Expressionism could represent an amazing bridge between Western and Oriental art and it’s also close to the Totemic art of the native nations worldwide.

Art site:

Posted in Art | Tagged , , , , , | 1 Comment

Blurb by Ilya Kaminsky for my book of selected poems

Ilya Kaminsky

One of the best contemporary poets, Ilya Kaminsky, wrote a blurb for my book of selected poems, ‘’Wall and Neutrino. The Poet in New York’’. This collection will be soon published in USA by Červená Barva Press, Somerville, Massachusetts, founded by the prestigious poet Gloria Mindock.

Constantin Severin writes poetry that shows us how silence breathes inside music. Here train “is a spinning light” as in old etchings. Here, a day falls “in birch’s nerves.” Here, an eye that sees through us, also sees “a cuff of dew.”
This “humble alchemist” on these pages is a poet who knows you can “learn a country / on the eye’s line of wonder.”
Here is a poet in love with metaphors, a poet in love with wonder, a poet in love with the “quantic intimacy of the page.”
So many discoveries on these pages! Bravo.

Ilya Kaminsky

Ilya Kaminsky was born in Odessa, former Soviet Union in 1977, and arrived to the United States in 1993, when his family was granted asylum by the American government.
Ilya is the author of Dancing In Odessa (Tupelo Press) which won the Whiting Writer’s Award, the American Academy of Arts and Letters’ Metcalf Award, the Dorset Prize, the Ruth Lilly Fellowship given annually by Poetry magazine.Dancing In Odessa was also named Best Poetry Book of the Year by ForeWord Magazine.
Kaminsky was awarded Lannan Foundation’s Literary Fellowship.
Poems from his new manuscript,Deaf Republic, were awardedPoetry magazine’s Levinson Prize and the Pushcart Prize.
Recently, he was on the short-list for Neusdadt International Literature Prize.
His anthology of 20th century poetry in translation, Ecco Anthology of International Poetry, was published by Harper Collins in March.
His poems have been translated into numerous langauges and his books have been published in many countries including Turkey, Holland, Russia, France, Mexico, Mecedonia, Romania, Spain and China, where his poetry was awarded the Yinchuan International Poetry Prize.
Kaminsky has worked as a law clerk for San Francisco Legal Aid and the National Immigration Law Center. He curently works as the Court Appointed Special Advocate for Orphaned Children in Southern California.
Currently, he teaches English and Comparative Literature at San Diego State University.

Posted in Literature | Tagged , , , , | Leave a comment

My special guests for Levure littéraire 14

So happy to announce that the Spring/Summer issue (14) of the multilingual and multidisciplinary cultural magazine, Levure littéraire (France-USA-Germany), was launched.
The founder, the Romanian born French writer, Rodica Draghincescu, included 270 Authors and Artists, around an ”essential theme on the Art of Translation and Interpretation, on the role of Translators and their magnificent work of reconstitution, reconstruction and the promotion of a creator, a work and a life dedicated to the universe of symbols and metaphors of reality or imagination.”
Great writers of yesterday and today, in transition, translation and cultural movement (Rilke, Borges, Carroll, Pozzi, Houellebecq, Valaoritis, Khoury Ghata, Adonis, Patrikios, etc.) are all present in an unique bouquet.

I’m very glad to be one of the editors of such an amazing magazine (nominated in TOP 5 cultural magazines in France, in 2016), a true cultural ferment for the global spirituality.

My special guests of the 14th issue of Levure littéraire are:

– the Romanian visual artist Ovidiu Maitec, an interview with him made in 2001:

-the Romanian born American writer Marcel Cornis-Pope, a recent interview:

– the Italian writer Marco Corsi:

– the Polish born British poet Ewa Chrusciel:

– the visual artist Ion Bolocan, from Moldavia:

-the American jazz singer Grace Kelly:

– the Ukrainian born American pianist Anna Dmytrenko:

– the Romanian visual artist Ovidiu Buzec:

– the Romanian poet Doru Mihai Mateiciuc

– the Greek visual artist Katerina Tsitsela:

– the Romanian poet Teodora Coman:

– the British poet Matt Duggan:

– the Romanian poet Victor Munteanu:

– the Indian poet Rati Saxena:

Posted in Literature | Tagged , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Ion Irimescu

Sculptorul Ion Irimescu. Foto Crai Nou

’’În viaţă, totul trebuie cucerit!’’

