Severin’s Choice: Ovidiu Buzec

Ecce Homo

The ‘’Ecce Homo’’ exhibition of the artist Ovidiu Buzec

The Ecce homo exhibition of the artist Ovidiu Buzec hosted by The Ion Irimescu Art Gallery, in March 2018, proposes a theme that has been analyzed in countless rows in the history of art, but now under a new vision, the one of the artist who is unforgiving and honest. He cruelly unveils, without concealment, without circumspection, the true human nature seen through the contemporaneity eyehole.
Of course, art can offer the perspective of a certain commanding appearance in observing the torment of the human condition. And the contemporary public really wished to find a person to put it bluntly, or rather to make the facts in their true fullness. We find this person in the artist Ovidiu Buzec.
The idea behind the conceiving of the exhibition is the well-known exclamation of the Roman procurator Pont Pilate, Ecce Homo (Here is the man) in the moment this one showed Jesus, with the crown of thorns on His head, the artist making reference to the contemporary man, in an adapted and interpreted manner, without necessarily having a religious connotation. He just caught, in an ingenious manner the human nature in its evolution, or rather in its involution.

Mother of Hope

The philosophical view, the ethical attitude, the socio-cultural, economical representation, the universe of knowledge or the way the world manifestations are digested offered his compositions a certain ideological outfit. This exhibition really does us good because it makes us think, meditate in the most serious way.
In the 12 works exhibited in this little gallery, the human nature acquires totally and altogether other valences, more moving, more striking, more cruel and terrifying. The manipulation, the censorship, the discrimination, the treason, the violence, the incest, the narcissism, the egoism, the upstartism, the deception, the suffer, the hate, the cheat, the defamation, the duplicity, the lies, the greed, the contemporary slavery, all are so inspiringly and suggestively portrayed that brings forth new feelings of deception, sadness, confusion and disgust, and rightly, when we look at these monstrous starts, created by some dirty characters we feel that we live in an apparently spiritual world where all that matters is in fact the money. So we notice how the main construction of the exhibition is focused on the anthropomorphous character, this because it is exclusively set up on the human presence.

Salvator Mundi

But let’s not forget that art is subjective and by attentively analyzing the artist’s compositions we cannot limit ourselves on the idea of work of art (paintings) only, respectively to aesthetic objects, but if we are allowed, the need of considering the receptor (the public) and its endowments is acutely felt. Mainly, in this context when these topics are tackled in the paintings, it is impetuously necessary to keep account of the aesthetic sensibility of the receptor and of his/her capacity of perceiving the work of art through different determinations but the overall outlook. Therefore, the way a painting “acts” depends a lot on these attributes of the public. To a well-documented public, with a formed aesthetic taste, an educated public with an open and flexible vision, the paintings address in a different way than to one who is unemotional, unprepared and incondite.
We all maybe know the information so much spread that art is a balm for the soul, a remedy for sorrows, a substitute for the shortcomings, a mediator in healing the soul. Of course, I don’t deny the fact that the encounter with art avails a noble delectation, producing that catharsis for an easier acceptance of the faith tragedy. But let’s not let ourselves surrender to the surface and come down to the level of the quotidian, of the banal and think that art has only the duty to just arouse the joy or to relieve the pain but it sums up much more by offering a much higher pleasure by making abstraction of the mood caused.

The Golden Apple

By filtering through the painter’s conscience, any kind of reflection meets his vision, his ideals, gaining an exponential character resulting, in the end, a reflection of the reflection. In this sophisticated process the image of real with the creator’s fantasy is dissolved and the final product is strongly contoured by being modulated by a multitude unpredictable factors. But, as Karl Marx was saying, in all the social relationships, the man is both the subject of the creation and the subject to whom this is being addressed to, whose ideals and aspiration he expresses.
Even though the artist Ovidiu Buzec approaches an impulsive, massive way of expression, on relatively large surfaces (110 x 110 cm) and wide faced, where everything is in an intense movement toward a transformation or toward a soul rebuilding, his painting achieves, in an interesting manner, an aspect of a certain distinction. He has his palette and cleverly handles the brush, with wide gestures, in a restricted range of colours and almost invariable the same but with a superb technical enthusiasm.
The lines of the drawings run, they call each other, they reject each other, they build up in a hidden rhythm in temperance of the shapes and colours which attunes in austere colors, born from a nucleus of an expressive gravity and of an intense feeling. The artist uses a technique of a tumultuous harshness and the pictorial start is surprisingly fierce, he is mainly working mixt, using the collage technique and painting with acrylics or oil. The chosen colors acquire a softness which he preserves in a variation of nuances, forming in this cohesion of the color paste an organized fabric of the compositions.
Even if we are in the field of the imagination, the deep aspirations are always provocative, daring and their fulfillment implies the ability to defy the risks and the surprisingly difficult obstacles. The Ovidiu Buzec’s art is not pure philosophy because it itself is a self-contained organism and through the expressiveness, through the force of suggestion and through its own ideas it individualizes, gaining a colossal force of infiltration in the masses where it integrates in behaviors, mentalities and attitudes.

Delia Ioana Leizeriuc, Art critic, Suceava, 02.03.2018

The Great Puppeteer

The Human Condition

The Third Desire

Bio Ovidiu Buzec

Ovidiu Buzec

Date and place of birth: 07.10.1954 – Siret, jud. Suceava, Romania
Studies: National University of Arts – Bucharest.
2013 – Salonul Anual de Arta – City Gallery – Suceava
2014 – Saloanele Astrei editia II – Sibiu
2014 – Bienala Ion Andreescu – Buzau
2014 – Salonul de toamna – “City Gallery” – Suceava
2014 – Expozitia “Anuala 2014” – Suceava
2015 – Expozitia “Locografii- Santorini”- “Elite Art Gallery” – Bucuresti.
2015 – Expozitia “Culoare-Forma-Expresie” – Galeria “Ion Irimescu” Suceava
2015 – Suceava – Salonul anual de arta
2015 – Expozitia personala de pictura “Alb de Bucovina” – Suceava
2015 – Expozitia “Inimi Unite “- Cernauti – Ucraina
2015 – Simpozionul International de Pictura si Desen – Iacobeni(jud. Suceava)
2015 – Tabara de creatie Balcic- Bulgaria
2015 – Expozitie de pictură “Balcic” – Galeria “Ion Irimescu” Suceava
2016 – Galeria Mediapole, Laval – Franta
2016 – Galeria Regala Sinaia – Expozitia 4+1
2016 – Simpozionul Național de Arte Plastice „Tazlău, izvoare de inspirație“, ediția I
2017 – Expozitia nationala “Desenul post Brâncuși” – Tg. Jiu
2017 – Simpozionul National de arte plastice “Victor Brauner” – Piatra Neamt.
2017 – Expozitia comuna româno-ucraineana- Muzeul de arta Cernauti – decembrie 2017
2017 – Bienala Nationala de arta plastică “Lascăr Vorel” – Piatra Neamt.
2018 – Expoziţia personală de pictură “Ecce Homo” – Suceava.

