Severin’s Choice: Ştefan Radu Creţu

Sensus Propero by Ştefan Radu Creţu. Photos by 418 Contemporary Art Gallery, Bucharest, Romania

Sensus Propero by Ştefan Radu Creţu. Photos by 418 Contemporary Art Gallery, Bucharest, Romania

From Duchamp to the post-1989 Pegasus. An Essay on Sculpture as a Playful Game

Playfulness is a dimension overlooked in art, often neglected to the detriment of depth or tragic. It is a dimension which remains linked to an epoch of experiment and chance, and until Dada, it was unconceivable that art could be mocked at. The transition from conservatism to modernism was violent, and artists, these “enfants terribles” have explored with thirst and curiosity all that was not considered in the previous eras. As the 20th century was one of speed and of the great discoveries, the 21st century is, until now, auspiciously and selectively, an extension of a world of all possibilities. Fighting for freedom and rights has been refined, freedom of expression is, at least apparently, unlimited, and artists have everything at their disposal, from materials to ideas. Only filters and selections differ from the past.
In this carousel of all possibilities, Ştefan Radu Creţu has set his attention on several less explored topics and techniques – such as animals and electrical circuits – with unexpected outcomes such as a combination of linear drawing, three-dimensional volumes, synthetic fabrics brightly coloured, and rudimentary electrical circuits. Ştefan stood out so far with works bearing Latin titles inspired from the world of animals and insects, who invite non connoisseurs to open Zoology or Entomology dictionaries. Is it a bird, an animal? Or maybe an insect? This is what we may wonder, amazed in front of the plain shapes sharply cut, half abstract, superimposed to mysterious and heavy volumes. Or hydrodynamic shapes, suspended and mobile. The surprise of a technological field may engender initially some confusion and then a sort of endless interpretation. Like when you hear for the first time a foreign language and try to make sense to new sounds and associate them to something familiar. Even if you forget the title instantly, the image will remain in the memory for a long time. Monsters and fantastic creatures don’t necessarily have a face not until we see a picture, and after seeing it, that’s it!


The archetype will remain in the memory and all variations discovered lately will be compared instinctively with the prototype. For me, as I am not a connoisseur, Coccinella nonpunctata is firstly Ştefan Radu Creţu’s work and only after it will turn into a ladybird, and this will be repeated with every work.
Kinetic art is rooted back in the Avant-garde and is synchronous with the progress of science and the insertion of the Dada spirit in the consciousness of artists. Kinetic Art refers both to the illusion of movement, as well as to movement itself, generated voluntarily by circuits and electric impulse, which is the case of our artist. A precursor of Kinetic Art as optical illusion was Marcel Duchamp, with his famous painting Nude descending a staircase (1913), but the same expressive level is to be found also in the Italian futurists, active previously – such as Boccioni, Balla, Carra, who were interested in rendering speed and dispersion by using the means of painting. Later on, Alexander Calder, Jean Tinguely and Eduardo Paolozzi have also experimented the illusion of movement in their works.
Beyond the metaphysical connotation of movement in Visual Arts (which are considered, by definition, static), Kinetic Art has a purely physical, commensurable and dynamic dimension. Unlike the modern artists quoted above, Ştefan Radu Creţu doesn’t work with the illusion of movement, but with movement itself. A further innovation and distance as compared to the consecrated sculpture. His works cannot be worshiped, embraced (they may sting!) and cannot be remembered the way we remember human things. The sphere becomes a labyrinth. Light in his works doesn’t surround and hide, but dissects and misleads. The artist is an extension of his work, the portrait of a sportsman – inventor, redheaded and eccentric, who has learned mechanics while repairing his bike. And if Duchamp’s bicycle wheel has changed the perception of art on the pedestal, Ştefan’s Pegasus has turned his chisels into screwdrivers. “What goes around, comes around”, as English say. The forced bracket is meant to highlight a specific peculiarity and not to create a pantheon of Kinetic Art. Undoubtedly, right now, in a few thousand different points on the globe, simultaneously, one boy is repairing his bicycle.

Simona VILĂU, August 2014

Ştefan Radu Creţu is represented by

418 Contemporary Art Gallery

Intrarea Armașului 12, sector 1, București
Tel: +40 211 78 33 Mobil: +40 747 480 630


Ştefan Radu Creţu

Stefan Radu Cretu was born in 1983, in Campina, Romania. He studied at the Art and Design University in Cluj and graduated from the Ceramic-glass-metal department in 2006. In 2005 he received an Erasmus grant for one year at the Fine Art Academy, Wroclaw, Poland. In 2008 he achieved his master degree in sculpture at the National University of Arts in Bucharest. In 2013 he became a PhD candidate in Visual Arts at the National University of Arts in Bucharest
The force that has in present times the greatest impact over people’s lives is technology. Still the continued progress proved to be deceiving. It didn’t always coincide with the real needs of the human individual. Progress has created a complex human being, with more material needs, a human being which is more interested by the artificial and the fruitless.
A complicated man, always disgruntled, less secure of himself, less free. He has renounced at that what is essential for him, to become an artificial being. This man is no longer the creator of technology, but one that is dependent and controlled by it. Stefan Cretu’s works emphasizes this obsession with progress, this fusion between nature and technology that seems to be more and more the final goal of humankind. The evolution obsessed man makes many errors in his attempt to improve nature and sometimes these errors are carried away to the extreme. Our return to nature and its technologies doesn’t mean that we are involving to a more primitive life style or that we are giving up progress in its entirety, but reflects more a suggestion for simplicity. This arcadian existence will give man a greater certainty, freeing him from the burden of the futile and absurd elements of everyday life.

Born on 26th of January 1983, Campina, Romania.
2008 MA at National University of Art, Bucharest, Sculpture Department
2006 BA at University of Visual Arts and Design, Cluj Napoca, Ceramics-Metal-Glass Department
2005 Socrates Erasmus study mobility, Fine Arts Academy, Wroclaw, Poland

2014 “Sensus Propero”, 418 Gallery, Bucharest, Romania (solo)
2013 “Disambiguation” Palatele Brâncoveneşti, Galeria Cuhnia, Bucharest, Romania (solo)
2013 “Oestridae Dominant”, “Proiect 1990”, Piaţa Presei Libere, Bucharest (solo)
2013 “Workshop at the Danube VI”, 418 Gallery, Bucharest, Romania (group)
2013 The Art of Living Pop-up Art Gallery, Bucharest, Romania (group)
2012 “Workshop at the Danube V”, 418 Gallery, Bucharest, Romania (group)
2012 “Paratarrasius Hibridus” 418 Gallery,Bucharest, Romania (solo)
2012 “ Workshop at the Danube IV”, 418 Gallery, Bucharest, Romania (group)
2010 “Lipsus”, Raku 25 Gallery, Sangeorz Bai, Romania (group)
2010 “Destination Moon”, Piedica’n talpa group, The Council Tower, Sibiu, Romania (group)
2009 “Formă şi dialog”, Raku25 Gallery, Sângeorz Bai, Romania (group)
2009 “Poartă în casă / Gate in House”, Stadt und Kreisbibliothek Heinrich Heine, Schmalkalden, Germany (solo)
2007 “Fermoar/ Zip”, (sculpture), Rusciori Park, Rusciori (Sibiu) (solo)
2006 “Porţile cuvantului/ Gates of Word”, Fedes Hall (Irecson Institute), Bucharest (solo)