Interviu cu Maestrul Ion Irimescu

În perioada în care am lucrat ca jurnalist, Maestrul Ion Irimescu a devenit treptat unul dintre reperele vieţii mele spirituale şi sufleteşti, l-am vizitat adeseori în locuinţa de lângă muzeul din Fălticeni pe care l-a fondat şi am fost invitat de fiecare dată în momentele emoţionante în care a fost sărbătorit de întreaga comunitate locală şi naţională, inclusiv la propriul său centenar. Îndrăznesc să spun că am fost acceptat printre amicii săi, îmi povestea multe întâmplări cu caracter personal din viaţa sa, de la amintirile din copilărie la femeile pe care le-a iubit…S-a numărat printre invitaţii de seamă ai Clubului Artelor din Suceava, pe care îl coordonam şi am fost împreună, în 2002, când tocmai împlinise 99 de ani şi era proaspăt laureat al Premiului pentru Excelenţă în Cultura Română, la Mănăstirea Slatina din zona Fălticenilor, pentru a ne închina împreună la moaştele Sfântului Grigore Teologul.
Chipul său senin, permanent luminat de un zâmbet discret, emana o intensă căldură spirituală şi sufletească, de altfel întreaga sa făptură părea îmbibată de aura nevăzutului, a unor forţe de dincolo de ierarhia luminii. Prin mama sa, Maria Cazaban, o ’’fiinţă sensibilă, iubitoare de muzică, de lecturi şi pictură’’(Eugen Dimitriu), artistul făcea parte din renumita dinastie culturală a Cazabanilor. Orice întâlnire cu Maestrul Ion Irimescu, care a avut şansa de a trăi aproape 103 ani, era pentru mine un memento al bucuriei de a trăi, de a percepe şi a înţelege câte ceva din arta rară de a deveni, în acelaşi timp, un mare artist şi un mare om.

– Ce mesaj le adresaţi tinerilor artişti plastici de azi?

– Aş vrea să le spun mai întâi că nu există ’’nu se poate’’.Totul se poate când există o dragoste, o pasiune, o credinţă, o dorinţă de a reda. Tot ce avem noi mai valoros în cultură este datorită poporului nostru, care este înzestrat cu acest spirit creator.Primindu-l, noi suntem datori să-l cultivăm, trecând prin toate împrejurările grele, uneori chiar foarte grele. Să nu credeţi că viaţa mea a fost o linie dreaptă, am avut multe necazuri şi chiar în timpul concursului pentru bursa de la Fontenay aux Roses, de lângă Paris, am simţit la un moment dat cum mă lasă puterile pe când lucram la tema pe care o aveam, ’’Atlas cu Pământul în spate’’. Am închis atelierul şi am venit aici, la Fălticeni, la părinţii mei, care au chemat doctorul şi a constatat că sunt bolnav. Aveam o formă mai uşoară de tifos, dar care necesita un regim special, medicamente şi îngrijire medicală. Credeam că nu mai am nicio şansă să termin lucrarea pentru bursa de la Paris, dar părinţii m-au ajutat foarte mult, au procurat pentru mine medicamente din străinătate şi, într-un timp scurt, cu toate că nu eram complet vindecat, am putut să-mi reiau munca în atelierul meu din Bucureşti. Am lipsit numai 3-4 săptămâni din cele trei luni care mi s-au dat ca să realizez lucrarea. Cu un efort fizic mai redus, dar cu un efort de voinţă foarte puternic, am reuşit astfel să termin lucrarea în termenul stabilit de comisie şi să câştig bursa de doi ani de la Paris. În viaţă totul trebuie cucerit, trebuie să prinzi taurul de coarne şi să încerci să faci ceva, să te angrenezi în spiritul creator al vremii.

’’Pentru mine, care eram un biet provincial din Fălticeni, Parisul a însemnat ceva mirific’’