Posted in Art | Tagged , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Katerina Tsitsela

”Absorbed in thought, the figures of K. Tsitsela with earthy colors and
and strong lines, churning world of displaying a subject that with
broad and impressive touches incorporated into the surrounding area.
Either inside the room or space abstract inspire both contemplation”.

(Art Critic Kyriakos Mortarakos, Professor of Fine Arts)

Katerina Tsitsela creates landscapes that express certain mental
states and psychoanalytically interpreted as “inner landscapes”,
landscapes of the human soul. The paintings reveals dark interior
landscapes in which light bundles invade, revealing to the viewer’s
eyes the forms that are plagued by the existential situation of.
The interest of the artist focuses on the pursuit of excessive and
eternal truth which lies at the end of our trip to matter. The search
is expressed in paintings through the light output, the source of
which is not revealed and is outside of the painted canvas, implying
the transcendent origin. For light by the same artist says “. Light is
one of the names given to God.”
In contrast of light, the darkness in her works does not indicate the
mere absence of light, but the autonomous and self-reactive force that
keeps the protagonists of her works in an eternal standby, immobility
and at the same time ready for the revelation that follows. The
emotional situation of the forms attested thanks to the expressionist
mood with which she uses color and commotion caused by tactile touch
and pasted mat on the canvas surface.

(The museologist Georgia Kourkounaki)

Artist Statement


I am an artist whose artistic research ranges from painting to
engraving. My work delves into human perception of landscapes
expressing specific mental situations. They are interpreted
psychoanalytically as ‘internal landscapes ‘or landscapes of the human
soul. My paintings manifest internal dark landscapes in which beams of
light invade via them. Thus, they reveal the figures besetting with
the present situation of existence through the beholder’s eyes. My
interest focuses on search of excessive truth which lies beyond our
journey to material. The colour along with the turmoil caused by the
tactile touch of the cement on the surface of the canvas witness the
emotional state in which both the figures and landscapes are. The
earthen colours and bold writing display my world showing a theme with
rough and imposing touches integrating the surroundings either as
internal or as abstract ones. My recent research regarding canvas
comes from the sustained interest in the process of natural materials
on a large scale especially for the specific position as executive act
in which the work is a relic of working, gesture and movement. I am
amazed by the ability of the cement when it is mixed with colour dust
and oil. As regards the artistic body, an abstract time measurement is
made. All in all, the body of work is a meditation close to the
brevity of human existence.



2000 – 2003
Academia di Belli Arti , Pietro Vanucci , Perugia , Italy
2006 – 2012
Fine Arts of the Aristotle University of Thessaloniki ,Greece
2012 – 2014
Master of Fine and Applied Arts Department of the School of Fine Arts
of Aristotle University
of Thessaloniki

– Women in the Arts Inc
Celebrating the Genius of Women
Art competition- Winner Artist Regognition (International)
– Saatchi Gallery
Selected artworks on screen at the 2nd floor of the Saatchi Gallery
-Chianciano International Art Award 2012 , Siena – Italy , ” The Art
of the Mind ” Special Mention Painting
– 5th Beijing International Art Biennale ( China ) 2012 , ” Future and Reality
Solo exhibitions
”Landscape – Inscape ” Vlassis Art Gallery , Thessaloniki , April 2013
” Inscape ” Kreuzberg , Berlin 2014
“Kunstsalon VillaArtista” Hanover, Germany
“ Alatza Imaret” Thessaloniki, Greece
Group exhibitions (selected)

– Pinakothek Vogiatzoglou Collection
– State Museum of Contemporary Art
– Vlassis contemporary art gallery
– Tellogleion Foundation, Thessaloniki, Greece
– Gallery Zero, Barcelona
-Byzantioum Museum, Thessaloniki ,Greece
Permanent collection, Byzantioum Myseum

-Center of Architecture , Thessaloniki
-Alatza Imaret , Thessaloniki
-Casa Bianca , Thessaloniki
-International Mail Art Exhibition
Richmond Art Gallery , New York
-XII Engraving International Biennial
” Josep De Ribera ” – XATIVA 2013
-“The Story of the Creative”
Exhibition Space, Long Island City, New York
-Aggelon Vima
Athens , Greece
-Gallery Gagliardi , London
-Lessedra Gallery & Contemporary Art Projects International Painting &
Mixes Media – Sofia , Bulgaria
-5th Beijing International Art Biennale ( China ) 2012 , ” Future and
Reality ”
-Chianciano International Art Award 2012 , Siena – Italy , ” The Art
of the Mind ”
-Museum Gounaropoulou , Athens , Greece
-11th International Biennale Of Miniature Art , Gornji Milanovac , Serbia
-National Bank Cultural Foundation , Invisible Cities , Book
illustration “ Italo Calvino”, Engraving
-Telogleio Museum , participation with engravings of Goya ,
Thessaloniki , Greece
-House of Arts , Piestany , Slovakia
-Art Institute , Siena , Italy
-Biennale 2011’ , Thessaloniki , Greece
-Museum Gounaropoulou , Athens , Greece
-Gallery Vlassis , Thessaloniki , Greece
-Gallery Greek-French Cultural Association Calendar Κolonaki , Αthens , Greece
-Printmaking Group Exhibition , Museum of Contemborary Arts Florina , Greece
-Vafopouleio Cultural Center , Family Cases ΙΙ , Thessaloniki , Greece
-House of Arts , Piestany , Slovakia
-Printmaking Group Exhibition , Museum Vaso Katraki Aitoliko , Greece


– 48th Dimitreia Workshop Thessaloniki
Laboratory of Visual – Lectures with Delfim Sardo , Howard Caygill and
Evantheia Tsantila 2014
-Venti Per Venti-IV Edition , Mostra Internazionale , Creative
Workshop Linea Darte Piazza Dante, Naples , Italy
-Macedonian Museum of Contemporary Art , Inspire
Discussion on the round table
Discussion on the round table of “Artaud and Contemporary Art ”,
Howard Caygill Macedonian Museum of
Contemporary Art of Thessaloniki, Greece, (07/10)
Discussion on the round table of “Curating and ambience”, Delfim Sardo
Macedonian Museum of
Contemporary Art of Thessaloniki, Greece, (14/10)

Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Theodor Cazaban

Theodor Cazaban.Foto TVR

Theodor Cazaban sau fiordurile ființei

Unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani, fălticeneanul Theodor Cazaban este în acelaşi timp un model în planul fiinţării etice, aproape toată viaţa sa fiind obsedat de grija de a nu pierde ”il ben de l’intelleto”(”binele intelectului”-Dante). În mod cert pentru acest lucru a plătit cu vârf şi îndesat, prin lipsa de popularitate şi audienţă, dar mai ales prin nemeritatul con de umbră în care a fost învăluită opera sa înainte şi după 1989, într-o lume care pare a fi caracterizată, la nivel global, prin ”trădarea intelectualilor.” Când în manualele şcolare ierarhia culturală ceauşistă a rămas aproape intactă, adăugându-se recent câteva nume de diletanţi şi anti-modele în literatură, prin grija unor ”eminenţe cenuşii” precum Nicolae Manolescu, care a optat liber pentru scara de valori falsificată de cenzură şi de jocurile unor personaje de extrema-stângă, în lucrarea ”Lista lui Manolescu”, era normal ca răsfăţaţii intelectuali de pe malurile Dâmboviţei să nu sufle o vorbă despre Theodor Cazaban. Deşi acesta este autorul unui roman de certă valoare universală, ”Parages” (”Cotloane”, ”Locuri”, ”Fiorduri”), editat în 1963 de celebra editură Gallimard din Paris.