2014 Workshop at the Danube VII, Cetate Romania
2013 Workshop at the Danube VI, Cetate Romania
2012 Workshop at the Danube V, Cetate, Romania
2011 Workshop at the Danube IV, Cetate, Romania
2011 European music and art festival, Mazieres de Touraine, France
2011 “Ars et Sequentia”, Culture Festival, Monchenholzhausen, Germany
2010 “Caravan of Culture”, Regionale !0, Festival of contemporary art, Austria
2009 ”Cisart”, Symposium of Contemporary Art, Cisnădie, Romania
2009 “Plastic Schmalkalden”, International art symposium, Schmalkalden, Germany
2007 “The Art of Culture”, International Symposium of Contemporary Art, Rusciori, Romania



Posted in Art | Tagged , , , , , , | Leave a comment

’’Pe toţi istoria ne apropie, ne fascinează, ne tulbură’’


Dialog cu sculptorul Ovidiu MAITEC

’’Ovidiu Maitec, un nume ale cărui blânde sonorităţi amintesc de atingerea de mătase şi de lumină, cu striaţii de amurg, a lemnului. După dispariţia unor monştri sacri precum Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu, Apostu, pe care din păcate nu am avut prilejul să-i cunosc personal, nu puteam rata întâlnirea cu Maitec, un personaj shakespearian, un Hamlet al artei româneşti. Ceea ce m-a frapat de la început au fost modestia şi timiditatea cu care m-a primit, dar mai ales discrepanţa dintre vârsta reală (avea atunci 79 de ani) şi tinereţea incredibilă pe care o degaja toată fiinţa sa, de la acea agilitate şi nonşalanţă a mişcărilor trupului sprinten şi până la privirea încărcată de vibraţii interioare, gata să ricoşeze instantaneu în propriul adânc, din care îşi trăgea sevele de flacără înnoptată.’’ (Fragment din romanul ’’Iubita lui Esto’’, editura Curtea Veche, 2010).

Maestre, probabil dvs. şi George Apostu sunteţi cei mai importanţi sculptori români din perioada de după Brâncuşi. Cred că ceea ce vă leagă în primul rând pe toţi trei este o viziune asupra artei pe care am denumit-o, în catalogul unei expoziţii de la Veneţia, expresionism arhetipal, o aspiraţie spre formele esenţiale, arhetipale, unele dintre ele provenind chiar din zona utilitarului, cum ar fi şurubul de teasc folosit de Brâncuşi, dar mai ales de Apostu, în renumitul ciclu ’’Fluturi’’. Dvs. unde vă regăsiţi în universul artei contemporane?

Ştiu eu, poate că nu este simplu să te încadrezi într-o mişcare, într-o şcoală, într-un curent. Ceea ce-mi formulaţi ca noţiuni îmi par reale. Sigur, istoricul şi teoreticianul, amatorul de artă sunt aproape mai competenţi să caracterizeze la un moment dat o creaţie a unui artist. De câteva ori mi-a trecut prin cap că simbolul în general domină în activitatea mea, privită dintr-o perspectivă mai îndelungată. Spun asta cu oarecare reţinere, pentru că nu o pot defini istoric foarte precis, nici nu-mi propun acest lucru. Istoricul, teoreticianul, esteticianul, bănuiesc că într-o zi o să facă acest lucru. În ce priveşte simbolul, desigur nu mă pot referi la simbolism, despre care nu-mi dau seama cât funcţionează, sau dacă mai funcţionează această mişcare artistico-estetică. Oricum există ceva comun, şi e meritul şcolii, tradiţiei şi artei româneşti, al resurselor ei mult aduse din urmă. Ea este civilizaţia materialului, a lemnului în care noi toţi trăim. Ce frumos, ce impresionant mă plasaţi între aceşti doi mari artişti pe care-i admir, Brâncuşi şi Apostu. Desigur, istoria, tradiţia şi civilizaţia acestor materiale ne-a plasat în această posibilitate, dar eu, cel puţin, nu doresc să recurg la folclor. A recurge la folclor este un fel de mică influenţă, mică imitaţie, o cochetărie cu tradiţia unei lumi în care te-ai născut. Este mult mai mult ceea ce însuşi Brâncuşi a demonstrat în secolul trecut, esenţializarea artei, care ne-a fost tuturor, nu numai românilor, un ghidaj foarte important.

Este evident că aţi depăşit stadiul folcloric în arta dvs. Aş spune că aţi reuşit să atingeţi treptele meditaţiei metafizice, ale esenţializării, dacă ne gândim numai la unele motive recurente, cum ar fi acele orificii circulare integrate în structura operelor, care sugerează alternanţa golului şi a plinului din filosofia orientală.

Există pe plan mondial acel sculptor englez care-i aducea un omagiu lui Brâncuşi, e vorba de Henry Moore, care excelează în ceea ce spuneţi, prin folosirea golului, dar mi-am adus aminte acum un moment semnificativ din viaţa mea. Eram la Paris, şi cineva apropiat, un foarte important editor francez, Constantin Tacu de la ’’Cahiers de l’Herne’’, care din fericire îmi era şi rudă, mă prezenta lui Mircea Eliade, care mi s-a adresat astfel: ’’A, v-am văzut lucrările. I-am spus lui Brâncuşi, al cărui material radiază lumina, să încerce să introducă lumina în material. Uite, cred că dumneata te apropii de acest pas important în expresia artistică’’.

Aceste goluri din creaţia dvs. sunt practic nişte porţi pentru lumină?

Da, ele introduc lumina în material. Am beneficiat de această remarcă, de acest deziderat superior pe care Mircea Eliade l-a formulat. El îmi văzuse lucrările la Paris, la Muzeul Rodin, în 1971, şi la acea întâlnire mi-a făcut acest compliment. A şi publicat un text excepţional despre opera mea, în anul 1985, în revista ’’Secolul 20’’, preluat şi în catalogul expoziţiei de la Sala ’’Dalles’’. Vroiam atunci să fac o demonstraţie mai largă, deşi nu-mi era foarte la îndemână s-o fac. Nu aş putea spune că eram neapărat persecutat, în fond fiecare putea să facă ce dorea pe riscul său.

Pe George Apostu l-aţi cunoscut la Paris sau la Bucureşti?

Pe George Apostu l-am cunoscut încă din perioada când era student. Eu am fost un timp asistent şi profesor la catedra de anatomie artistică a Academiei de Artă. El era foarte tânăr, ne vedeam şi ne preţuiam unul pe altul. Era mai tânăr decât mine şi plin de vigoarea lui excepţională.