– Ce a însemnat întâlnirea cu Parisul pentru evoluţia carierei dvs. de tânăr artist?
-Perioada de la Paris nu se poate uita. În primul rând este imprimată în suflet, deoarece totul era proaspăt şi se imprima foarte precis, cu tăria în perspectivă de a nu se retuşa, de a nu dispărea. Amintirile de la Paris sunt cele mai profunde. Împrejurarea a făcut să mi se acorde această bursă şi am plecat cu tot entuziasmul tinereţii, fiindcă atunci aveam 27 de ani. Desigur, pentru mine, care eram un biet provincial din Fălticeni, Parisul a însemnat ceva mirific, ceva minunat atât prin aspectul grandios, complex şi frumos al oraşului, dar mai ales prin acele muzee care adăpostesc cele mai mari capodopere ale lumii creatoare în plastică. Acolo te simţi oarecum luat prin surprindere, eşti impresionat de aceste locuri, îţi trebuie un timp de acomodare cu acele opere pe care le vedeam ca pe nişte rezultate ale unor oameni aproape demiurgici, care depăşeau limitele umane. Am fost adânc impresionat, începând cu acei mari maeştri ai artei, Michelangelo şi Leonardo. Pe măsura înaintării în actualitate, spre spaţiile moderne, au apărut şi ceilalţi titani, pe măsura înaintaşilor, dar care totuşi au avut personalitatea lor şi un fel de exprimare deosebit, fiindcă arta nu trebuie să meargă întotdeauna pe drumuri bătătorite. Ea trebuie să fie înnoitoare, dar nu cu orice preţ. Înnoirea trebuie făcută cu ’’rama’’ intelectuală şi sufletească alcătuită din toate facultăţile de care dispun corpul şi sufletul omenesc în actualitate. Apariţia lui Rodin, Bourdelle şi Maillol a fost o necesitate a artei. Ei au constituit puncte aproape decisive pe scara înaintării artelor, dar au fost mulţi artişti înainte care au pregătit venirea lor.
– Cum a fost impactul cu marile opere şi curente artistice ale vremii în capitala Franţei?
– Când am plecat la Paris eram un tânăr care abia pusese piciorul în plămada pământului românesc. Am poposit acolo într-un moment de răscruce, un moment de oarecare oprire a tuturor impulsurilor mele de a crea, pentru a mă stabili în cumpăna acestor mari tentaţii şi curente artistice la cel mai înalt nivel şi a-mi găsi portiţa sau drumul pe care să merg, ca să nu devin doar un imitator al unui mare artist. Doream să-mi găsesc drumul funcţie de posibilităţile care se relevau şi renăşteau în sufletul meu, nu cu intenţia de a captiva sau a răsturna nişte legi care s-au stabilit definitiv. Sigur că trebuie să păstrăm întotdeauna cu foarte multă rigoare simţul realităţii. După Rodin, Bourdelle, Maillol şi alţi mari sculptori era foarte greu să-ţi găseşti o cale care să exprime ceva mai proaspăt, ceva nou, pentru că aceştia au epuizat anumite drumuri. Drumurile păreau să fie închise. Poate timpul, poate cei care vor dezlega toate aspectele artelor pe parcursul secolelor, vor stabili şi o continuitate a celor ce făceam eu faţă de cele existente, însă am căutat să fiu eu însumi, cu modestele mele însuşiri date de natură şi cu marea experienţă a Parisului.
– Cum a fost întâlnirea cu opera lui Brâncuşi, care expunea frecvent la saloanele artistice din Paris?
– Brâncuşi era cunoscut şi, cu toate că era român, eu nu-i ştiam opera. Atunci am cunoscut-o, am vizitat atelierul său unde şi-a desfăşurat toată activitatea din perioada pariziană, dar nu l-am cunoscut personal. Era prea mare Brâncuşi şi prea mic eu, eram un începător, dar i-am văzut operele în cele două saloane ale Independenţilor şi în atelier. Am vizitat şi atelierele lui Rodin şi Bourdelle. A fost un punct culminant al perioadei mele pariziene. Îmi puneam numeroase întrebări în legătură cu felul în care îmi voi desfăşura activitatea, ce voi face pentru a nu fi un imitator, nici al lui Rodin şi nici al lui Bourdelle sau Maillol, pentru că aceşti trei mari artişti aveau stiluri proprii, cu toate că mergeau spre acelaşi punct, spre aceeaşi ţintă în artă, dar fiecare pe alt drum.

’’Brâncuşi a mers la esenţa formei’’

– Cele mai valoroase lucrări ale dvs. cred că fac parte din aceeaşi familie spirituală cu cea a lui Constantin Brâncuşi. E vorba de accederea la esenţe, la arhetipuri, un fel de expresionism arhetipal pe care puţini sculptori români l-au atins în afară de dvs., Brâncuşi, Apostu sau Iliescu-Călineşti. E o sinteză extraordinară între tendinţele noi din artă şi tradiţii, rădăcinile româneşti. A fost greu să vă descoperiţi această cale, care s-a dovedit până la urmă extrem de fertilă?