Născut în 2 aprilie 1921 la Fălticeni, Theodor Cazaban se trage dintr-o veche familie de origine franceză, semnalată documentar cu peste 300 de ani în urmă, în oraşul Carcasonne. Tatăl său era inginerul de drumuri şi poduri Ludovic Cazaban, iar mama se numea înainte de căsătorie Ana Checais. Bunicul, Jules, fusese inginer constructor, căsătorit cu Ida Ademollo, italiancă din Florenţa. Cazabanii şi-au adus o contribuţie substanţială la cultura enigmaticului târg al Fălticenilor, supranumit ”Florenţa nordului” în cartea ”Lovineştii”, semnată de cunoscutul cărturar sucevean Eugen Dimitriu, fără de care în mod sigur nu aş fi aflat vreodată anumite date pentru acest material. Din renumita familie mai fac parte nume de primă mărime în cultura română: actorul Jules Cazaban, fratele scriitorului de la Paris, sculptorul Ion Irimescu, scriitorul Alexandru Cazaban, compozitorul şi muzicologul Costin Cazaban, cântăreaţa Nora Marinescu, actorul Achil Popescu, compozitoarea Mansi Barberis, pianista Rodica Suţu, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, arhitecta şi cercetătoarea Silvia Păun, dansatorul şi coregraful Trixy Checais. Dar cel care a întemeiat o ramură a acestei distinse familii în România a fost străbunicul lui Theodor, arhitectul François Cazaban, stabilit în 1853 la Iaşi, în urma unui contract edilitar cu statul.
După ce în perioada 1928-1940 este elev la şcoala primară şi Liceul ”Nicu Gane” din ”Oraşul Muzelor” (titlul unei cărţi de excepţie, un veritabil roman spiritual al Fălticenilor, publicată tot de Eugen Dimitriu), Theodor Cazaban urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. Aici are profesori care ar fi putut să predea oricând în orice altă capitală europeană: Tudor Vianu (Estetică şi critică), D. Caracostea (Literatură română modernă), Basil Munteanu (Limba franceză), George Oprescu (Istoria artei), Michel Dard (Literatura franceză), ş.a. Printre lucrările sale de an amintim ”Nuvela istorică la Nicu Gane”, ”Poezia lui George Bacovia”, ”Marcel Proust, ”, titlul lucrării de licenţă fiind la fel de sugestiv pentru anvergura şi calitatea preocupărilor sale: ”Le sentiment religieux de Ch. Baudelaire” (1946). Debutează în 9 noiembrie 1940 la ”Curentul literar”, cu poezia ”Zvon de haiducie”, iar în anul următor colaborează la revista ”Albatros”. Dintre prietenii săi bucureşteni îşi aminteşte cu plăcere de Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Vasile şi Horia Lovinescu, Dinu Pillat, Ion Vlad ş.a. În septembrie 1944 este militar pe frontul transilvănean, experienţă transfigurată în proza ”Rachetele” (1945). Preocupat de teatru, scrie primele piese în anii 1945-1947: ”Noaptea nunţii”, ”Copacul fermecat” (scenariu radiofonic) şi ”Ţara Nimănui”, în trei acte şi patru tablouri, cu accente expresioniste, cea mai reuşită dintre ele, remarcată de altfel şi de Petru Comarnescu, care a recomandat-o pentru repertoriul teatrelor. După unele succese regizorale în domeniul teatrului radiofonic, în august-septembrie 1947 montează în oraşul natal ”Revizorul” de Gogol, cu elevii clasei a VIII-a de la Liceul ”Nicu Gane”, printre interpreţi numărându-se Eugen Mandric şi Dan Nemţeanu.

În decembrie 1947, ajutat şi de fostul său coleg de clasă de la Liceul ”Nicu Gane”, Liviu Bodolea, reuşeşte să fugă din infernul comunist, în plină expansiune, şi să se refugieze la Paris. ”Şi cum mergeam noi printr-un noroi înspăimîntător, care ne umplea bocanii cu kilogramele, la un moment dat, apropiindu-ne de un rambleu de linie ferată, ne pomenim prinşi de o lanternă-proiector. Eram toţi trei văzuţi ca ziua. Asta-i aventura! Trebuie să-ţi spun că Bodolea era puţin mai îndrăzneţ decât trebuie. El venea cu nişte documente din ţară. Pot să povestesc, pentru că au trecut mai mult de cincizeci de ani şi aceste lucruri nu mai sunt secrete. Dar nu spun tot. Eu îl sfătuisem: ”Dragă Liviu, leagă pachetul cu o sfoară, îl târâi pe pământ şi dacă ne opresc grănicerii laşi sfoara din mână”. Pentru că noi mergeam numai noaptea. Dar el a zis:”Nu, nu-i nimica”. Şi a pus în buzunarul de la haină, la piept, plicul cu aceste documente cu care, dacă am fi fost prinşi, ajungeam la NKVD. Asta se întâmpla în decembrie ’47. Deci ne-am pomenit luminaţi ca ziua de acest far. Eu atunci-o singură dată mi s-a întâmplat în viaţa mea să aud o voce interioară; nu cred că e doar reacţia unui instinct de pază, de speranţă- am auzit realmente spunându-mi-se: ”Nu se va întâmpla nimic” . Prins în lumina farului, Bodolea a dus mâna la buzunarul de la piept, ca să arunce documentele. Grănicerul-nu putea fi decât un grănicer ungur- a crezut că el duce mâna la o armă. Şi a stins lumina. Apoi l-am auzit fugind. Auzeam pietrişul pe rambleu. I-a fost frică…” (”În ” Scînteia” erau asemenea minciuni, încît mi s-a părut un ziar suprarealist”, interviu realizat de Cristian Bădiliţă, ”România literară”, nr. 51-52, 2000).
În Parisul postbelic practică tot felul de meserii pentru a supravieţui, uneori chiar rabdă de foame, dar nu renunţă la activităţile intelectuale: publică în ”La Nation Roumaine” şi ”România”, colaborează la posturile de radio ”Europa liberă” şi ”Vocea Americii”, este solicitat să redacteze mai multe articole pentru ”La Petite Encyclopedie Larousse”. Marea surpriză a carierei sale literare se produce în 1963, când publică romanul ”Parages” la editura Gallimard, foarte bine primit de criticii francezi Claude Mauriac, Ferdinand Brunetière ş.a. Mai mult, prestigioasa editură îi acordă un cec în alb, oferindu-se să-i editeze şi viitoarele romane, un gest rar întâlnit, care nu a fost însă onorat de autor, justificându-se astfel într-un interviu publicat de Nicolae Florescu în ”Jurnalul literar” (nr. 27-30, septembrie 1997): ”n-am mai scris roman pentru că a trebuit să-mi câştig existenţa.” Cuvinte simple, care spun însă mult despre condiţia intelectualului într-o ţară sufocată, în secolul trecut, de idiosincraziile stângii la adevărurile dure de dincolo de Cortina de Fier; din puţinele sale interviuri şi cărţi, se simte că a detestat în Franţa acea briză a unui ciudat stalinism de piaţă, care bântuia în lumea ideilor.