De foarte mulţi ani lucraţi la un ciclu intitulat ’’Păsări’’. Ştiu că o întâmplare nefericită a făcut să retrăiţi chiar dvs. mitul păsării Phoenix. Cum a fost posibil?

Nu prea îmi place să-mi amintesc. În sfârşit, în timpul revoluţiei, în ajunul lui 24 decembrie, mă aflam în studioul meu exact în timpul încrucişării unor focuri provenite de la Televiziune şi de la o altă sursă. Atelierul a ars complet, cu tot ce era adunat acolo. A fost un moment dur, au ars din păcate în noaptea aceea foarte multe lucrări, arhiva mea, corespondenţa cu un om foarte important, un englez care l-a cunoscut pe Brâncuşi, tot ce aveam adunat acolo în 30 de ani.

Am înţeles că aţi suferit atât de mult, aţi fost atât de marcat încât o perioadă de timp nu aţi mai lucrat.

A fost evident un moment dur, însă am avut instinctul şi înţelepciunea să mă raportez la lucruri mult mai dureroase, mai grave, fapt care îmi echilibra puţin sufleteşte starea de atunci. Vedeam cum arde Biblioteca Naţională, în faţa mea erau morţi … deci îmi echilibram sentimentul văzând drame mai importante decât ale mele.

La actuala expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă, expuneţi împreună cu soţia dvs., Sultana. Pictura sa, realizată într-o manieră minimalistă, cu puţine elemente grafice, dar cu o puternică luminozitate şi o mare bogăţie cromatică, se află într-o fericită consonanţă cu lucrările dvs. Ce ne puteţi spune despre partenera dvs. de viaţă?

Suntem doi oameni care în mod fericit am convieţuit pe două planuri mari: cel uman, o relaţie absolut fericită, şi cel moral, spiritual, profesional. Ne completăm, fără să ne intersectăm, în fenomenul artistic. Lumea descoperă această complementaritate expresivă, de aceea poate ne-am şi gândit să intitulăm expoziţia ’’Lemn şi aur’’, aceste două materiale de bază. Ea vine cu un aer mai mediteranean decât lucrările mele, care sunt mai dramatice, mai de nord ca material. Ea e puţin legată poate de partea luminoasă a unei arte bizantine, vechi, moştenite în spiritualitatea românească, iar eu sunt mai tensionat, mai shakespearian în ceea ce fac, în simbolurile mele. Această manifestare vine după un exerciţiu făcut într-o expoziţie de la Centrul Cultural din Paris, unde am început să expunem împreună. În ciuda obiceiului de a nu expune împreună soţ şi soţie, am considerat că este foarte expresivă această juxtapunere a două viziuni artistice. Pe urmă am mai expus amândoi în oraşul meu natal, Arad, şi într-un alt oraş apropiat nouă, Oradea, aproape o repetiţie generală pentru această expoziţie. Ea se doreşte să fie nu o simplă etalare a ceea ce am făcut sau a lucrărilor la care ţinem, ci însăşi expoziţia să fie o compoziţie, aşa cum un compozitor sau un poet compun. Suntem foarte mulţumiţi de felul în care a fost compusă, de rezonanţa ansamblului, aproape elementar, cu introducere, desfăşurare şi încheiere. Cred că aceasta este partea valoroasă a expoziţiei noastre.

Am remarcat că sunteţi preocupat şi de momente ale istoriei noastre, de simboluri ca în ciclul Tronuri, chiar de unele poeme medievale.Vă fascinează perioada Evului mediu?

Ştiţi, pe toţi istoria ne apropie, ne fascinează, ne tulbură. Avem nevoie şi noi de acest lucru, dar în mod special, aproape programatic, trăindu-mi foarte intens sentimentele generale ale lumii în care am venit, m-am ataşat ei şi mă tulbură. Caut mereu sensul major al istoriei neamului meu. Pe de altă parte, lucrez cu grija foarte puternică de a nu cădea nici în patetism, nici în fantasmagorii istorice, apărându-mi rigoarea prin aceste simboluri care sunt elementele, cristalele acestei evoluţii în care exist. Temele mari ale istoriei mele sunt teme generale. O lume întreagă cultivă tema istorică, eu beneficiez probabil de o anumită înclinaţie a mea naturală spre aceste simboluri, fapt care-mi dă forţa însăşi a obiectului meu artistic.

Ceea ce cred că vă mai leagă de Brâncuşi şi de Apostu este un procedeu folosit frecvent în arta majoră a secolului trecut, serialismul, reluarea unor motive fundamentale în lucrări executate într-o lungă perioadă de timp.

Toţi creatorii au la un moment dat un leitmotiv, o obsesie, o pasiune sau un ţel, care există şi la mine. Sigur, pe parcurs ele s-au repetat, ca şi la soţie. În cazul meu începuse cu un element venit şi din natură, dar şi din inteligenţa umană, ca de pildă balamaua, această articulaţie între două părţi. A urmat perioada cumpenelor, apoi influenţat probabil de mişcarea artistică generală din anii ’60, momentul structurilor, al unui constructivism care balansează între abstract, realism şi fantastic. Noi, practicienii, creăm această metamorfoză, simbioză a lucrurilor aproape fără să vrem. Nu vrem să trădăm prin explicaţii, prin cuvinte, această parte a actului nostru de a face lucruri.

În căutările dvs. de început, care au fost maeştrii artei universale care v-au atras cel mai mult?

Ca student, acum 50 de ani, am pornit şcolăreşte şi-i aveam pe cei trei, triumviratul sculpturii româneşti, Jalea, Medrea, Han. Pe urmă îi descopeream pe faimoşii pe plan mondial Rodin, Bourdelle, Maillol, Despiaux, din şcoala franceză. Mai aproape de noi, îl aveam pe iugoslavul Mestrovic, care făcuse în România trei lucrări excepţionale. Dar în momentul în care am ajuns la sursele prime, din antichitatea greacă, egipteană sau aztecă, având şansa să înconjur pământul şi să văd aceste mari capete istorice ale artei şi ale lumii, am avut tăria să pot sintetiza. Într-un moment mai dificil, în care realizam monumentul Eminescu pentru oraşul Cluj, apoi la Oradea, un fel de frământare dureroasă m-a făcut să mă desprind de figurativ, să părăsesc aceşti mari monştri sacri şi să-mi găsesc sursa mai adâncă, mai autentică, mai personală a creaţiei mele.

L-aţi cunoscut pe maestrul Ion Irimescu, supranumit patriarhul sculpturii româneşti, cel care a împlinit anul acesta 98 de ani?

Am o mare admiraţie pentru acest artist, şi prin vârstă şi prin tot ce a făcut. Ne cunoaştem de 50 de ani, când eu eram proaspăt debutant, iar el era deja în plină afirmare, în plină glorie. Viaţa artistică românească este puternic legată de personalitatea acestui artist, având admiraţia cuvenită pentru el.