– Cunoaşterea operelor sculptorilor amintiţi şi a altora, Archipenko, Lipschitz etc., a fost un prim pas de a-mi pune întrebări faţă de unele probleme pe care le găseam noi în expresia lucrărilor acestor artişti. Am privit lucrările lor cu multă admiraţie şi plăcere, cu un intens contact sufletesc şi intelectual, însă mi-am dat seama că ele aduc ceva nou. Tocmai acest lucru căutam să-l înţeleg, să-l descifrez şi să mă îndrept spre un alt drum, pe care lucrările lor îl anunţau, dar fără a fi un imitator, aşa cum Bourdelle a anunţat faţă de Michelangelo un alt drum, Michelangelo faţă de Donatello un alt drum ş.a.m.d.
Sunteţi de acord că şi Brâncuşi a fost un deschizător de drumuri, considerat de unii chiar părintele sculpturii moderne?
– Da, într-adevăr, Brâncuşi a înţeles primul că se ajunsese la o artă imitativă, prea încărcată de anatomie, de cultură, de expresie nesemnificativă, care erau prea legate de materie şi nu de anumite probleme spirituale pe măsura capodoperelor înaintaşilor. Ne bucurăm că acest oltean, român de-al nostru, a avut o minte mai iscoditoare şi a căutat să ajungă la ceea ce numea el, originea artei. Arta în timpul lui era în plină mişcare, apăruseră diferite curente, unele absurde, nelogice, altele cu un sâmbure de încolţire în viitor, însă Brâncuşi a mers la esenţa formei, adică prin reducţie reducţie reducţie să te debarasezi de tot ce este accidental, nesemnificativ. El a înţeles că trebuie schimbat fondul gândirii artistice şi nu maniera.
Referitor la ce ai spus anterior, trebuie totuşi să facem o distincţie. Sigur, şi eu sunt un luptător în meseria mea, şi eu sunt un iscoditor, dar Brâncuşi e mai mare. El a fost părintele care a avut cheia miraculoasă a unui nou drum. Brâncuşi a deschis lacătul care era foarte bine ferecat şi a lăsat un drum liber pentru generaţii întregi de artişti. Din păcate, unii dintre ei au ajuns la aberaţii, care nu mai aveau substrat artistic, ci numai ceva care să impresioneze prin forme grosolane sau prin exagerări nu prea bine gândite sau nelogice.
– Aşa cum am văzut recent la o expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, unde drept sculptură era prezentată o grămadă de pungi de plastic umplute cu deşeuri de hârtie…
– Da, a mers dorinţa asta de noutate cu orice preţ până acolo încât să să se abandoneze chiar materialele clasice, care sunt totuşi permanente, cum ar fi bronzul, marmura, piatra, lemnul şi să se găsească altele, pungi de plastic etc., sau unele subiecte indecente, altele absurde, fără nicio semnificaţie. Totuşi, este nevoie de acest context şi această emulaţie, un context veşnic tulburător, deoarece de aici ţâşnesc vârfurile. Şi pe vremea lui Brâncuşi, Bourdelle sau Michelangelo au fost alţi artizani care căutau nu atât calitatea expresiei, ci ceva care să-i impresioneze pe vizitatori. Desigur, te impresionează şi o floare, dar la fel te impresionează aceeaşi floare veştejită şi căzută la pământ.
– Aş vrea să mai remarc faptul că formele dvs. sunt la fel de muzicalizate precum cele ale lui Brâncuşi. Ce rol a jucat muzica, această mare enigmă, în viaţa dvs?
– Muzica a jucat un rol foarte curios în viaţa mea. Eu n-am fost înzestrat cu calităţile necesare de a exprima anumite aspecte ale muzicii. În liceu am avut un profesor care era foarte recunoscut pe vremea aceea, Ion Chirescu. El se necăjea, dar eram afon, nu aveam glas, nu aveam ureche muzicală. Dar totuşi, ceva curios: mi-a plăcut muzica la nebunie. Discoteca mea era destul de bogată, când m-am mutat de la Bucureşti am adus aici ’’caimacul’’ şi am fost un veşnic iubitor al muzicii. Am ascultat-o şi la radio, am asistat le concerte şi având sau neavând parale am cumpărat discurile unor mari interpreţi sau compozitori. Am fost foarte apropiat, chiar bolnăvicios de apropiat de muzică. Ea se adresează unor gânduri şi sentimente, fără o motivaţie profesională, ca să zic aşa. E o necesitate sufletească.
Părerea mea este că atracţia pentru muzică e unul din secretele marii arte.
– Sigur că da. Am căutat prin tematica pe care am abordat-o să leg într-o măsură oarecare subiectul cu o idee legată de muzică. Nu în mod ostentativ, ci prin acele femei care cântă vocal sau la instrumente.

’’Ambiţia mea este să ating suma de 100 de ani, pentru a fi primul artist centenar în plastica noastră’’

– Da, acea asemănare între femeie şi instrumentul muzical, vizibilă în arta dvs. Ce a reprezentat femeia în viaţa dvs?

– Femeia a reprezentat un lucru extraordinar. Când eram tânăr, ca orice tânăr, trăiam într-un cerc de fete tinere şi mai aveam mici aventuri pe ici pe colea, cum era şi firesc. Câteodată acestea erau mai îndrăzneţe, dar de obicei mai timide, mai platonice. Cam pe la 26-27 de ani a venit momentul când am cunoscut-o pe soţia mea, care era aproape o fetiţă, Eugenia Melidon. Era elevă de liceu în Fălticeni şi eu îi făceam curte. Povestea a continuat, deşi ne-am mai necăjit, ne-am mai supărat, eu eram puţin mai gelos, ea era mai veselă şi mai mică decât mine cu vreo 6 ani, dar iar ne împăcam şi aşa am mers până în faţa preotului şi ne-am căsătorit. Am continuat viaţa foarte plăcut şi am voiajat cu soţia mea prin toată Europa, afară de Albania. Am fost şi peste Marea Mediterană în Egipt, în Israel, în câteva state de pe coasta Asiei Mici. Am mai avut un gând, pe care însă nu am putut să-l realizez: mă tenta această Americă, eram curios să văd ce se petrece acolo, dar n-am avut nici bani nici forţa de a rezista la un drum mai îndelungat.
– Aceste călătorii au contat în destinul dvs. artistic, aţi găsit motive şi teme noi?

