Un artist al timpului simultan: Constantin Severin

Un artist al timpului simultan: Constantin Severin

Monocromie. Galben, în Ierarhia Luminii – aşa cum îşi intitulează Constantin Severin unul dintre ciclurile esenţiale. Dincolo de cota autorului, dincolo de preţul cu care a fost vândută, pentru mine lucrarea Text şi Timp 95 (ulei pe pânză, 70×90 cm, 2013) are valoare absolută. Într-un savant şi subtil dialog ton sur ton, fusul – multiplicat pe două registre verticale – şi furca de tors – încadrată simetric – păstrează, după ce şi-au lepădat utilitatea, doar conturul pe care pictorul îl jertfeşte Abstractului. Culoarea, în doar câteva frecvenţe calde, îşi câştigă profunzimea prin aplicarea de straturi succesive.

A treia paradigmă

Galben şi Roşu. Monocromii în Ierarhia Luminii – sintagmă pe care artistul a descoperit-o în Caietele lui Mihai Eminescu. De ce galben şi roşu?, l-am întrebat. Pentru că, mi-a răspuns, galben şi roşu sunt culorile cu gradul cel mai mare de contiguitate cu fiinţa umană.
Suntem în proximitatea evenimentului şi trebuie spus că Global Art Agency l-a invitat pe Constantin Severin să participe la Târgul Internaţional de Artă din septembrie, deschis la Rotterdam, oraşul care anul acesta este Capitala Europeană a Culturii. Pentru acest show vizual de anvergură, la care participă 200 de artişti vizuali, dar şi galerii de artă din întreaga lume, pictorului român i-au fost selectate trei lucrări.
Artist vizual şi scriitor, Constantin Severin este membru al Grupului ”3rd Paradigm” împreună cu artiştii internaţionali Adrian Bayreuther (Germania), Alberto D’Assumpção (Portugalia), Olga Dmytrenko (SUA), Harriette Lawler (SUA) şi Izabella Pavlushko (Azerbaidjan). În arta contemporană a teoretizat un nou concept – expresionismul arhetipal: “Prin lansarea acestui concept în arta contemporană am dorit să transmit comunităţii artistice că noi avem încă din cele mai vechi timpuri A TREIA PARADIGMĂ, arta arhetipală, deoarece majoritatea experţilor de artă actuali consideră că avem doar două paradigme majore, figurativul şi abstractul. Arhetipurile au o putere secretă, deoarece au fost folosite în decursul a mii de ani de mari grupuri de populaţii iar acum fac partea din viaţa noastră interioară ascunsă. De aceea ele au un impact emoţional special asupra fiecărei fiinţe umane. Orice operă majoră începe cu un arhetip şi sfârşeşte în muzică, cea mai inefabilă manifestare a timpului.” Constantin Severin şi-a extins cercetările şi în domeniul filosofiei culturii, promovând un alt nou concept, post-literatura: “Post-literatura este un concept care ar putea să descrie tensiunile şi metamorfozele din câmpul creaţiei contemporane, încercările de coabitare şi chiar fuzionare între domenii care şi-au alcătuit profiluri autonome în decursul timpului – filosofia, arta şi ştiinţa/tehnologia. Aceste tendinţe devin tot mai numeroase şi pregnante în era realităţii virtuale, fiind precedate de anumite texte inclasabile ale unor autori precum Deleuze, Barth, Beckett, Derrida, Pynchon, Barthes, Zukovsky şi în special de scriitorul American Madison Morrison.” Studiul dedicat conceptului de post-literatură a fost publicat pe site-ul muzeului de artă contemporană Saatchi Gallery din Londra şi pe blogul Departamentului de Filosofie al Universităţii Greenwich din Marea Britanie http://deleuzeatgreenwich.blogspot.com/2007/01/texts-on-deleuze-derrida-on-deleuze.html). Artişti de talie internațională, precum Lily Yang din SUA (http://www.des.umassd.edu/yangx/virtualart/), au recunoscut impactul conceptului de post-literatură asupra operei lor şi au creat lucrări de post-literatură. Expoziţiile sale personale din România şi din străinătate, Text şi Timp, Semnele Timpului (Germania, 2004 şi 2005), Metaforele Timpului, Identităţi Matrioşka, Oraşul Alchimic, Suceava mea arhetipală (Norvegia, 2009), Text şi Timp: Expresionismul Arhetipal (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, 2009) etc. s-au bucurat de succes în spaţiul european. Trei dintre expoziţiile sale au fost promovate de EuroNews. Multe dintre lucrările lui Constantin Severin se află în colecţii particulare din România, Germania, Canada, Anglia, Finlanda, SUA, Norvegia, Italia, Elveţia şi Ucraina.