În biblioteca Petru Comarnescu, aflată în prezent la Muzeul Bucovinei din Suceava, o capodoperă a literaturii române aştepta, de 38 de ani, să fie citită: ”Parages” de Theodor Cazaban. Recunosc coperta sobră a editurii Gallimard şi parcurg cu emoţie scurta dedicaţie a autorului, acum cu cerneala puţin decolorată de timp: ”Domnului Petru Comarnescu, cel dintâi care mi-a dat încredere!…Cu vechea afecţiune.” Mai trebuie să amân însă câteva minute începerea lecturii, deoarece cartea are paginile netăiate; asta mă face să trăiesc cu şi mai multă intensitate clipa întâlnirii cu această fiinţă de cuvinte, aproape mumificată în aşteptarea primului cititor, parcă simt cum îmi adulmecă gândurile, care-i vor reda în curând respiraţia.
De altfel scriitura aceasta accentuat referenţială, gata oricând să se autodevore, reprezintă o insolită şi amplă orchestraţie a gândurilor naratorului, un monolog interior pus pe portativul unei viziuni dominate de ”sigillum veri” (sigiliul adevărului) şi de o minuţioasă operaţiune de cartografiere psihologică a cotloanelor Parisului şi a memoriei sale (”parages”). E un fel de ”oceanografie interioară” până şi la nivel formal, deoarece paragrafele care încep şi sfârşesc cu frecventele puncte de suspensie sugerează curgerea, freamătul indicibil al valurilor fiinţei profunde.
Trama povestirii e simplă, în mod programatic nu iese din sfera aşa-zisului cotidian banal, a derizoriului, dar transfigurarea sa este atât de fascinantă pe plan estetic, încât întreaga carte are ceva din misterul unei simfonii. Povestitorul îşi aşteaptă într-o cafenea pariziană prietenul, pe Vincent, atent uneori la personajele din jur, pe care le surprinde ca într-un fel de tavelling cinematografic, dar prins cel mai adesea în menghina unei intense vieţi interioare (”geografia mea particulară, cu punctele ei cardinale”) sau a unor ”linişti expresive”, trăiri dominate de vag, imprecizie, indecizie şi ubicuitate, dar capabile să aspire uneori imense spaţii, ”între Carpaţi şi iubire.” În aşteptarea lui Vincent (”En attendent Godot”), naratorul, care încearcă să facă din propria-i conştiinţă un bisturiu pentru ”aceste cărnuri de fantome”, îşi instrumentează şi o anchetă morală, ştiindu-se vinovat că o anumită perioadă de timp a iubit-o pe Blanche, soţia prietenului, trăind astfel sub spectrul unui ”Iuda triunghiular” (naratorul, Blanche, Vincent). El se simte cu atât mai culpabil, cu cât ştia că Vincent este ”ca şi mine, din rasa celor pentru care iubirea este adevărul existent”, aşadar o valoare fundamentală. Dar psihicul său îl obligă să descopere treptat şi să recunoască faptul că o mai iubeşte şi acum, chiar dacă nu se mai întâlnesc; mai mult, Blanche este staţia terminus a gândurilor sale, practic nodul emoţional al întregului text.
Întâlnirea cu iubita reprezintă singurele momente de ”sfâşiere a vagului”, în care e percepută cu acuitate acea dedublare despre care a scris şi gânditorul renascentist Marsilio Ficino: ”Cel ce iubeşte îşi sculptează în suflet chipul celui iubit. Astfel, sufletul celui ce iubeşte devine oglinda în care sclipeşte imaginea celui iubit.” T. Cazaban, ”un fel de radar pentru aceste evenimente ascunse”, reuşeşte să capteze chiar ”secunda de aur” a dedublării privirii iubiţilor, ”naşterea unui nou centru de unde pleca acea privire surprinzătoare care conţine prima mea privire.” Conştient că dragostea este mai mult decât dragoste, poate chiar legea de alcătuire a ansamblului său de viziuni, el realizează faptul că Blanche continuă să-l bulverseze, să-i controleze gândurile şi spusele după despărţire. În acest joc de fantasme al iubirii, cititorul e părtaş la structurarea unei stranii arhitecturi intime, cu simetriile, echivocurile şi polarităţile ei, în care cuvintele şi imaginile apar, se întrepătrund şi se ciocnesc în funcţie de Blanche-lumina cristalului său interior. Niciun alt scriitor sau filozof român nu a scris lucruri atât de profunde şi de originale despre iubire: ”cred cu tărie că înşişi îngerii noştri păzitori trebuie să fi fost frapaţi de expresia noastră, de distincţia ce-o avem în cadrul grupului-atât de mare e puterea de modelare a iubirii în înaltele ei sfere- încât chiar îngerii respectivi ne preluau, printr-un minunat mimetism, aerul şi atitudinea calmă, trează, bunătatea şi înţelepciunea: cu siguranţă, ei încetaseră să mai clipească…”.
Fără îndoială, ”Parages” este în acelaşi timp unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste ale secolului al XX-lea, de aceea este incredibil că nu a fost recuperat până la ora actuală de literatura română. Oare cu se ocupă sutele de militanţi în slujba francofoniei din universităţile noastre, dar mai ales critici literari precum Manolescu, Simion, Grigurcu, Ştefănescu ş.a., care de peste 30 de ani au pretenţia să pozeze în autorităţi incontestabile în materie, dar mai ales să se bucure de privilegiile şi jocurile de culise care derivă din această falsă aură?

Dar pentru istoria literaturii române, ”Parages” prezintă o importanţă cu mult mai mare. Anul 1963 este momentul unei spectaculoase schimbări de paradigmă în romanul românesc, atât de radicală încât din perspectiva literaturii de la noi această carte pare şi acum sosită din viitor, iar pretenţiile inauguratoare ale unor prozatori precum Tsepeneag sau Cărtărescu sunt de-a dreptul rizibile. Într-una din cele doar două-trei recenzii apărute până acum în ţară, Irina Mavrodin situează ”Parages” alături de celelalte două capodopere ale romanului românesc, ”Craii de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale şi ”Ferestrele zidite”, de Alexandru Vona (la care aş adăuga şi ”Jocul de smarald” de Ioan Petru Culianu, liderul generaţiei ’80, deşi mogulii criticii noastre, interesaţi în special de jocuri extraliterare, nu prea l-au citit!), deşi primele două aparţin unui alt canon literar; ele puteau să apară foarte bine şi în secolul al XIX-lea, într-o mare cultură europeană. În schimb, prin romanul său, Theodor Cazaban se situează într-un dialog de la egal la egal cu câţiva dintre marii inovatori ai prozei secolului al XX-lea, Proust, Joyce şi contemporanul său, Beckett, fapt intuit probabil şi de editorii de la Gallimard, care i-au comandat şi viitoarele cinci romane. Copleşit se pare de propria-i performanţă şi de grija zilei de mâine, autorul nu a mai definitivat ulterior decât unul, ”Ploaia la Chantilly.”