– Căutam nu atât motive, fiindcă aş fi fost poate un imitator, ci căutam să înţeleg că arta universală are multe posibilităţi de a-şi croi drumuri proprii, deşi trebuie să recunoşti că deschizătorii de drumuri nu sunt pe toate cărările.
Ştiu că visaţi o expoziţie la Paris, Corneliu Baba- Ion Irimescu. Ce amintiri vă leagă de acest mare pictor?
– Pe Corneliu Baba l-am cunoscut când am fost numit profesor de sculptură la Iaşi, deoarece în acelaşi an a fost numit şi el acolo. Eram în pauză la cancelarie cu ceilalţi profesori de la şcoala de Belle Arte şi cu câţiva artişti din Iaşi, când apare un domn înalt cu plete, cu nasul cam proeminent şi se recomandă: Baba. Eu auzisem de Baba, iar el a venit direct la mine pentru că auzise de Irimescu. Am dat mâna şi darea aceea de mână a fost un moment de legământ pentru o viaţă întreagă. Nu ne-am mai despărţit, uite îmi vin şi lacrimi acum, când mă gândesc la el, săracu’ Cornel. Ce bine ne înţelegeam! Preocupările lui, problemele lui le discutam, despărţite de interese, de critici, de laude, fiecare cu părerile lui proprii. Ne-am înţeles foarte bine, soţia lui Ţuca, cred că mai trăieşte, a fost o femeie înţelegătoare. Ea l-a protejat pe Corneliu, şi mi-a părut rău că s-a dus, fiindcă era mai tânăr ca mine cu vreo 6-7 ani. Ar fi putut să trăiască şi să fie şi el aici, dar aşa a fost soarta. Fiecare ne naştem cu ce ne este scris. Eu cred foarte mult în destin. Viaţa, aşa cum s-a desfăşurat, a fost foarte capricioasă şi multe momente au fost foarte decisive. Era vorba de a fi sau a nu mai fi. Când eram copil am prins războiul, la Fălticeni erau trupe ruseşti, începuse revoluţia la Moscova…Am trăit momentele când armatele ruseşti erau dezarmate de grănicerii români, când îşi lepădau armamentul şi erau duşi în vagoane de marfă. Am găsit atunci pe câmp, pe stradă, prin localuri o serie întreagă de lucruri din echipamentul soldaţilor ruşi. Ştiţi cum erau ruşii, dacă beau aruncau tot ce era de prisos… Un popor foarte curios. Într-o zi am găsit un focos, ca o ţigare de aramă, umplut cu ceva gălbui înăuntru. Aveam zeci sau sute de cartuşe adunate, baionete, măşti de gaze, puşti, un arsenal întreg. Scoteam glontele, puneam praful de puşcă prin grădină, îi dădeam foc dintr-o parte şi ardea ca o hârtie. Am văzut eu că tubul acela are ceva, am pus o hârtie pe masă, am luat un ac de siguranţă şi am zgârâiat de două ori, ca să scot materia aceea. Numai de două ori am zgârâiat şi a făcut pac!, iar degetele mele şi mâna s-au dus… E aşa stricată cum o vezi. Tinerele doctoriţe de la Crucea Roşie, care lucrau benevol, mai mult se ocupau de problemele lor decât de răniţi, iar la mine se dusese toată carnea din palmă şi a durat mult până m-am tămăduit. Nu mai puteam să întind palma şi a trebuit, după vreo câţiva ani, să mă ducă părinţii la Iaşi şi să mă supună la o operaţie destul de anevoioasă.
– Sunteţi într-adevăr un mare luptător, dacă aţi reuşit să realizaţi, după acest accident, o operă atât de vastă.
– Cu toate că mâna mea e lipsită de anumite însuşiri pe care ar trebui să le aibă o mână normală, totuşi în timp s-a reabilitat. Natura totdeauna lucrează şi completează lipsurile care întâmplător apar în funcţionalitatea unui organism. Totuşi mi-am dus munca mai departe. Norocul a fost că dreapta a rămas. Aveam totdeauna exemplul sculptorului Jalea, care era tânăr ofiţer pe front în primul război mondial şi o schijă i-a tăiat mâna stângă din umăr. A rămas numai cu un ciot, săracu’…Or, sculptorul acesta a avut o activitate extraordinară. Atât din punct de vederea cantitativ, cât şi calitativ, Jalea a fost unul dintre sculptorii mari ai noştri. El era din popor, părinţii erau ţărani, dar trăind în mediul acesta mai elevat devenise un adevărat aristocrat. Avea maniere frumoase, era invitat la Regina Maria la masă, unde veneau şi alte personalităţi şi se descurca destul de bine. Mâneca o ţinea în buzunare, ca să nu spânzure. Îmi amintesc cum îşi aprindea foarte frumos luleaua. Scotea cu mâna dreaptă cutia cu chibrituri, se obişnuise să o ţină între degete şi cu alt deget împingea chibritul.
Ce ne puteţi spune despre părinţii dvs.?
– Tata era fiu de ţăran, om gospodar, om practic, om cu simţul realităţii. Sigur că nu mai umbla ţărăneşte, era un mic burghez, un moşier mai de periferie, nu un mare latifundiar. Făcuse doar şcoala primară, dar era pesemne un om deştept şi un foarte bun organizator. A reuşit să-şi adune o brumă de avere, avea la Preuteşti o moară cu foc, echipată cu un motor cu benzină, ceea ce însemna un progres faţă de morile cu vânt sau apă. Mai avea o cârciumă, care nu era proprietatea lui, dar îi aducea venituri. Era un om înstărit, se mai ocupa cu agricultura, dar de aici avea venituri mai modeste. Mama mea, Marica, era o tânără pedagogă la Liceul de Fete din Iaşi şi avea un simţ gospodăresc foarte dezvoltat. Cunoştea de acasă limba franceză şi l-a mai modelat şi pe tata, care devenise un boiernaş, un fel de boier, care în preajma boierilor de origine, Cantacuzinii şi alţii, putea să ţină piept la o mică întrevedere, la o discuţie şi nu era cu mult mai prejos. Avea pesemne şi o inteligenţă nativă.
Ce proiecte de viitor aveţi la venerabila vârstă de 98 de ani?
– Proiectul de viitor nu este grozav, este modest. Am 98 de ani şi ambiţia mea este să ating suma de 100 de ani pentru a fi primul artist centenar în plastica noastră, dintre artiştii cunoscuţi, bineînţeles. După ce voi atinge această vârstă, voi pleca atunci când va binevoi Dumnezeu sau soarta, fiindcă totul e deja scris, înregistrat. Chiar atunci când te naşti, te naşti şi cu certificatul de deces. Tot ce se întâmplă în viaţă, deşi avem impresia că sunt lucruri întâmplătoare sau supuse voinţei noastre, de multe ori sunt lucruri determinate de destinul cu care te naşti.