Ce reprezintă pentru dvs. nordul Moldovei, Bucovina, celebrele mănăstiri de acolo?

Este o mândrie naţională, iar când trăieşti din când în când în praful unei câmpii nu poţi decât să te gândeşti la splendoarea aerului, luminii şi frumuseţii unui capăt de ţară dumnezeiesc. Valorile pe care istoria şi le-a creat acolo sunt la fel de unice, iar aceste monumente universale ale Bucovinei, ale nordului ţării sunt un dar, un har dumnezeiesc. Sper ca acest mileniu să le ţină în braţe şi să le poarte cu o deplină conştiinţă a valorii lor.

Este la fel de greu ca acum 100 de ani să te afirmi la Paris ca artist plastic?

Parisul este atât de plin, atât de împlinit încât se mută atenţia în America, Japonia, Germania, etc. Am expus de câteva ori acolo, toţi artiştii visează să se împlinească în această metropolă excepţională. Am văzut-o, am muşcat din ea, nu ne-am aşezat deplin la masa belşugului, nici metropola nici eu. Este o himeră pentru mulţi artişti faptul că Parisul sau alte mari metropole îi aşteaptă de la aeroport să se realizeze.

Ce părere aveţi de experimentele de ultimă oră, care ocupă spaţii tot mai consistente, de pildă la Bienala de la Veneţia, arta multimedia sau altele, de la performance la ’’sculpturile’’bulgarului Christo, care constau în ambalarea unor superbe peisaje montane?

Prin vârstă, deja buna cuviinţă funcţionează, dar moral, indiferent de sentimentele mele mai intime, mai ascunse, pentru că în tinereţea mea am făcut acelaşi lucru, şi pentru că sunt atât de bun profesionist şi suficient de deştept să-mi dau seama că fenomenele sunt inevitabile, este timpul lor, ele trebuie să se producă, le privesc ca pe un lucru absolut natural şi uneori fascinaţia lor este reală. Dacă îl citaţi pe Christo Botev, cu ale lui ambalări pline de fantezie, gândiţi-vă şi la ce soclu stă în spatele lui şi îi furnizează milioane de metri de sfori şi folii, dar asta e o altă chestiune. A reuşit să se impună, este un artist înregistrat şi recunoscut. Fenomenul este obligatoriu, în mod necesar trebuie să se producă. Ce aş dori însă, pentru că sunt un om relativ prezent în fenomenul acesta de la anumită distanţă, aceea care nu mai cochetează cu lucruri neapărat originale, şi nu forţează nota noului, este ca tinerii noştri artişti să încerce să nu o facă cu o întârziere de 4-5 ani, să-i mimeze pe aceia, ci aceia să audă despre aportul lor de aici. Altfel, aceia efectiv n-au timp să se uite la noi, dar dacă apărem cu un aport original, expresiv, în mod sigur ei vor fi atenţi şi la ce se întâmplă la noi. Asta vreau să se producă în mişcarea artistică românească. Îi salut, îi privesc, nu mai sunt profesor să-i încurajez, nu mai sunt foarte apropiat, nu-i mai cunosc, din când în când îi întrezăresc, dar autenticitatea şi originalitatea sunt până la urmă singurele chei ale adevărului artistic.

Ce amintiri aveţi de la participările la Bienala de la Veneţia?

Am fost de patru ori la Bienala de la Veneţia, în 1962, 1972, 1980 şi 1995, invitat la un moment dat să expun chiar în Palatul Dogilor, deci m-am bucurat de prezenţa acolo. Atunci când am fost prima oară, în 1968, fenomenul era în plină frământare. Prezenţa la Veneţia mi-a consolidat dar mi-a şi răscolit la un moment dat nu neapărat concepţia, ci însăşi părţile care se constituie în mentalitatea şi în practica unui artist. În momentul în care am văzut 100 de sculpturi din toate continentele şi din toate epocile adunate la un loc, când am avut în faţă această lecţie extraordinară de a vedea tot ce s-a produs în amplitudinea istorică a spiritualităţii umane, şi când am dat acolo şi de un Brâncuşi, iar sufletul mi s-a umplut de sentimentul de mândrie autentică, am găsit baza înţelegerii pe care o port acuma şi sunt sigur de ea.

De care alţi mari creatori români din străinătate v-aţi simţit atras?

Cei de care m-am simţit mai legat în perioada de la Paris au fost Ion Vlad, care a fost şeful unei generaţii de sculptori, apoi George Apostu şi Victor Roman. Pe aceştia trei i-am văzut foarte de aproape şi ţin la ei. Tot dintre marile figuri ale spiritualităţii româneşti din exil aş vrea să-i citez în special pe Horia Vintilă, iar legat strict de profesia mea, pe Horea Damian, acest pictor, constructor, arhitect excepţional. De curând i-am văzut nişte lucrări extraordinar de frumoase.

Ce alte pasiuni spirituale aveţi?

Cel puţin două lucruri regret imens: aş fi vrut să fiu bine iniţiat în muzică şi matematici. Cred că astfel deveneam un artizan mai complex, în orice caz am această nostalgie a muzicii şi a matematicii. Mă preocupă transfigurările şi rigoarea pe care o deţine muzica. Ştiţi foarte bine că dacă toate celelalte arte recurg la un fel de iluzie, sculptura cu cele trei dimensiuni ale ei şi muzica, cu această spaţialitate şi sonoritate îmi par înrudite cumva. Literatura îmi este de asemenea apropiată, poezia în mod deosebit, teatrul ar trebui să-mi placă dar prefer mai mult să citesc dramaturgia decât s-o văd, dar acesta nu e un merit al meu, nu e o laudă. În general m-am dăruit total mai mult sculpturii decât s-o cultiv pe una sau pe alta din aceste arte, dar le trăiesc destul de intens şi de autentic atunci când ajung în faţa acestor fenomene.

Ce aşteptaţi de la România viitoare?

Oh, iubita mea Românie, când o iubesc când o înjur de mama focului. Tot aud vorbindu-se despre corupţie. Ei bine, eu visez la un moment dat să se producă o corupere în bine a lucrurilor. Aştept o corupere în bine.

Constantin SEVERIN, octombrie 2001.


Posted in Art | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Un artist al timpului simultan: Constantin Severin

Text and Time 95, oil on canvas, 70X90 cm, 2013

Un artist al timpului simultan: Constantin Severin

Monocromie. Galben, în Ierarhia Luminii – aşa cum îşi intitulează Constantin Severin unul dintre ciclurile esenţiale. Dincolo de cota autorului, dincolo de preţul cu care a fost vândută, pentru mine lucrarea Text şi Timp 95 (ulei pe pânză, 70×90 cm, 2013) are valoare absolută. Într-un savant şi subtil dialog ton sur ton, fusul – multiplicat pe două registre verticale – şi furca de tors – încadrată simetric – păstrează, după ce şi-au lepădat utilitatea, doar conturul pe care pictorul îl jertfeşte Abstractului. Culoarea, în doar câteva frecvenţe calde, îşi câştigă profunzimea prin aplicarea de straturi succesive.