La fel ca în noua ştiinţă a complexităţii, Cazaban realizează în textele sale pasante o trecere de la realitatea simplificată şi fundamentală la realitatea complexă şi accidentată. Blanche are rolul unui ”atractor straniu” din teoria haosului iar naraţiunea (care creează impresia calchierii fluxului mental) devine un fel de fiinţă geometrică, în stare să-şi coordoneze dezvoltarea propriilor sale părţi. Pentru a ajunge în fiordurile fiinţei, unde pot fi auzite vocile gândirii (”Îi auzisem gândirea”-pag.187), calea sugerată de autor e pierderea oricărei ierarhii a organelor de simţ, ubicuitatea, separarea de tine însuţi şi situarea în ochiul din centrul lucrurilor: ”un centru de unde să-mi văd poziţia în lungul spiralei care pleacă din inima mea pentru a ajunge la o autonomie completă (…). Atenţia vizuală şi atenţia auditivă, porţi ale inconştientului, trebuie să fie înlocuite cu atenţia interioară a inconştientului cognitiv. Doar aşa poate fi surprinsă realitatea esenţială.”
Foarte importantă este la acest scriitor inclasabil tonalitatea povestirii. Diapazonul cu care veghează la muzica textului este atât de fin, încât adeseori ai senzaţia că tonalitatea povestirii devine practic însăşi povestirea. Textura operei sale are ceva din atmosfera lui Proust, din limbajul lui Joyce şi din viziunea şi angoasele lui Beckett. Dar spre deosebire de acesta din urmă, care pune în evidenţă absurdul relaţiilor interumane prin folosirea unui limbaj absurd, Cazaban reuşeşte acelaşi lucru cu un limbaj clar, precis, uneori plin de lirism. Cuprins de tentaţia unei realităţi integrale, pe care încearcă să o pună în pagină printr-o descriere densă, exilatul de pe malul Senei, care percepe eroziunea lucrurilor şi a fiinţelor, ”pustiul din inima Parisului”, poartă cu sine nenumărate lumi stratificate, dar dintr-o tainiţă iese la suprafaţă şi lumina blândă a felinarelor din târgul natal, Fălticeni: ”…pentru că forma mea care trecea era dublu luminată de mediul ambiant şi de ceea ce ducea cu sine în mişcare: atâtea configuraţii posibile, ţări resuscitate, străzi liniştite dintr-un oraş provincial, cu şirurile sale de felinare şi acoperişurile joase sub un strat de verdeaţă (sau de zăpadă) (…)”(traducerile din ”Parages” îmi aparţin).
Din scurta prezentare de pe coperta cărţii, e foarte clar că editorii de la Gallimard au intuit perfect că Theodor Cazaban ţintea mult mai departe decât noul roman francez: ”Monologul interior este chiar locul unde se exercită supravegherea spiritului şi, în acest sens, dacă autorul recurge la modalităţile noului roman, o face pentru a depăşi miza printr-o cercetare originală mai amplă: ce este această stăpânire a fluxului psihologic, această distanţare şi separare, dacă nu tentativa spiritului de a-şi căuta propriul său adevăr?”

Miza acestui maestru al ”stăpânirii fluxului psihologic” era mult mai mare, aproape mallarmeană, cu siguranţă e vorba de Opus Magnum, şi din fericire atât pentru literatura franceză cât şi pentru cea română, se pare că ea a fost atinsă.

Suceava, 2001

Posted in Literature | Tagged , , , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Ovidiu Maitec

« L’histoire nous rapproche, nous fascine, nous bouleverse »

Entretien avec le sculpteur roumain Ovidiu Maïtec, réalisé en 2001 par Constantin Severin

« Ovidiu Maïtec , un nom dont la douce sonorité rappelle la surface soyeuse du bois, striée par des sillons de lumière crépusculaire.Après la disparition de quelques monstres sacres comme Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu, Apostu, que je n’ai pas eu, malheureusement, l’occasion de connaître personnellement, je ne pouvais pas rater la rencontre avec Maïtec, un personnage shakespearien, un Hamlet de l’art roumain. D’emblée, j’ai été surprispar sa modestie, sa timidité et surtout par le contraste entre son âge (il avait alors 79 ans) et l’incroyable jeunesse qui émanait de son être : de la légèreté et la nonchalance des mouvements d’un corps agile jusqu’au « regard lourd de vibrations intérieures, prêt à plonger instantanément dans ses abîmes, d’où il tirait la sève de ses sombres flammes » (Extrait du roman « La bien-aimée d’Esto », Constantin Severin, éditions CurteaVeche, 2010 ).

Maître, vous êtes probablement, avec George Apostu, un des sculpteurs roumains les plus importants de la période post-Brancusi. L’élément commun à tous les trois est une vision de l’art que j’ai appelée, dans le catalogue d’une exposition à Venise, de l’expressionisme archétypal, une aspiration vers les formes essentielles, archétypales, quelques-unes renvoyant même au domaine des outils comme la vis du pressoir utilisée par Brancusi et surtout par Apostu dans son cycle bien connu « Papillons ». Quelle est votre place dans l’univers de l’art contemporain ?

Quoi vous dire, ce n’est pas simple de se placer dans un mouvement, une école, un courant artistique. Les notions que vous avez formulées me semblent bien vraies. Mais l’historien et le théoricien, l’amateur d’art me semblent bien plus compétents pour caractériser la création d’un artiste. J’ai pu penser, à plusieurs reprises, que l’élément omniprésent de ma création, regardée rétrospectivement, est le symbole. Mais je dis cela sous la condition d’une certaine réserve, puisqu’il m’est difficile de caractériser historiquement mon activité de création et je ne le souhaite pas d’ailleurs. Je suppose que l’historien, le théoricien, l’esthéticien vont le faire un jour. Concernant le symbole, je ne parle pas du symbolisme, bien sûr, ce mouvement artistique et esthétique dont j’ignore, d’ailleurs, s’il existe encore aujourd’hui. Il y a, de toute manière, un fil conducteur de mon activité, et cela est le mérite de l’école, de la tradition et de l’art roumain, qui trouve ses ressources loin dans le passé. Il s’agit de la civilisation d’une matière, le bois, celle dans laquelle nous vivons. C’est très beau, c’est impressionnant de me placer entre ces deux grands artistes que j’admire beaucoup, Brancusi et Apostu. C’est, bien sûr, l’histoire, la tradition et la civilisation du boisqui nous a placé dans ce contexte mais, en ce qui me concerne, je ne souhaite pas faire appel au folklore. Avoir recours au folklore c’est en quelque sorte se laisser un peu influencé, s’autoriserune petite imitation, flirter avec la tradition du monde où on est né. Or l’essentialisation de l’artest beaucoup plus que ça,Brancusi lui-même l’a démontré le siècle passé, et cela a été pour tous, pas seulement pour les Roumains, un repère très important.