Constantin SEVERIN

Fălticeni, Februarie 2001.

Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Anna Dmytrenko

Anna Dmytrenko. Photo by Aiga Ozolina

Born in Ukraine in 1992, pianist Anna Dmytrenko has dedicated her life to music from a young age. As a concert pianist, Anna has performed at such renowned venues as the Kimmel Center of Performing Arts, Lincoln Center, Carnegie Hall, Paris Philharmonie, and Salle Cortot.

Anna won prizes in many international piano competitions – amongst them were 2nd prize, along with the Audience Prize and the Best Contemporary Piece Prize at the 2016 Olga Kern International Piano Competition, where she performed the Prokofiev 2nd Piano Concerto in the final round with the New Mexico Philharmonic under Vladimir Kern. Most recently, Anna received the 1st prize at the Cantu International Piano Competition in Italy. Previous awards include 1st places at the Manhattan International Piano Competition, Dorothy MacKenzie Artist Recognition Competition, Viardo International Piano Competition, American Prize, and Bradshaw and Buono International Piano Competition. Anna was also awarded the 3rd prize at the New York International Piano Competition, and was thus featured on the McGraw-Hill Companies Young Artists Showcase on WQXR radio and performed many concerts for the Stecher and Horowitz Foundation in venues such as the Salmagundi Club and Temple Emanu-El in New York.

Anna Dmytrenko. Photo by Aiga Ozolina

Recent concerto performances include Beethoven Concerto No. 3, which Anna conducted from the keyboard, in the Paris Philharmonie with the Orchestre de chambre de Paris, and Mozart Concerto No. 21 with the New Mexico Philharmonic and conductor Roger Melone.
While studying in England for her Bachelor’s degree, she enjoyed performing both solo and chamber music around the UK in places such as St. Paul’s Bedford, Windsor Parish Church, St. Mary’s Perivale, St. Martin-in-the-Fields, Steinway Hall, and Regent Hall, amongst others.
Anna began her studies at the Mariupol School of Music in Ukraine. Following her relocation to the United States, she furthered her musical education at the Delaware Music School as a pupil of David Brown and Jeanne Pascal. In 2004, Anna was admitted to the Juilliard School Pre-College Division to study under scholarship with Oxana Yablonskaya. Most recently, she has completed her studies at the Royal Academy of Music in London and received a Bachelor’s degree, under the tuition of Christopher Elton. She is currently based in Berlin, Germany, where she is working on a Master’s Degree at the University of the Arts with Pascal Devoyon.

Her mother, Olga Dmytrenko, is a well-known Urkainian born American visual artist, one of the founders of the 3rd Paradigm International Art Group.