A treia paradigmă

Galben şi Roşu. Monocromii în Ierarhia Luminii – sintagmă pe care artistul a descoperit-o în Caietele lui Mihai Eminescu. De ce galben şi roşu?, l-am întrebat. Pentru că, mi-a răspuns, galben şi roşu sunt culorile cu gradul cel mai mare de contiguitate cu fiinţa umană.
Suntem în proximitatea evenimentului şi trebuie spus că Global Art Agency l-a invitat pe Constantin Severin să participe la Târgul Internaţional de Artă din septembrie, deschis la Rotterdam, oraşul care anul acesta este Capitala Europeană a Culturii. Pentru acest show vizual de anvergură, la care participă 200 de artişti vizuali, dar şi galerii de artă din întreaga lume, pictorului român i-au fost selectate trei lucrări.
Artist vizual şi scriitor, Constantin Severin este membru al Grupului ”3rd Paradigm” împreună cu artiştii internaţionali Adrian Bayreuther (Germania), Alberto D’Assumpção (Portugalia), Olga Dmytrenko (SUA), Harriette Lawler (SUA) şi Izabella Pavlushko (Azerbaidjan). În arta contemporană a teoretizat un nou concept – expresionismul arhetipal: “Prin lansarea acestui concept în arta contemporană am dorit să transmit comunităţii artistice că noi avem încă din cele mai vechi timpuri A TREIA PARADIGMĂ, arta arhetipală, deoarece majoritatea experţilor de artă actuali consideră că avem doar două paradigme majore, figurativul şi abstractul. Arhetipurile au o putere secretă, deoarece au fost folosite în decursul a mii de ani de mari grupuri de populaţii iar acum fac partea din viaţa noastră interioară ascunsă. De aceea ele au un impact emoţional special asupra fiecărei fiinţe umane. Orice operă majoră începe cu un arhetip şi sfârşeşte în muzică, cea mai inefabilă manifestare a timpului.” Constantin Severin şi-a extins cercetările şi în domeniul filosofiei culturii, promovând un alt nou concept, post-literatura: “Post-literatura este un concept care ar putea să descrie tensiunile şi metamorfozele din câmpul creaţiei contemporane, încercările de coabitare şi chiar fuzionare între domenii care şi-au alcătuit profiluri autonome în decursul timpului – filosofia, arta şi ştiinţa/tehnologia. Aceste tendinţe devin tot mai numeroase şi pregnante în era realităţii virtuale, fiind precedate de anumite texte inclasabile ale unor autori precum Deleuze, Barth, Beckett, Derrida, Pynchon, Barthes, Zukovsky şi în special de scriitorul American Madison Morrison.” Studiul dedicat conceptului de post-literatură a fost publicat pe site-ul muzeului de artă contemporană Saatchi Gallery din Londra şi pe blogul Departamentului de Filosofie al Universităţii Greenwich din Marea Britanie Artişti de talie internațională, precum Lily Yang din SUA (, au recunoscut impactul conceptului de post-literatură asupra operei lor şi au creat lucrări de post-literatură. Expoziţiile sale personale din România şi din străinătate, Text şi Timp, Semnele Timpului (Germania, 2004 şi 2005), Metaforele Timpului, Identităţi Matrioşka, Oraşul Alchimic, Suceava mea arhetipală (Norvegia, 2009), Text şi Timp: Expresionismul Arhetipal (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, 2009) etc. s-au bucurat de succes în spaţiul european. Trei dintre expoziţiile sale au fost promovate de EuroNews. Multe dintre lucrările lui Constantin Severin se află în colecţii particulare din România, Germania, Canada, Anglia, Finlanda, SUA, Norvegia, Italia, Elveţia şi Ucraina.

Canonul pictorului

Text şi Timp 95 îi dă privitorului senzaţia de familiar şi, în acelaşi timp, de magic. Este senzaţia pe care am avut-o urmărind o secvenţă din varianta integrală a filmului Solaris, secvenţă la care – după cum spunea istoricul de film Dmitri Salînski, unul dintre reputaţii exegeţi ai lui Andrei Tarkovski – regizorul a renunţat, la montaj, fiindcă i s-a părut… calofilă: la un moment dat, pe staţia cosmică, întreaga cabină a lui Kris se tapetează cu fragmente geometrice de oglindă, iar în acest diamant sui-generis se răsfrâng, în zeci de imagini, cele două femei din viaţa lui – mama şi Hari – “fantome reale”, cum spune profesorul Salînski, produse de planeta Solaris. Personajele ”se privesc în oglindă: este ” (Dmitri Salînski, Canonul Lui Tarkovski, traduceare de Elena Dulgheru, Ed. Arca învierii, Bucureşti, 2012). Legătura dintre această secvenţă – care poate fi generic redusă la fotogramă, fără ca impactul cu receptorul să fie diminuat – şi lucrarea lui Constantin Severin este, fără îndoială, subliminală. Reală însă. Şi supusă analizei din măcar două motive. Primul este răspunsul posibil la întrebarea dacă nu cumva Oceanul din Solaris nu conţine arhetipul (în măsura în care Oceanul funcţionează ca instanţă supremă. Şi funcţionează!). Pentru cel de-al doilea voi face din nou recurs la Canonul Lui Tarkovski, pentru că Dmitri Salînski se opreşte asupra arhitecturii tarkovskiene: “Secţiunea de aur conservă în sine impulsul eclezial al altarului, al permanentei transformări a materialului în imaterial. Acest sfânt impuls a fost simţit de vechii greci şi de egipteni, de italienii din epoca Renaşterii şi de constructorii ruşi de catedrale… De aceea, punctele secţiunii de aur merită să fie numite puncte ecleziale de sacrificiu sau puncte-de-altar”. În Solaris, Salînski vorbeşte despre principiul anfiladei (al dispunerii liniare a unor elemente arhitectonice de acelaşi fel), principiu “care permite spargerea unităţii spaţio-temporale a filmului prin introducerea altor spaţii şi timpuri, se realizează la Tarkovski nu doar prin procedeul , ci şi prin intermediul privirii personajelor, ceea ce vom numi aici sau ”. Mutatis mutandis, impresionează în acest ciclu, Ierarhia Luminii, rigoarea geometrică şi preocuparea programatică pentru “permanenta transformare a materialului în imaterial”. Demers perfect posibil, fiindcă pentru Constantin Severin timpul istoric nu există. Arta lui este o manifestare a Timpului absolut –trăire simultană. În fastuoasele monocromii din Ciclul Ierarhia Luminii, în spectaculoasele dezvoltări de culoare din Ciclul Text şi Timp, el actualizează elemente de identitate ale culturilor noastre străvechi – Gumelniţa, Hamangia, Cucuteni – şi le pune în dialog cu operele maeştrilor pentru a rodi contexte noi, capabile să emoţioneze acum şi aici. Prin ceea ce poate părea un gest recuperator sau integrator în sens postmodern se realizează, în fapt, consubstanţializarea arhetipului cu sinele creator, dar şi cu cel receptor, într-un act de iubire desăvârşită. În aceste două cicluri plastice, Constantin Severin se întâlneşte fericit cu Tarkovski: arhetipul cultural devine “privire a memoriei”. O privire a memoriei care se manifestă prin simboluri actualizând, punctual, elemente de formă şi, respectiv, cromatice din opera lui Brâncuşi sau a lui Ion Ţuculescu, o privire a memoriei care ne face să ne întâlnim cu Tânăra cu hermină a lui Leonardo da Vinci, Giovanni Arnolfini şi Geovanna Cenami de Jan van Eyck, cu Papa Inocent al X-lea de Velazquez sau Atelierul lui Jan Vermeer.