Il est évident que vous avez dépassé le niveau folklorique dans votre art. Si nous pensons à quelques uns de vos motifs récurrents comme les orifices circulaires intégrés dansla structure de vos œuvres, ce qui suggère l’alternance du vide et du plein dans la philosophie orientale,je dirais même que vous êtes arrivé au stade de la méditation métaphysique, à l’essentialisation.

Il y avaitce sculpteur anglais qui admirait Brancusi, Henry Moore, qui excellait dans l’utilisation du vide, mais je me suis rappelé maintenant un moment important de ma vie. J’étais à Paris et un ami très proche, Constantin Tacou des « Cahiers de l’Herne », un éditeur français très important auquel j’étais lié heureusement par un lien de parenté, m’a présenté Mircea Eliade qui m’a dit : « Ah, j’ai vu vos œuvres. J’ai dit à Brancusi, dont les œuvres diffusent la lumière, d’essayer d’introduire la lumière dans la matière. Je pense que vous êtes sur le point d’atteindre ce stade important dans l’expression artistique ».

Ces vides dans vos oeuvres sont en fait des portes vers la lumière ?

Oui, ils introduisent la lumière dans la matière. J’ai accompli cette aspiration que Mircea Eliade avait formulée. Il avait vu déjà mes œuvres à Paris, au Musée Rodin, en 1971 et c’est alors qu’il m’a fait ce compliment. Il a publié également en 1985 un texte sur mon œuvre dans la revue « XXe Siècle », texte repris dans le catalogue de l’exposition de la Salle « Dalles ». J’ai voulu, à ce moment-là,une exposition d’envergure bien que ce n’était pas très facile de l’organiser. A vrai dire je ne peux pas dire que j’étais persécuté ; chacun faisait, en réalité, ce qu’il voulait et assumait les risques.

Vous avez connu George Apostuà Paris ou à Bucarest ?

J’ai connu George Apostu quand il était étudiant. J’ai été autrefois professeur d’anatomie artistique à l’Académie d’Art. Il était très jeune, nous nous fréquentions et nous nous appréciions l’un l’autre. Il était plus jeune que moi et débordant d’une vigueur exceptionnelle.

Vous travaillez depuis plusieurs années à un cycle d’œuvres intitulé « Oiseaux ». Un événement malheureux vous a fait vivre vous-mêmele mythe de Phénix. Qu’est-ce qui s’est passé ?

Je n’aime pas m’en rappeler. Enfin, pendant le Révolution de 1989, la veille du 24 décembre, je me trouvais dans mon atelier au moment précis où des feux s’y sont croisés, un provenant de la Télévision et l’autre d’une autre source que je ne connais pas. L’atelier a brulé en entier et tout ce qu’il y avait dedans avec. C’était très dur, beaucoup de mes œuvres ont brûlé, malheureusement, cette nuit-là, ainsi que ma correspondance avec une personne très importante, un Anglais qui avait connu Brancusi et tout ce que j’y avais accumulé pendant trente ans.

Vous avez tant souffert,si j’ai bien compris, que vous n’avez plus travaillé pendant un certain temps.

C’était, sans aucun doute, un moment très difficile, mais j’ai eu la sagesse de me rapporter à des événements beaucoup plus graves, pus douloureux, ce qui m’a aidé à équilibrer un peu mon état d’âme. La Bibliothèque Nationale brûlait sous mes yeux, des morts gisaient devant moi…j’assistais à des drames plus importants que le mien.

Lors de l’exposition actuelle au Musée National d’Art vous exposez avec votre épouse, Sultana. Sa peinture, réalisée dans une technique minimaliste, avec peu d’éléments graphiques mais une forte luminosité et une grande richesse chromatique se trouve en consonance avec vos œuvres. Qu’est-ce que vous pouvez nous dire de votre partenaire de vie ?

Nous sommes deux personnes qui avons cohabité d’une manière très heureuse sur deux plans importants : celui moral et celui spirituel, professionnel. Nous nouscomplétons l’un l’autre sur le terrain de l’art sans nous entrecroiser. Notre complémentarité expressive saute aux yeux, c’est pour cela que nous avons pensé à intituler l’exposition « Du bois et de l’or », deux matières essentielles. Ses œuvres ont une nature plus méditerranéenne que les miennes, d’un esprit plus nordique. Elle est attachée peut-être à l’aspect lumineux d’un art byzantin ancien, hérité par la spiritualité roumaine alors que moi je suis plus tendu, plus shakespearien dans ce que je fais. Cette manifestation arrive après une exposition que nous avons eue àl’Institut Culturel Roumain de Paris quinous a servi de répétition. Alors que nous n’avions pas l’habitude d’exposer ensemble, comme mari et femme, nous avons conclu finalement que cette juxtaposition de deux visions artistiques peut être très expressive. Nous avons exposé, ensuite, dans ma ville natale, Arad et dans une autre ville qui nous est chère, Oradea; c’était presque une répétition générale pour cette exposition. Celle-ci se veut non pas une simple présentation de ce que nous avons fait jusqu’à présent, mais une vraie composition, tel un compositeur ou un poète qui conçoit son oeuvre. Nous somme très contents de la manière dont elle a été composée, avec une structure presque classique de l’ensemble, avec introduction, développement et conclusion. C’est, je crois, la qualité de notre exposition.

J’ai remarqué que l’histoire,les symboles comme ceux du cycle « Trônes » ou même les poèmes médiévaux sont des sujets qui vous préoccupent. Est-ce que la période du Moyen Age vous fascine ?

Vous savez, l’histoire nous rapproche, nous fascine, nous bouleverse tous. Nous en avons besoin et moi, en ce qui me concerne, je m’y suis attaché d’une manière presque programmatique,vivant intensément les sentiments communs du monde dans lequel je suis venu. Je cherche toujours le sens primordial de l’histoire de mon peuple. D’autre part, je fais attention, quand je travaille, de ne pas tomber dans le pathétisme ou dans les phantasmes historiques et je défends ma rigueur par ces symboles qui représentent la quintessence de ce monde dans lequel j’évolue. Les grands thèmes de mon histoire sont des thèmes généraux. Tout le monde fait appel au thème historique, je possède probablement, quant à moi, un certain penchant naturel vers ce type de symbole, ce qui procure la force de mes objets artistiques.

Ce qui vous relie à Brancusi et Apostu est, je pense, un procédé utilisé fréquemment dans l’art majeur du siècle passé, le sérialisme, la reprise de motifs fondamentaux dans des œuvres exécutées pendant une longue période de temps.

Tous les créateurs ont, à un moment donné, un leitmotiv, une obsession, une passion ou un projet; c’est mon cas aussi. Parfois ils se sont répétés, chez mon épousé également.Un des premiers éléments, en ce qui me concerne, a été la charnière,cette articulation entre deux parties, élément emprunté à la fois à la nature et à l’intelligence humaine. Il y a eu après la période desbalancesou celle des structures, d’un constructivisme qui oscille entre abstrait, réalisme et fantastique. Nous, les praticiens de l’art, nous créons cette métamorphose, cette symbiose des choses presque sans le vouloir. Nous ne voulons pas trahir par des explications, par des mots, cetalent que nous avons d’engendrer des choses.