Anna Dmytrenko. Photo by Aiga Ozolina

Anna Dmytrenko’s website is:

Link to her performance in Paris Phil with the chamber orchestra of Paris:

Link to Wagner-Liszt, Isolde’s Liebestod:

Posted in Art | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

”Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”

La editura Agnos din Sibiu, fondată de jurnalistul şi scriitorul bucovinean Romeo Petraşciuc, a apărut a doua ediţie, revizuită de autor, a cărţii ”Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”.Cartea este prefaţată de cunoscutul scriitor şi preot bucovinean Constantin Hrehor, iar editorul ei este prestigiosul teolog şi scriitor Constantin Necula, originar tot din Bucovina.

Prima ediţie a cărţii a apărut în anul 2003 la editura Paralela 45 din Piteşti şi s-a bucurat de ecouri favorabile nu numai în România, ci şi peste ocean: a fost achiziţionaţă de Library of Congress, the British Library, dar şi de bibliotecile unor universităţi celebre, Princeton şi Stanford. De altfel, Prof. Henry Schilb, de la Princeton University, unul dintre marii bizantinologi ai lumii, mi-a scris pe că a citit prima ediţie a cărţii ”Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”, ea fiind inclusă şi în faimosul Index of Christian Art, de la aceeaşi universitate.

Cartea va putea fi achiziţionată în curând de la librăriile Alexandria din întreaga ţară, dar şi direct de la editură sau online:


Constantin Hrehor. Foto ”Crai Nou”