Et in Tahiti ego …

Artistul are tentaţia de a călători, vertical, spre origini şi vocaţia descoperirii, în înalt, a rădăcinilor. Reuşeşte să coboare mintea în inimă, să fie şi conceptual, şi emoţional. Iar datorită rigorii cu care administrează spaţiul pânzei, lucrările sale îi dau privitorului senzaţia de monumental. Se cade reiterat aici faptul că autorul expresionismului arhetipal îi consideră pe Brâncuşi, Ţuculescu, George Apostu, Paul Neagu sau Ovidiu Maitec precursori ai acestui curent înnoitor, despre care – în numărul din luna septembrie 2014 al revistei Casa Lux – mărturiseşte: „Expresionismul arhetipal îşi găseşte locul între cele două paradigme majore ale artei contemporane, figurativul şi abstractul. Reprezintă o căutare spirituală a rădăcinilor comune, aflate dincolo de accidentele tragice ale istoriei. O artă suspendată între real şi imaginar, ce necesită rigoare şi mister. Arhetipul este un simbol universal. Câmpurile arhetipale sunt reale, un mister al universului.”
Deşi Ciclul Copiii lui Gauguin nu este conceput în paradigma expresionismului arhetipal, Constantin Severin integrează ludic mărcile acestui curent într-un discurs epic-figurativ cultural. Fără a ştirbi din profunzimea şi din intensitatea emoţională a gestului plastic, pictorul alătură portretului – un copil imaginar al lui Gauguin sau Frida Kahlo – fie un arhetip utilitar (un fus de tors lână pentru Copilul lui Gauguin), fie unul spiritual (o statuetă a unei culturi primare pentru Acesta-i expresionismul arhetipal!).
Foarte interesant mi se pare faptul – şi aici îl bănuiesc pe Constantin Severin că a acţionat în mod programatic – că în aceste trei cicluri până acum analizate titlurile lucrărilor glisează şi trec hotarul, asfel încât, spre exemplu, atât în Ciclul Ierarhia Luminii (Monocromii), cât şi în Ciclul Text şi Timp (Expresionismul arhetipal), lucrările, înseriate, poartă titlul: Text şi Timp. Iar în ciclul Copiii lui Gauguin, portretul Fridei Kahlo este intitulat Acesta-i expresionismul arhetipal! Aş îndrăzni să-mi imaginez cum artistul, asemenea lui Kris, protagonistul din Solaris, primeşte, în lucrările sale, vizita celor născuţi de Ocean. Oceanul numit, în cazul de faţă, Tahiti. Tahiti este locul geometric în care amintirile noastre se contopesc cu memoria universală: imaginarul nu este nici consecinţă, nici construct al experienţelor din real, ci, scurtcircuitând realitatea, îi dă omului, chiar înainte de a fi artist, aşa cum pictorul Constantin Severin spune, harul de „creator de fantasme”.

Am putea crede despre Ciclul Mănăstiri că se află în afara paradigmei Severin. Mănăstirile din Bucovina, surprinse în culori care succed realitatea, tinzând cu evidenţă spre cromatica expresionistă, fac legătura între cer şi pământ. Sfinţii, zugrăviţi în post, rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, pot răspunde oricăror întrebări. Ei sunt arhetipuri vii. Şi iar îmi place să cred că Mănăstiri este capitolul etiologic al întregii opere a lui Constantin Severin.

Marina ROMAN (Studiu pentru revista Mişcarea Literară, Bistriţa)

Posted in Art | Tagged , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Two poems in Turkish language

The Turkish writer and translator Erkut Tokman

The Turkish writer and translator Erkut Tokman

The Turkish well-known literary magazine Yasakmeyve, which also belongs to the co-operation circle of some East-European literary reviews supported by E.U., has published 10 Romanian contemporary poets: Aura Christi, Ion Mureşan, Linda Maria Baros, Rodica Draghincescu, Marius Chelaru, Constantin Severin, Niculina Oprea, Elena Liliana Popescu, Peter Sragher, Letitia Ilea in its 70th September/October issue in Erkut Tokman‘s translation.
Erkut Tokman, who used to live in Bucharest, is a poet and promoter of Romanian poetry in Turkey. This issue dedicated to the contemporary Romanian poetry also includes short interview with each poet done by Erkut Tokman, who asked them about their opinion on today’s Romanian poetry. Yasakmeyve is a poetry magazine supported by the International Translation Academy of Turkey and directed by Enver Ercan.

Renumita revistă literară turcească Yasakmeyve, care se bucură de sprijinul U.E. împreună cu mai multe reviste literare est-europene, a publicat recent 10 poeţi români contemporani: Aura Christi, Ion Mureşan, Linda Maria Baros, Rodica Draghincescu, Marius Chelaru, Constantin Severin, Niculina Oprea, Elena Liliana Popescu, Peter Sragher, Letitia Ilea, în numărul 70 din septembrie/octombrie a.c., în traducerea lui Erkut Tokman. Erkut Tokman, care a locuit mult timp şi în Bucureşti, este de asemenea poet şi promotor al poeziei române în Turcia.
Acest număr, dedicat poeziei române contemporane, cuprinde de asemenea scurte interviuri cu toţi poeţii invitaţi, realizate de Erkut Tokman, care le-a solicitat o opinie despre poezia română actuală. Yasakmeyve este o revistă de poezie, sprijinită de Academia Internaţională de Traducere din Turcia şi condusă de Enver Ercan.

Press release from the poetry magazine Yasakmeyve, Istanbul, Turkey.