Quels ont été les maîtres de l’art universel qui vous ont ébloui à vos débuts ?

En tant qu’étudiant, il y a cinquante ans, j’avais, avant tout, l’exemple des trois grands de la sculpture roumaine, Jalea , Medrea , Han . Je découvrais, ensuite, les fameux Rodin, Bourdelle, Maillol, Despiaux de l’école française. Plus près de nous il y avait l’Yougoslave Mestrovic, qui avait fait en Roumanie trois œuvres exceptionnelles. Depuis le moment où j’ai pu faire le tour du monde et connaître les sources premières, celles de l’antiquité grecque, égyptienne et aztèque, j’ai eu la force de synthétiser. Je me suis détaché de la figuration lors d’un moment plus difficile, une sorte d’inquiétude douloureuse que j’ai ressentie en travaillant au monument Eminescu pour la ville de Cluj et que j’ai ressentie ensuite à Oradea, un sentiment qui m’a poussé à quitter ces monstres sacrés et à trouver la source plus profonde, plus authentique et plus personnelle de ma création.

Avez-vous connu le maître Ion Irimescu, le patriarche de la sculpture roumaine, qui a fêté cette année ses 98 ans ?

Etant donné ce qu’il a fait, étant donné son âge, j’ai une grande admiration pour cet artiste. Nous nous connaissons depuis cinquante ans, depuis que j’étais, moi, un débutant et lui, un artiste en pleine gloire, en pleine ascension. La vie artistique roumaine est très connectée à la personnalité de cet artiste, qui est traité avec le respect qui lui est dû.

Qu’est-ce que les célèbres monastères du Nord de la Moldavie, de Bucovine, représentent pour vous ?

Elles représentent une fierté nationale et quand on vit dans la poussière des champs on ne peut que rêver de l’air, de la lumière et de la beauté d’un tel coin divin. Les valeurs que l’histoire a créées à cet endroit sont uniques, ces monuments universels de la Bucovine et du Nord du pays sont un don d’inspiration divine. J’espère que le nouveau millénaireles berce et les porte dans ses bras pleinement conscient de leur entière valeur.

Est-il aussi difficile maintenant qu’il y a 100 ans de s’affirmer à Paris en tant qu’artiste plasticien ?

Paris est aussi saturé, aussi accompli artistiquement que l’attention se porte maintenant vers l’Amérique, le Japon, l’Allemagne, etc. J’ai exposé à Paris plusieurs fois, tous les artistes rêvent de s’épanouir dans cette métropole exceptionnelle. Je l’ai connue, j’en ai gouté de sa chair, nous n’avons pas vraiment partagé, Paris et moi, un repas de fêtes. Croire, en tant qu’artiste, que Paris ou une autre métropole n’attend que toi pour te pousser à te réaliser est une grande chimère.

Qu’est-ce que vous pensez des derniers expérimentations dans l’art : des « performances » aux « sculptures » du bulgare Christoqui consistent à emballer des superbes paysages montagneux, de l’art multimédia ou autre, des expérimentations à qui on réserve une place de plus en plus consistante, comme par exemple lors de la Biennale de Venise ?

L’âge me donne déjà la sagesseet moralement,indifféremment de mes sentiments les plus intimes, je les regarde comme quelque chose d’absolument naturel qui parfois peut même me fasciner. J’ai fait pareil dans ma jeunesse et je peux réaliser, grâce à mon professionnalisme et à mon intelligence, que certains phénomènes sont inévitables, doivent impérativement se produire. Si vous parlez de Christo, avec ses empaquetages pleins de fantaisie, essayez de penser aussi au soutien qu’il a et grâce auquel il peut se procurer des millions de mètres de ficelle et d’emballageplastique, mais ça c’est uneautre histoire. Il a réussi à s’imposer, il est un artiste reconnu. Le phénomène est obligatoire, il va, nécessairement, se produire. Je suis un homme relativement présent dans ce monde, tout en gardant une certaine distance, puisque je ne cherche plus la nouveauté à tout prix et je souhaiterais pour nos jeunes artistes qu’ils essayent d’apporter leur propre contribution et qu’ils cessent d’imiter, avec un retard de quatre, cinq ans, ces artistes en vue. Dans ce dernier cas, le monde ne peut que nous ignorer, mais si nous venons avec quelque chose d’original, d’expressif, il sera amené à nous regarder. C’est ce que je souhaite au mouvement artistique roumain. Je les regarde, je les salue, je ne suis plus professeur pour les encourager, je ne suis plus très proche d’eux, je ne les connais plus très bien, je les aperçois de temps à autre, mais je reste convaincu que l’authenticité et l’originalité restent les seules clés de la vérité artistique.

Quels souvenirs gardez-vous de vos participations à la Biennale de Venise ?

J’ai participé quatre fois à la Biennale de Venise, en 1968, 1972, 1980 et 1995 et j’ai été invité à un moment donné à exposer au Palais des Doges ; j’y étais donc assez présent. En 1968, quand j’y suis allé pour la première fois, le phénomène était en pleine ébullition. La présence à Venise a consolidé et bouleversé dans le même temps non pas mon travail de conception, mais les éléments même qui composent la mentalité et la pratique d’un artiste. Après avoir vu 100 sculptures représentant tous les continents et toutes les époques, après avoir reçu cette leçon extraordinaire qui consiste à voir ce qui a été fait dans l’histoire de la spiritualité humaine depuis les débuts jusqu’à nos jours et après avoir éprouvé un sentiment d’authentique fierté à la vue d’un Brancusi, j’ai trouvé le fondement de ma connaissance actuelle de l’art qui est pour moi inébranlable.

De quels autres grands créateurs roumains à l’étranger vous êtes-vous senti attiré ?

Parmi ceux dont je me suis senti lié à Paris c’étaient Ion Vlad, qui a été le chef de file d’une génération de sculpteurs, George Apostu et Victor Roman. J’ai connu ces trois artistes de très près et je les affectionne beaucoup. Toujours parmi les grandes figures de la spiritualité roumaine en exil je voudrais citer surtout HoriaVintila et, lié à ma profession, Horia Damian, ce peintre, constructeur, architecte exceptionnel. J’ai vu récemment quelques-unes de ses œuvres qui étaient magnifiques.

Quelles autres passions spirituelles avez-vous ?

Il y a au moins deux choses que je regrette énormément : le fait de n’avoir pas été initié à la connaissance de la musique et des mathématiques. Si c’était le cas, j’aurais eu la chance de devenir un artisan plus complexe. Je suis conquis par le pouvoir de métamorphose et par la rigueur de la musique. Si tous les autres arts font appel à une sorte d’illusion, la sculpture avec ses trois dimensions et la musiqueavec sa spatialité et sa sonorité me semblentapparentées. Je suis proche de la littérature également, spécialement de la poésie, je devrais aimerle théâtre mais j’aime plutôt lire les œuvres dramatiques que les regarder; je ne le dis pas pour me vanter, cela n’est pas mon mérite.J’ai choisi de me consacrer totalement à la sculpture plutôt que de cultiver un ou l’autre de ces arts, mais je peux les expérimenter d’une façon intense et authentique si j’y suis amené.