Aureole şi ziduri

De ani buni călătorind pe drumul cărţilor selecte, mistuit de secretele fermentaţii şi distilări, însuşindu-şi borgesian recluziunea de bibliotecă, într-acest modus vivendi Constantin Severin şi-a găsit sinele şi l-a pus în valoare în multiple dimensiuni. A lucrat în jurnalistica scrisă (vezi întâiul volum, Marele Joc, Ed. Tipo Moldova, Seria Opera Omnia, Iaşi, 2012) după ce, într-un mediu ingineresc – impropriu structurii sale ontice – introvertit, neştiut şi-a ’’fabricat’’ mental textele lirice, brevetate încă de la debut de către nume mari ale criticii şi istoriei literare româneşti (vezi volumele: Duminica realului, Ed. Junimea, Iaşi, 1984; Zid şi neutrino/Wall and neutrino, Ed. Vlasie, Piteşti, 1994; Wall and neutrino, Ed. Minerva Press, Londra, 1997, versiune în limba engleză de Liviu Martinescu; Axolotul/The Axolotl, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 1998, versiune în limba engleză de Liviu Martinescu; Improvizaţii pe cifraj armonic, Ed. Axa, Botoşani, 1998; Oraşul Alchimic, antologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Improvizaţii pe cifraj armonic, antologie, Ed. Tipo Moldova, Seria Opera Omnia, Iaşi, 2011 şi comentariile pe marginea lor, mai ales în antologia secolului, Poezia română actuală, trei tomuri masive editate de inegalabilul Marin Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1998-1999, în care Constantin Severin este prezent cu … un volum întreg!). Sublinierile critice au fost confirmate ulterior de nominalizările autorului între nume ilustre ale scrisului internaţional, dar această situare, din păcate, nu i-a convins pe constructorii de megalitice Istorii recente, absenţa lui C. S. fiind (încă) o dovadă că nu în tone de hârtie stau perlele.
Am călătorit împreună la Târgu Neamţ şi la Piatra Neamţ, convocaţi de celebrele Colocvii Naţionale de Poezie, desfăşurate curajos sub patronajul criticilor Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu, faţă de care Generaţia ’80 are acum o îndatorare postumă. Eram amândoi atipici – C. Severin cu o alchimie bizară, eu cu o metafizică răsturnată şi nu am dezamăgit nici unul, nici altul pe nimeni, nu am făcut nici parodie, nici paradă; cine a fost chemat să ardă în Verb s-a văzut în timp, chiar şi când ’’talentele’’, toate grămădite la Bucureşti, au tot ieşit înainte ca ’’şoimii patriei’’ cu floricele de plastic pe tâmplele genealoide.
Retras dintre retortele Logosului supus să devină revelaţie lirică, dar nu şi din curţile Poesiei, C. S. excelează printr-o remarcabilă conştiinţă etică; exprimându-se pe măsura talanţilor, şlefuindu-şi harisma până la ipostaza de lentilă orbitoare, s-a oprit la timp – ceea ce e extrem de rar azi – necontaminându-se de obsesia excesivei producţii editoriale. Evitând fanfaronada pseudoculturală, juriile, premiile, medaliile, a descoperit dintru început unde-i frontiera dintre excepţii şi … caracudişti.
Ieşind din arena lirică, a scris câteva eseuri europene, încercându-şi virtuţile condeiereşti şi în câteva titluri romaneşti (Iubita lui Esto, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010 şi Străinul din Ada Kaleh, aflat în lucru), găsindu-şi de câţiva ani un refugiu aproape nebănuit – arta plastică. Nefiind străin în domeniu, cu bune prestaţii în câteva expoziţii de grafică, am fost surprins când critica de profil nu a văzut în lucrările lui C. Severin (mai mult apreciat înafară decât în ţară, acasă) doar un ’’capriciu’’ sinonim cu un alt mod de etalare, ci un concept ambiţios, postulat chiar de autor, paradoxal formulat: expresionismul arhetipal.
Prezentându-se fără emfază şi în această nouă ’’ieşire la rampă’’, autarhic în retragerea pe care o cultivă giuvaergii în atelierele de potrivit cristale veritabile în dantelării de argint, C. S. – acum la maturitate – după nu puţine şi semnificative experienţe, după cum el însuşi rosteşte, a descoperit un ultim miraj, în care se cheltuie şi căruia îi slujeşte: Bucuria. E de altfel pragul cel mai înalt, pe care îl râvneşte orice artist adevărat.
Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, Ed. Paralela 45, 2003, acum reluată în ediţia a doua la Ed. Agnos, Sibiu, 2018, ilustrată de autor într-o cromatică personală, este chiar o panoramă a Bucuriei. Ediţia de acum un deceniu, între lecturile mele, a fost o surpriză: C. Severin nu s-a lăsat niciodată bănuit în taifasurile noastre intime, nici în confreriile literare, că ar avea vreo aplecare pe teme de spiritualitate, vreun îndemn că ar scrie despre aureole şi ziduri! Iniţial nu am privit cartea ca pe o producţie spectaculoasă – am socotit-o drept un exerciţiu reportericesc, un adaos bibliografic. Cândva m-au ispitit şi pe mine aurăriile medievale şi am scris câteva texte pe care poate că le-aş fi continuat, dar când am parcurs cu fervoare Imperiul Sacru, această carte fiind echipată cu tot ce trebuie: informaţie istorică – pisanii, diptice, cronici, scrisă cu acribie ştiinţifică şi cu sensibilitate artistică, fără poetizări inutile, fără podoabe şi grandilocvenţe romantice, m-am oprit. După lectură am alăturat-o câtorva lucrări semnate de Drăguţ, Ulea, Muzicescu, Vătăşianu, Gorovei, Răzvan Theodorescu – scriitura o aşează în vecinătatea unei capodopere: Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Monumente istorice bisericeşti din Patriarhia Română (introducere: Vasile Drăguţ, conf. univ. dr. Corina Nicolescu), Iaşi, 1974, un tom academic editat de ultimul mare miropolit şi patriarh român, Dr. Justin Moisescu.
În Imperiul Sacru (e uşor exotic acest titlu), C. S. pe tot traseul cărţii e înafara canonului admirativ, facil-ceremonios al omului impresionat, cheltuit în declarativism superlativ, nefondat, construit de inconştienţa emotivă. Autorul – în toate paginile – are în vedere o Treime (ca în imaginea perfect geometrică rublioviană) verticală şi indestructibilă: sacralitate, istorie şi mondialitate. Şi cum în acest Triptic nu se poate odihni oricine, în nemurire rămânând doar cei care au trăit şi au zidit Nemurirea, autorul subliniază nu numai reperele de piatră, lăcaşurile perene, ci şi pe cei care le-au conferit durată şi invincibilitate: domnii Muşatini, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Movileştii, Vasile Lupu, boierii ctitori Luca Arbore, Ion Tăutu, Gavril Trotuşan, Şendrea, ’’cavalerul leal’’, cu toate ctitoriile după ei, dar şi Daniil Sihastrul, Grigore Roşca, Anastasie Crimca şi Iacob Putneanul, alături de zugravii care au oprit Timpul în fresce, faţă de care Renaşterea europeană nu poate fi indiferentă. Dragoş Coman, Toma de la Suceava, Ioan şi Sofronie de la Suceviţa, meşteri la Scara virtuţilor (zugravi din stirpea lui Giotto, Pisanello şi Tizian, descoperitori precum Cristofor Columb, zice Severin) sunt nume cu renume care împreună cu caligrafii, broderii, liturgiştii, imnologii şi cărturarii din veacul lor sunt pietrele unui cuptor din care vine – vrem ori nu – Pâinea cea de înveşnicire a Culturii acestui Neam, precum Istoria vine din jertfa anonimilor şi oasele martirilor.
Prin Imperiul Sacru – convertindu-se ideal, Constantin Severin a devenit dintr-un poet păgân un scrib creştin, opera sa fiind în cele din urmă un elogiu pentru Bucovina transfigurată în aerul metafizic al Moldovei.

Constantin Hrehor, februarie-martie 2013

Posted in Essays, Literature | Tagged , , , , , , , | Leave a comment