Canonul pictorului

Text şi Timp 95 îi dă privitorului senzaţia de familiar şi, în acelaşi timp, de magic. Este senzaţia pe care am avut-o urmărind o secvenţă din varianta integrală a filmului Solaris, secvenţă la care – după cum spunea istoricul de film Dmitri Salînski, unul dintre reputaţii exegeţi ai lui Andrei Tarkovski – regizorul a renunţat, la montaj, fiindcă i s-a părut… calofilă: la un moment dat, pe staţia cosmică, întreaga cabină a lui Kris se tapetează cu fragmente geometrice de oglindă, iar în acest diamant sui-generis se răsfrâng, în zeci de imagini, cele două femei din viaţa lui – mama şi Hari – “fantome reale”, cum spune profesorul Salînski, produse de planeta Solaris. Personajele ”se privesc în oglindă: este ” (Dmitri Salînski, Canonul Lui Tarkovski, traduceare de Elena Dulgheru, Ed. Arca învierii, Bucureşti, 2012). Legătura dintre această secvenţă – care poate fi generic redusă la fotogramă, fără ca impactul cu receptorul să fie diminuat – şi lucrarea lui Constantin Severin este, fără îndoială, subliminală. Reală însă. Şi supusă analizei din măcar două motive. Primul este răspunsul posibil la întrebarea dacă nu cumva Oceanul din Solaris nu conţine arhetipul (în măsura în care Oceanul funcţionează ca instanţă supremă. Şi funcţionează!). Pentru cel de-al doilea voi face din nou recurs la Canonul Lui Tarkovski, pentru că Dmitri Salînski se opreşte asupra arhitecturii tarkovskiene: “Secţiunea de aur conservă în sine impulsul eclezial al altarului, al permanentei transformări a materialului în imaterial. Acest sfânt impuls a fost simţit de vechii greci şi de egipteni, de italienii din epoca Renaşterii şi de constructorii ruşi de catedrale… De aceea, punctele secţiunii de aur merită să fie numite puncte ecleziale de sacrificiu sau puncte-de-altar”. În Solaris, Salînski vorbeşte despre principiul anfiladei (al dispunerii liniare a unor elemente arhitectonice de acelaşi fel), principiu “care permite spargerea unităţii spaţio-temporale a filmului prin introducerea altor spaţii şi timpuri, se realizează la Tarkovski nu doar prin procedeul , ci şi prin intermediul privirii personajelor, ceea ce vom numi aici sau ”. Mutatis mutandis, impresionează în acest ciclu, Ierarhia Luminii, rigoarea geometrică şi preocuparea programatică pentru “permanenta transformare a materialului în imaterial”. Demers perfect posibil, fiindcă pentru Constantin Severin timpul istoric nu există. Arta lui este o manifestare a Timpului absolut –trăire simultană. În fastuoasele monocromii din Ciclul Ierarhia Luminii, în spectaculoasele dezvoltări de culoare din Ciclul Text şi Timp, el actualizează elemente de identitate ale culturilor noastre străvechi – Gumelniţa, Hamangia, Cucuteni – şi le pune în dialog cu operele maeştrilor pentru a rodi contexte noi, capabile să emoţioneze acum şi aici. Prin ceea ce poate părea un gest recuperator sau integrator în sens postmodern se realizează, în fapt, consubstanţializarea arhetipului cu sinele creator, dar şi cu cel receptor, într-un act de iubire desăvârşită. În aceste două cicluri plastice, Constantin Severin se întâlneşte fericit cu Tarkovski: arhetipul cultural devine “privire a memoriei”. O privire a memoriei care se manifestă prin simboluri actualizând, punctual, elemente de formă şi, respectiv, cromatice din opera lui Brâncuşi sau a lui Ion Ţuculescu, o privire a memoriei care ne face să ne întâlnim cu Tânăra cu hermină a lui Leonardo da Vinci, Giovanni Arnolfini şi Geovanna Cenami de Jan van Eyck, cu Papa Inocent al X-lea de Velazquez sau Atelierul lui Jan Vermeer.