Qu’est-ce que vous attendez de la Roumanie du futur ?

Oh, ma Roumanie adorée, tantôt je l’aime tantôt je l’agonise d’injures. Tout le monde autour de moi parle maintenant de corruption. Eh bien, moi je rêve d’une corruption positive. Oui, j’attends l’avènement d’une corruption positive en Roumanie.

Dans la lignée de Constantin Brancusi, Ovidiu Maitec a marqué le xxe siècle par la modernité de son art. Il est l’un des rares artistes roumains à pouvoir voyager à l’étranger durant l’ère communiste alors que l’Europe est coupée en deux. Il peut ainsi montrer plusieurs fois son travail à la Biennale de Venise en 1995, symbole de sa consécration. mais aussi aux festivals internationaux d’art contemporain d’Édimbourg et de Bilbao.

Posted in Art | Tagged , , , , , | Leave a comment

Text and Time 117 (The Dancers)

Text and Time 117 (The Dancers), oil on canvas, 80×120 cm, 2017.

Work of Archetypal Expressionism, my new awarded art concept/movement.

The Archetypal Expressionism Statement

ARCHETYPAL EXPRESSIONISM lies between the two major paradigms of contemporary art, the figurative and the abstract. It represents the spiritual quest for common cultural roots, beyond the tragic accidents of history. It is a fascinating approach to rediscovering the Tahiti of our collective memory, through the shapes and the exotic figures of our inner lives. It is art suspended between the real and the imaginary and it needs rigor and mystery, arithmetic and lyricism, simplicity and paradox.

Although my work concept as a visual artist, that is ARCHETYPAL EXPRESSIONISM, could be considered a new one, it describes an immemorial artistic reality. Archetypal Expressionism is indeed a new concept and yet it echoes an ancient tradition in making art, also specific to cultures of a remote past. Strong colors, deformities and a special sensitivity to imagine the world are not exclusively the prerogatives of modern expressionists. Though most of the art experts have asserted that there are only two major paradigms, the figurative and the abstract, I intend to convince the arts community that even from primordial times we have had THE THIRD PARADIGM , the ARCHETYPAL ART. The archetypes have a secret power, because they have been used during thousands of years by a large amount of populations and they are now a part of our hidden inner life. That is why they have a special emotional impact on every human being.

Every major work of art begins with an archetype and ends in music, the most ineffable manifestation of time.

Posted in Art | Tagged , , , | Leave a comment

Severin’s Choice: Ion Bolocan

The Thinking

Artist Statement:
“A sculptor lives through his works, and that is why each one of his creations is – to him- a piece of his soul. Mainly, my sculptures represent the human body and no matter how hard I would try to avoid that, it is impossible, because humans are the most accomplished figures ever designed.” (Ion Bolocan)


“Ion Bolocan’s sculpture is an extremely well sustained and a very personal comment on modernity in art. Obviously, all Brancusian elements as well as Europe’s artistic Avant-garde are taken into account. Then his history with 3D, with the Renaissance-inspired figurative, help the artist to express the evolution of sculpture in modernity.” (Pavel Șușară, art critic, Romania)

The Lady from Chisinau

“Sculptor Ion Bolocan is an artist who uses as a main motive, the human figure, particularly the woman. The way he expresses himself is borderline figurative and abstract and you cannot fail to notice the harmony of the volumes, the balance between full and void […] [Bolocan’s]“Țipătul” (“The Scream”) makes me think of Edvard Munch, famous for his own “Scream”, reflecting the essence of the scream just like Brâncuși reflected in his Maiastra works the essence of the flight.” (Gheorghe Dican)

The Scream



The Portrait


Ion Bolocan

Curriculum Vitae

Ion Bolocan


Born on the 9th of October, 1961, Meseni, Orhei, Republic Of Moldova
1976- graduated the School of Arts for children in Orhei
1984- 1986 – Studied Arts at the Pedagogical University “Ion Creanga”, in Chisinau, Republic Of
Moldova. In 2005 he obtained a license in Art.
1992- probationery member of the Union of Artists
1993 – Official member of the Union of Artists in Republic of Moldova
2014 Official member of the Union of Artists in Romania
Personal Exhibitions
1997 – ,,Brancusi” gallery, Chisinau, Moldova
1999 – Asiart gallery,Backyard gallery,Wiesbaden, Germany
1999 Asiart gallery,Budingen, Germany
2001 – Asiart gallery, Dr Brunner& Partner , Titisse – Neustadt, Germany
2003 – Sv. Iono Gatves Gallery, Vilnius , Lithuania
2004 – Inter Art Gallery Reich, Koln, Germany
2009 – Stefan Kuerten & Art, Chateau de Luins, Luins, Switzerland
2009 Stefan Kuerten & Art, Ferme Sarasin – Salle de Saconnex, Geneva, Switzerland
2011- ,,Brancusi” gallery, Chisinau, Moldova
2012- Museum of History, Ramnicu Valcea, Romania
2013 Art Muzeum , Ploesti, Romania
Group Exhibitions
1990 – Native Language (limba noastra)
1991-1997 – Spring and Autumn Salons (Saloanele de primavera si de toamna )
1992 -Sculpture-92 (Sculptura-92)
1998 – Moldovian salons, The Central House of Arts, Moscow,Russia,
1998 Bienala of sculpture Arad
1998 Salons of Moldavia, Central House of Arts, Moscow ,Russia
1998 Bienala of sculpture, Arad, Romania
1998 Exhibition plainaer of sculpture, Museum of History, Chisinau, Moldova
2002- ,, La Intrsectie de milenii” Chisinau , Moldova
2002 Sculpture Exhibition Chisinau, Moldova
2003- Bienala International of Sculpture ,, Dante in Europe” edition XVI, Ravena, Italy
2006- Babel Center ,Utrecht, Holland
2006 European Council, Bruxel, Belgium
2008- ,,Contemporary Sculpture”, Chisinau, Moldova
2013 Trajan’s Column in contemporary art, Bukarest, Romania
2014 Parallax Art Fair, London, United Kingdom
2015 London Art Biennale, London, United Kingdom
2016 Art Safari, Bukarest,Romania
2017 Art Expo New York
Excellence Award, Romanian Academy, Ministry of Culture,Ploesti, 2013
Special mention for exellence, London Art Biennale 2015
Sculptures in public collections
Museum of Arts in Republic Of Moldova
Collection Bienalei of sculpture in Ravena city , Italy
Sculptures in private collections
Romania, Germany, Switzerland, Italy, France, Belgium, USA, Sweden, United Kingdom,
Mob: +373 69 27 62 69
E-mail : bolocan.ion.61 @
web: http://

Posted in Art | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Text and Time 116

Text and Time 116, oil on canvas, 50×70 cm, 2017. Work of Archetypal Expressionism, requested by an art collector from Bucharest, D.T., the follower of a famous family of intelectuals and boyards from Bukowina, my beautiful home-region.

Posted in Art | Tagged , , | Leave a comment