Poezia română actuală

Poezia română actuală este extrem de interesantă şi de competitivă, cel mai valoros segment fiind plasat sub semnul experimentalismului, al ”avangardei perpetue”, aşa cum a demonstrat atât de convingător unul dintre cei mai valoroşi critici şi poeţi români contemporani, Marin Mincu, în cea mai incitantă antologie a secolului trecut, ”Poezia română actuală”. O lucrare de anvergură care, dacă ar fi tradusă şi în limba turcă, ar ajuta mult tinerii poeţi din ţara prietenă să înţeleagă ”miezul” fierbinte şi apocaliptic al poeziei universale de azi, deoarece regretatul Marin Mincu, care avea o cultură enciclopedică şi cunoştea îndeaproape marea poezie a lumii din timpul său, a reuşit să facă poeziei noastre un ”portret” integral, din perspectiva literaturii comparate.
Poeţii mei preferaţi din antologia lui Marin Mincu sunt: Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Angela Marinescu, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Rodica Draghincescu, Ion Mureşan, Nichita Danilov, Marta Petreu, Daniel Bănulescu ş.a.

Günümüz Romen şiiri hakkında ne düşünüyorsunuz?

Günümüz romen şiiri oldukça ilginç ve rekabetçi, en dikkate değer yanı ise “Avangard süreklilik” in etkisindeki deneysellik belirtileri, bu bakımdan, Romen şairleri ve değerli eleştirmenleri, Marin Mincu’nun geçen yüzyıldaki “Günümüz Romen Şiiri” antolojisinde, iyi bir seviyede temsil edilmiştir. Eğer bu antoloji türkçeye çevrilirse, dost ülkedeki genç şairlerin bugünkü şiirin evrensel kıyametini ve kaynayan “çekirdek” ini anlamasına yarıdmcı olacaktır. Marin Mincu kabul etmese de, ansiklobedik bir kültüre sahip olarak ve döneminin büyük dünya şiirini dikkatlice tanıyarak, şiirimizin integral bir portresini yapmayı başarmıştır, karşılaştırmalı edebiyat acısından. Bu antolojiden benim en beğendiğim şairler: Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Angela Marinescu, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Rodica Draghincescu, Ion Mureşan, Nichita Danilov, Marta Petreu, Daniel Bănulescu vb. dir.



un început
decapitat ca gestul umbrei pe o hârtie neagră

o apropiere a sensului
de chipul Tău cu vene de poem japonez
– juxtapunere în abis -
îngăduie viaţa

intensă orice fuziune a memoriei
cu pasărea de foc
ce succede muţeniei
astfel salamandra şi nimbul gunoaielor
oraşul cu mănuşi de verbe cosmice
al cărui ţesut anihilează descrierea
clare turnuri şi frontiere
de carne viitoare
pot înnopta în lumina
împădurită-n larg


cândva vom fi texte vii
într-un stomac orbitor de oraş scufundat
exact în cuvântul oraş



bir başlangıç
siyah bir kağıdın üzerindeki gölegelerin hareketleri gibi, yarım

duygularının yakınlığı
yüzündeki Japon şiirinin damarları
kanıksadığın hayatla
-karanlık bir uçurumda yanayana -

yoğunlaşarak ne çözünürse hafızaya
ateş kuşlarıyla
suskunluğu getiren
semendere ve çöplüklerin halesine
dokusunun yapısını yok eden
kozmik hareketli elleriyle o şehre
açık sütunlarında ve sınırlarında
geleceğin etine
gece inebilir ışığında
ormanlaşmış genişliğine


bir zaman bir yazıt olacağız, gelecek
batık bir şehrin göz kamaştıran midesinde
tamda şehir sözcüğünün kendisinde


Erkut Tokman turkish poet,actor,visual artist and translator was born in İstanbul in 1971. He used to live in London,Bucharest and Milan but currently he is living in Istanbul. He studied poetry, modern dance and acting in London and Bucharest and lately in Milan. His poems, poetry translations, articles and some stories are published by leading literature magazines in Turkey, starting from 1996. His poetry books :“Giden ve Kalan”-1999-Liman yapımevi ( ”Arrivals and departures” from Soul-Liman Publishing House), “Bilinmezi Dolaşan Ses”-2007-Yitik Ülke yayınları ( ”Strolling voice of eternity”-Yitik Ülke Publishing house.) He took part in the collective books as writer such as “Seksenlerde Çocuk Olmak/ Being child in 80’s ”(2011) and “Tuhaf Alışkanlıklar Kitabı/The book of unusual customs”(2012) besides he was represented in some poetry antologies in Turkey and abroad as well as festivals. He is member of Poets of London, Poetas Del Mondo, Intercultural Translation Academy of Turkey, Turkish P.E.N- Member of WiPc (Writers in Prison Comittie),BESAM (Turkish literature and science publishers association). Founding member of Casa Della Sagasse-Granada-Spain.He works as co-editor with some national and international literary reviews. His poems are translated into various languages and published abroad.

ScreenHunter_201 Aug. 22 17.47

Posted in Literature | Tagged , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

My artworks at Rotterdam International Art Fair

One of my artworks, Text and Time 60, was selected for one of the posters of the fair.

One of my artworks, Text and Time 60, was selected for one of the posters of the fair.

This week, Friday 12 September and Saturday 13 September, three of my artworks, oil on canvas, will be displayed at the Rotterdam International Art Fair.

Text and Time 60, oil on canvas, 70x100 cm, 2007.

Text and Time 60, oil on canvas, 70×100 cm, 2007.

I’ll have the chance to meet and discuss with over 3,000 art lovers, art collectors, journalists and the organizers of this major international art event from the Global Art Agency, in the year when Rotterdam is the European Capital of Culture.

Text and Time 94, oil on canvas, 70x100 cm, 2012.

Text and Time 94, oil on canvas, 70×100 cm, 2012.

This is also an important event for the destiny of the Archetypal Expressionism Group, because other two members of the group, the Swiss visual artists, Yulia Kirschner and Nathalie Detsch Southworth, will join the art fair. I wish them good luck and I regret that other outstanding members of the group, like Alberto D’Assumpcao, Doru Covrig, Bruce Rimmel or Carla Lensen

Text and Time 69, oil on canvas, 70x100 cm, 2009.

Text and Time 69, oil on canvas, 70×100 cm, 2009.

cannot be together with us for personal reasons, though all of them have been accepted by the organizers.


Posted in Art | Tagged , , , , , , | Leave a comment

My art was featured by CASA LUX magazine, Romania


My art was featured by the September edition of the prestigious CASA LUX monthly magazine, the first glossy magazine in Romania, with over 100,000 readers for every issue.
The two pages dedicated to my art are signed by a well-known cultural journalist (art, theatre and movie critic) and poet, Marina Roman,from Bucharest.

Marina Roman

Marina Roman

Today, the 1st of September 2014, the editorial team of CASA LUX, with Cristina Stoica as an editor in chief, celebrates 20 years since the magazine was founded. The publication belongs to the famous Burda International media group, with over 230 magazines in Central and Eastern Europe.