Et in Tahiti ego …

Artistul are tentaţia de a călători, vertical, spre origini şi vocaţia descoperirii, în înalt, a rădăcinilor. Reuşeşte să coboare mintea în inimă, să fie şi conceptual, şi emoţional. Iar datorită rigorii cu care administrează spaţiul pânzei, lucrările sale îi dau privitorului senzaţia de monumental. Se cade reiterat aici faptul că autorul expresionismului arhetipal îi consideră pe Brâncuşi, Ţuculescu, George Apostu, Paul Neagu sau Ovidiu Maitec precursori ai acestui curent înnoitor, despre care – în numărul din luna septembrie 2014 al revistei Casa Lux – mărturiseşte: „Expresionismul arhetipal îşi găseşte locul între cele două paradigme majore ale artei contemporane, figurativul şi abstractul. Reprezintă o căutare spirituală a rădăcinilor comune, aflate dincolo de accidentele tragice ale istoriei. O artă suspendată între real şi imaginar, ce necesită rigoare şi mister. Arhetipul este un simbol universal. Câmpurile arhetipale sunt reale, un mister al universului.”
Deşi Ciclul Copiii lui Gauguin nu este conceput în paradigma expresionismului arhetipal, Constantin Severin integrează ludic mărcile acestui curent într-un discurs epic-figurativ cultural. Fără a ştirbi din profunzimea şi din intensitatea emoţională a gestului plastic, pictorul alătură portretului – un copil imaginar al lui Gauguin sau Frida Kahlo – fie un arhetip utilitar (un fus de tors lână pentru Copilul lui Gauguin), fie unul spiritual (o statuetă a unei culturi primare pentru Acesta-i expresionismul arhetipal!).
Foarte interesant mi se pare faptul – şi aici îl bănuiesc pe Constantin Severin că a acţionat în mod programatic – că în aceste trei cicluri până acum analizate titlurile lucrărilor glisează şi trec hotarul, asfel încât, spre exemplu, atât în Ciclul Ierarhia Luminii (Monocromii), cât şi în Ciclul Text şi Timp (Expresionismul arhetipal), lucrările, înseriate, poartă titlul: Text şi Timp. Iar în ciclul Copiii lui Gauguin, portretul Fridei Kahlo este intitulat Acesta-i expresionismul arhetipal! Aş îndrăzni să-mi imaginez cum artistul, asemenea lui Kris, protagonistul din Solaris, primeşte, în lucrările sale, vizita celor născuţi de Ocean. Oceanul numit, în cazul de faţă, Tahiti. Tahiti este locul geometric în care amintirile noastre se contopesc cu memoria universală: imaginarul nu este nici consecinţă, nici construct al experienţelor din real, ci, scurtcircuitând realitatea, îi dă omului, chiar înainte de a fi artist, aşa cum pictorul Constantin Severin spune, harul de „creator de fantasme”.

…
Am putea crede despre Ciclul Mănăstiri că se află în afara paradigmei Severin. Mănăstirile din Bucovina, surprinse în culori care succed realitatea, tinzând cu evidenţă spre cromatica expresionistă, fac legătura între cer şi pământ. Sfinţii, zugrăviţi în post, rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, pot răspunde oricăror întrebări. Ei sunt arhetipuri vii. Şi iar îmi place să cred că Mănăstiri este capitolul etiologic al întregii opere a lui Constantin Severin.

Marina ROMAN (Studiu pentru revista Mişcarea Literară, Bistriţa)

Advertisement