Timpul istoric nu există pentru Constantin Severin. Arta lui este o manifestare a Timpului absolut – trăire simultană în illo tempore şi în prezentul continuu. În fastuoasele monocromii din ciclul Ierarhia Luminii, în spectaculoasele dezvoltări de culoare din ciclul Text şi Timp el actualizează elemente de identitate ale culturilor noastre stră¬vechi – Gumelniţa, Hamangia, Cucuteni – şi le pune în dialog cu operele maeştrilor pentru a rodi contexte noi, capabile să emoţioneze acum şi aici. Prin ceea ce poate părea un gest re¬cuperator sau integrator în sens postmodern se realizează, în fapt, consubstanţializarea arhetipului cu sinele creator, dar şi cu cel receptor, într-un act de iubire desăvârşită. Artistul are tentaţia de a călători, vertical, spre origini şi vocaţia desco¬peririi, în înalt, a rădăcinilor. Reuşeşte să coboare mintea în inimă, să fie şi conceptual, şi emoţional. Iar datorită rigorii cu care administrează spaţiul pânzei, lucrările sale îi dau privito¬rului senzaţia de monumental.
Despre ciclul Copiii lui Gauguin, Constantin Severin, autorul şi promotorul unui nou curent în artă, expresionismul arhetipal, mărturiseşte că este un gest de afecţiune culturală. Încărcat de simbol, Tahiti este locul geometric în care amintirile noastre se contopesc cu memoria universală: imaginarul nu este nici consecinţă, nici construct al experienţelor din real, ci, şuntând realitatea, îi dă omului, chiar înainte de a fi artist, harul de „creator de fantasme“.


Historical time does not exist for Constantin Severin. His art is a manifestation of absolute time – simultaneously living in illo tempore and in the present continuous. In the sumptuous monochromes from the Hierarchy of Light cycle and in the spectacular color developments from the Text and Time cycle, he updates identity elements of our ancient cultures – Gumelniţa, Hamangia and Cucuteni – and puts them in dialogue with works of the masters to engender new contexts capable of stirring emotions here and now. In what may seem a gesture of recuperation or integration, in a postmodern understanding, is achieved in fact the consubstantiation of the archetype and the creative as well as the receiving self, in an act of perfect love. The artist is tempted to travel vertically toward the origins and shows the calling for discovery of roots in the highest. He manages to plunge the mind into the heart, to be both conceptual and emotional. And because of the rigor with which he administers the canvas, his works give the viewer the feeling of monumental.
About Gauguin’s Children cycle, Constantin Severin, author and promoter of a new trend in art – archetypal expressionism, confesses it is a gesture of cultural affection. Laden with symbolism, Tahiti is the locus where personal memories blend with universal memory: the imaginary is neither a consequence, nor a construct of real live experiences while bypassing reality it gives man, even before being an artist, the grace of being a “creator of phantasms”.

Marina ROMAN

English version by Dan Nicolae Popescu

Marina Roman
is a Romanian journalist, specialized, since 1982, in the field of culture. She graduated from the University of Theatre and Film “I.L.Caragiale” in Bucharest (1980). Print media, radio and TV, she works with the same pleasure as editor, deputy editor or general secretary of the editorial. She is also Ph.D at the Hyperion University in Bucharest (Romania), teaching Television. Her doctoral thesis (published in a volume) is entitled: “Theatrical Ambiguity and Liturgical Finality in Andrei Tarkovski’s Work”.
Marina Roman has a rich activity as an art critic and art and promoter of art, interested to promote young talented artists. Her faith is that art means emotion: only the emotion can reach those who art is intended. According to her faith, Marina Roman is a poet: her recent book of poetry, “Fascinating Medusa, being a successful one.


Posted in Art | Tagged , , , , , , | Leave a comment

My art at Rotterdam International Art Fair


I am happy to share with you that 3-4 of my paintings will be present at the Rotterdam International Art Fair, organized on the 12th and 13th of September 2014 by the Global Art Agency. Over 200 visual artists and art galleries from all over the world have been selected for this big international art show opened to the art lovers in a famous basilica, De Laurenskerk, the only Medieval monument in Rotterdam, designated Cultural Capital of Europe this year.

I am also very glad that another two visual artists, Yulia Kirschner and Natalie Detsch Southworth, both of them from from Switzerland and members of the Archetypal Expressionism Group (with 16 international artists from 13 countries) also joined the event.

Ms Joelle Dinnage, award-winning entrepreneur, businesswoman and art dealer from Oxford, born in Netherlands, the president of the Global Art Agency was very kind to send me a short message for the Romanian and international media:

“We are looking forward to having Constantin Severin (the founder and promoter of the archetypal expressionism) and his group exhibiting at the Rotterdam International Art Fair. The works of Constantin is of a very interesting concept for our show. We are always looking for fresh new concepts and like to introduce these to our audience. We think that the archetypal expressionism – which lies between the two major paradigms of contemporary art, the figurative and the abstract – will do very well at the Art Fair, and we are looking forward to seeing the works in real-life.” – Ms Joelle DINNAGE, Director at Global Art Agency Ltd (organisation of the Rotterdam International Art Fair)

More info about Joelle Dinnage:

Constantin Severin

One of my artworks for the Rotterdam International Art Fair

One of my artworks for the Rotterdam International Art Fair

Mă bucur să anunţ că 3-4 dintre picturile mele vor fi prezente la Târgul Internaţional de Artă din Rotterdam, organizat în zilele de 12-13 septembrie 2014 de către Global Art Agency. Peste 200 de artişti vizuali şi galerii de artă din întreaga lume au fost selectaţi pentru acest show internaţional deschis iubitorilor de artă într-o bazilică faimoasă, De Laurenskerk, singurul monument medieval din Rotterdam, oraşul desemnat Capitala Europeană a Culturii în 2014.

Sunt de asemenea foarte bucuros că alte două artiste vizuale, Yulia Kirschner şi Natalie Detsch Southworth, ambele din Elveţia şi membre ale Grupului Expresionismul Arhetipal (alcătuit din 16 artişti de talie internaţională din 13 ţări) vor participa la eveniment.

Dra Joelle Dinnage, antreprenor de succes şi dealer de artă din Oxford, de origine olandeză, preşedintele Global Art Agency a avut amabilitatea de a-mi transmite un mesaj pentru presa românească/internaţională:

”Aşteptăm cu interes să-l avem pe Constantin Severin (fondatorul şi promotorul expresionismului arhetipal) dar şi grupul său să expună la Târgul Internaţional de Artă de la Rotterdam. Lucrările lui Constantin reprezintă un concept foarte interesant pentru show-ul nostru. Noi căutăm mereu noi concepte incitante pe care să le prezentăm publicului nostru. Noi credem că expresionismul arhetipal-care se situează între cele două paradigme majore ale artei contemporane, figurativul şi abstractul-va face o figură frumoasă la Târgul de Artă şi aşteptăm cu nerăbdare să admirăm lucrările la faţa locului.”- Dra Joelle DINNAGE, directorul Global Art Agency Ltd (organizator al Târgului Internaţional de Artă de la Rotterdam).

Mai multe informaţii despre Joelle Dinnage:

Constantin Severin

Joelle Dinnage

Joelle Dinnage

Posted in Art | Tagged , , , , , , | Leave a comment